Defamation claim against public official fails; neutral re-poster prevails on free speech balance

Şedinţa publică din data de 20 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 250.000 RON, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat şi obligarea pârâtului să înlăture articolul denigrator la adresa reclamantului, postat la data de 5 martie 2020, existent pe pagina de x "B." pe care o administrează.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1302/01.10.2020, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis în parte cererea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500 de RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, să înlăture de pe pagina sa de x postarea din 05.03.2020, conţinând articolul în cuprinsul căreia reclamantul era indicat ca membru al unui grup infracţional şi să plătească reclamantului suma de 1100 de RON, reprezentând contravaloarea parţială a cheltuielilor de judecată avansate de reclamant.

Prin decizia nr. 2813/23.11.2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei; a respins, ca nefondat apelul incident declarat de reclamant, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1585/22.09.2022, Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei menţionate, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 655/30.03.2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul principal declarat de pârât; a respins apelul incident declarat de reclamant, ca nefondat; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamantul A..

Recurentul susţine că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal ca nefiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, prin prisma inexistenţei faptei ilicite, cât şi prin prisma pretinsei bunei-credinţe a persoanei vinovate de distribuirea articolului defăimător ori a suportului probatoriu a afirmaţiilor realizate.

Arată recurentul că decizia atacată nu poate fi apreciată ca fiind legală nici prin prisma considerentelor prin care instanţa de apel justifică caracterul pretins legitim al faptei intimatului-pârât, prin raportare la calitatea de pretins "persoană publică" a recurentului (funcţionar public), lăsând să se înţeleagă faptul că informaţiile distribuite de către intimatul-pârât se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite extinse atunci când informaţiile vizează persoane cu expunere publică.

Afirmă că, în speţă, este dedus judecăţii un conflict între dreptul recurentului-reclamant de a-şi proteja reputaţia, onoarea şi demnitatea şi dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte şi idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul unei postări pe pagina de x, cu obligaţia corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credinţă şi în limitele convenţionale, sens în care a făcut trimitere la considerentele Deciziei CCR nr. 1576/07.12.2011, la prevederile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi la jurisprudenţa CEDO.

Astfel, susţine că, în speţă, intimatul-pârât nu este un ziarist, ci acesta a aspirat la obţinerea unei funcţii politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfăşurate în anul 2020 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Aşadar, afirmaţiile acestuia sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate într-un spaţiu public, care pot fi aduse uşor la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intremediul platformelor de comunicare online, astfel ca nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi priveşte pe ziarişti.

În ce priveşte afirmaţiile persoanelor care nu exercită profesia de ziarist, arătă că marja de apreciere nu mai este la fel de mare, iar atunci când expun fapte şi informaţii, este evident că acestea le aparţin şi nu se poate considera că nu le-au fost furnizate de alţii.

Aşadar, protecţia dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spaţiul public online se consideră un formator de opinie.

Pentru a se considera că o persoană care transmite în spaţiul public informaţii despre o persoană publică a acţionat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credinţa, dacă faptele expuse au o bază ce poate verificată ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăţi de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simţ, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbeşte.

În speţă, s-a reţinut că articolele distribuite de intimat sunt centrate pe afirmaţii factuale, iar nu pe judecăţi de valoare, fără însă ca acesta să dovedească în vreun fel corespondenţa lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua sa credinţă în lansarea în spaţiul public a unor afirmaţii de o asemenea gravitate.

Intenţia care 1-a animat pe pârât a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

Consideră că articolele din presa scrisă şi cea online, referitoare la existenţa unor plângeri penale împotriva primarului şi viceprimarului pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat ori trimiterea în judecată a fostului primar în anul 2011, nu sunt suficiente pentru a fi calificate drept suport probatoriu.

Mai mult, intenţia intimatului-pârât se coroborează şi cu dorinţa acestuia, de la momentul distribuirii articolului, de a candida la funcţia de Primar al Municipiului Târgovişte, având, astfel, tot interesul pentru a afecta imaginea executivului Primăriei Târgovişte, din care făcea parte recurentul.

Aşadar, având în vedere că, în cauză, este vorba de acuzaţii grave referitoare la recurentul-reclamant, trebuie subliniat faptul că exercitarea libertăţii de exprimare a intimatului-pârât implică obligaţii şi responsabilităţi, iar garanţiile oferite de art. 10 sunt supuse condiţiei ca acesta să acţioneze cu bună-credinţă.

Arată, totodată, şi că intimatul-pârât nu a făcut dovada că a depus un minim de diligentă necesar, în raport de circumstanţele date, pentru a verifica înainte de publicarea postărilor daca informaţiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice.

Precizează că o mare parte a afirmaţiilor publice ale intimatului-pârât au afectat dreptul la bună reputaţie şi dreptul la demnitate ale recurentului-reclamant şi pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăţi de valoare, care se circumscriu libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţia europeană.

Prin modul în care intimatul 1-a acuzat pe recurent, fără o bază factuală dovedită, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia europeană, impunându-se tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, care reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare online.

În acest sens, arată că reţinerea instanţei de apel în sensul că fapta imputată nu are caracter ilicit este în neconcordanţă cu principiile ce degajă din jurisprudenţa CEDO.

Afirmă că din analiza articolului însuşit şi distribuit de către intimatul-pârât rezultă că întreg conţinutul acestuia este concentrat spre a-l denigra pe recurentul-reclamant, inducând ideea că acesta este un membru influent al unui pretins grup infracţional şi participant la săvârşirea unor fapte de natură penală, printre care delapidarea patrimoniului public al Municipiului Târgovişte.

Or, în condiţiile în care o vinovăţie a recurentului în acest sens nu a fost stabilită printr-o hotărâre penală definitivă, afirmaţiile denigratoare realizate nu au suport probatoriu.

De asemenea, pârâtul nu a dovedit realitatea afirmaţiilor conţinute de articolul distribuit şi nu s-a preocupat în niciun moment să verifice veridicitatea acestora, susţinând că o obligaţie în acest sens ar incumba în exclusivitate autorului articolului.

Chiar dacă s-ar admite că pârâtul s-a mărginit în a distribui un articol denigrator la adresa intimatului-reclamant, cu intenţia de a informa publicul, trebuie reţinut că atât Constituţia României cât şi Convenţia europeană au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei sau drepturilor altora.

Drept urmare, arată că argumentele prezentate demonstrează fapta ilicită a pârâtului, săvârşită cu intenţia de a afecta imaginea reclamantului, astfel că prejudiciul şi raportul de cauzalitate sunt prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul prezentului recurs supune analizei de legalitate în ce măsură postarea, prin redistribuire, pe pagina proprie de x a pârâtului, a unui articol din presa locală online, cu referire la persoana reclamantului, încalcă sau nu limitele dreptului la liberă exprimare în reglementarea dată de instanţa naţională dar şi de jurisprudenţa instanţei de contencios european.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 C. civ., iar, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

De asemenea, art. 75 C. civ. prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Textul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională statuează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Prin urmare, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al normei juridice în cauză consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Or, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

În jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică, subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu unul de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului utilizat; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

În speţă, Înalta Curte constată că acest cadru jurisprudenţial, la care însuşi recurentul a făcut ample trimiteri prin memoriul de recurs, a fost avut în vedere de instanţa de apel în considerentele hotărârii atacate şi aplicat în acord cu reperele stabilite de către instanţa de contencios european.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu este autorul articolului pretins defăimător, ci redistribuitorul său în mediul online, că textul respectiv reprezintă o preluare integrală a unei postări de pe pagina "Corupţia de Dâmboviţa", fără ca pârâtul să-i altereze conţinutul prin aducere vreunei modificări sau prin realizarea de comentarii personale şi a concluzionat că, prin raportare la verificarea impusă de instanţa de recurs, acţiunea pârâtului de redare neutră a unui material preexistent în mediul online s-a făcut în limitele legale.

În continuare, instanţa de apel a procedat la analiza criteriilor jurisprudenţiale consacrate de CEDO în materia libertăţii de exprimare anterior menţionate, respectiv atingerea acestui drept să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică, să nu fie arbitrară sau excesivă (cerinţa proporţionalităţii) şi a concluzionat, în mod corect, că în contextul cauzei pendinte nu se impune sancţionarea pârâtului.

Contestând concluzia instanţei de apel, recurentul a invocat jurisprudenţa instanţei de contencios european care a reţinut în repetate rânduri (cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că "...afirmaţii referitoare la fapte determinate în absenţa oricăror dovezi care să le susţină nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului" şi că trebuie mereu să se verifice dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce s-a transmis sunt simple opinii, judecăţi de valoare (iar în cazul acestora, să se verifice dacă sunt exprimate în limitele bunului simţ, fără intenţia de a denigra).

Însă, această jurisprudenţă nu este relevantă cauzei pendinte, observându-se că instanţa de apel a stabilit că situaţia de fapt a cauzei este aceea a repostării unui material care dezbătea un subiect de interes public pentru care a reţinut existenţa unei baze factuale, indicată cu trimitere la prezenţa în presa scrisă centrală dar şi în cea online, a unor articole prin care se relata existenţa unor plângeri penale formulate împotriva primarului şi viceprimarului Municipiului Târgovişte pentru constituire în grup infracţional organizat în vederea săvârşirii unor fapte în legătură cu funcţiile deţinute. De asemenea, a fost indicat ca bază factuală a subiectului dezbătut, comunicatul DNA din anul 2011 prin care se face referire la trimiterea în judecată a primarului pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată.

Tot astfel, este nerelevantă evocarea jurisprudenţei instanţei de contencios european în care se face distincţie între afirmaţiile făcute oral, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (cauza Andreescu c. României) şi cele efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (cauza Şipoş c. României), cât timp specificul cauzei a fost punctat încă de la începutul analizei realizate de instanţa din apel, în care a fost examinată potenţiala încălcare a dreptului reclamantului la viată privată, din perspectiva afectării demnităţii şi reputaţiei sale prin fapta pârâtului care a constat în distribuirea articolului cu conţinut acuzat ca fiind denigrator.

Deşi învederează importanţa - în stabilirea limitelor dreptului la liberă exprimare - a contextului în care s-a manifestat acesta (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei), recurentul nesocoteşte în critica sa tocmai realitatea că instanţa de apel a avut în vedere acest context, care a inclus modalitatea transmiterii informaţiei de către pârât, prin redistribuire în mediul on line, faptul că nu a alterat conţinutul postării, existenţa anterioară în spaţiul public a informaţiilor distribuite, existenţa bazei factuale, calitatea de persoană publică a reclamantului, dezbaterea unui subiect de interes public, distribuirea textului pe fondul competiţiei la o funcţie publică locală existentă între cei doi opozanţi şi a concluzionat, în mod corect, în sensul inexistenţei unei depăşiri a acestor limite.

De altfel, chiar recurentul enumeră, într-o modalitate generică, care sunt elementele esenţiale ce trebuie luate în considerare în aprecierea respectării dreptului la liberă exprimare, inclusiv cu trimitere la jurisprudenţa CEDO în materie, respectiv calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credinţă a jurnalistului, conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice, precum şi raportul dintre ele, etc.

Este de observat că recurentul menţionează, în realitate, criteriile jurisprudenţiale utilizate chiar de către instanţa de apel în analiza pretinsei vătămări a dreptului la imagine (unele avute în vedere în mod explicit, altele deduse implicit din menţionarea contextului faptei ori din analiza propriu-zisă), astfel încât nu se identifică vreun aspect de nelegalitate din această perspectivă.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a expus considerente cu privire la calitatea de persoană publică sau de funcţionar public a recurentului, ci a apreciat doar că "...nu se poate face abstracţie de calitatea persoanelor implicate...", respectiv de faptul că recurentul deţinea funcţia de viceprimar al Municipiului Târgovişte şi membru al organizaţiei judeţene a C., dar şi că ambele părţi, atât reclamantul cât şi pârâtul îşi exprimaseră intenţia de a candida la funcţii publice locale în acel an.

Pe de altă parte, chiar recurentul arată că persoanele publice şi cele implicate în politică au fost văzute în jurisprudenţa CEDO ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenţie şi de critică faţă de persoana lor, în schimbul posibilităţii de a juca un rol proeminent în viaţa şi dirijarea societăţii.

Prin urmare, în situaţia acestor persoane, din categoria cărora neîndoielnic face parte şi recurentul, marja de apreciere a limitelor exercitării dreptului la liberă exprimare este una mai largă decât în situaţia celorlalte persoane, care nu fac parte din viaţa publică, aspect consacrat în jurisprudenţa CEDO în materie.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum şi că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic decât în privinţa unui simplu particular (Hotărârea pronunţată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23).

Totodată, potrivit paragrafului 40 din Hotărârea din 14 octombrie 2008 în cauza Petrina împotriva României (cererea nr. x/01), Curtea Europeană a Drepturilor Omului "reaminteşte de asemenea că art. 10 alin. (2) din Convenţie nu lasă deloc spaţiu pentru restrângeri ale libertăţii de exprimare în domeniul discursului politicii sau al chestiunilor de interes general. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de un om politic, vizat în această calitate decât faţă de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor cât şi din partea masei de cetăţeni; în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (a se vedea Feldek împotriva Solvaciei, nr. 20032/95, paragraful 74, CEDH 2001-VIII)".

Suspiciunea delapidării unor sume de bani din patrimoniul primăriei este o chestiune de interes public întrucât vizează o temă de larg interes, aceea a protejării banului public, iar câtă vreme recurentul deţinea funcţia de viceprimar al Municipiului Târgovişte în perioada de referinţă, nu se poate face abstracţie de calitatea acestuia în cadrul autorităţii publice şi nici de împrejurarea că activa în calitate de membru în organizaţia locală a C., aspecte care presupun participarea la viaţa publică într-un mod diferit de acela al unui simplu cetăţean, care nu este implicat în asemenea structuri.

Contrar susţinerilor recurentului, nici art. 10 CEDO şi nici art. 70 C. civ. nu fac vreo distincţie asupra limitelor dreptului la liberă exprimare după cum persoana care il exercită este sau nu jurnalist. Dispoziţiile legale menţionate vizează ocrotirea dreptului la liberă exprimare în mod generic, şi nu doar a anumitor categorii profesionale, atât art. 10 CEDO, cât şi art. 70 C. civ. prevăzând că orice persoană beneficiază de dreptul la liberă exprimare. În acest sens, marja de protecţie conferită nu poate fi nici restrânsă, nici extinsă, ci reprezintă o prerogativă legală destinată tuturor subiecţilor de drept cărora li se adresează, în lipsa oricăror circumstanţieri privind profesiile exercitate, comportând însă interpretări distincte funcţie de particularităţile fiecărei cauze.

Reamintind relevanţa condiţiei bunei-credinţe, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a pârâtului, însă Înalta Curte observă, pe de o parte, că acest element a fost inclus în analiza instanţei atunci când a verificat echilibrul între cele două drepturi aflate în dispută, iar, pe de altă parte, că buna-credinţă a fost dedusă din existenţa unei baze factuale (anterior menţionate) a informaţiilor vehiculate, respectiv din existenţa unor informaţii şi date cunoscute publicului despre eventuale infracţiuni cercetate în legătură cu persoane aflate la conducerea Primăriei Municipiului Târgovişte, autoritate publică în cadrul căreia activa şi recurentul, în calitate de viceprimar.

Recurentul pretinde că buna-credinţă a pârâtului ar fi existat doar dacă acesta ar fi verificat informaţiile conţinute în articolul redistribuit şi ar fi stabilit realitatea lor însă, potrivit jurisprudenţei CEDO, stabilirea unei corespondenţe între adevărul obiectiv şi informaţiile apărute în presă ori în spaţiul public nu trebuie demonstrată la modul absolut, pentru a se putea reţine o bază factuală ori condiţia bunei-credinţe.

Sub acest aspect, se reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei) a statuat că documentele provenind de la instituţiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce priveşte conţinutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente".

Aşa cum s-a arătat, articolul de presă redistribuit a avut la bază inclusiv documente care emanau de la instituţii ale statului şi care se bucurau de veridicitatea informaţiilor conferită de autoritatea instituţiilor publice în discuţie.

Pe de altă parte, într-un alt paragraf al memoriului de recurs, se învederează că practica CEDO consacră principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe atunci când analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate, respectiv dacă acesta a cunoscut sau nu că respectivele informaţii sunt false, dacă a depus diligenţe pentru a verifica autenticitatea lor, etc. Or, este de observat că tocmai aceste elemente au fost relevate de baza factuală reţinută în cauză, iar minimele diligenţe despre care recurentul pretinde că nu ar fi fost realizate de către pârât se circumscriu, la rândul lor, acestei baze factuale, în contextul în care pârâtul a acţionat în temeiul unor informaţii preexistente provenite fie de la presa locală, fie de la structuri ale statului cu atribuţii specifice de cercetare penală (DNA).

Susţinerea recurentului, în sensul că "prin modul în care intimatul l-a acuzat pe recurent, fără o bază factuală dovedită, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană..." este realizată în contradicţie cu propriile citate din jurisprudenţa CEDO care enunţă o situaţie inversă. Se impune, totodată, precizarea că informaţiile expuse în public prin articolul redistribuit nu se circumscriu vieţii private a recurentului, ci activităţii sale în calitate de funcţionar la primărie şi membru al unui partid politic, activitate referitor la care, aşa cum deja s-a arătat, există o marjă de apreciere a limitelor exercitării dreptului la liberă exprimare mult mai extinsă.

Împrejurarea că recurentul consideră că articolele privind existenţa unor plângeri penale împotriva primarului şi viceprimarului pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat ori trimiterea în judecată a fostului primar în anul 2011, nu sunt suficiente pentru a fi calificate drept suport probatoriu, reprezintă o apreciere subiectivă a acestuia fără aptitudinea de a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate întrucât supune verificării aprecierea elementelor de fapt ale cauzei care nu intră în sfera controlului instanţei de recurs, care este şi trebuie să rămână unul în legalitate, adică circumscris cerinţelor de legalitate a hotărârii.

În mod similar, afirmaţia recurentului potrivit căreia statuarea instanţei de apel în sensul că fapta imputată pârâtului nu are caracter ilicit "...este în neconcordanţă vădită cu principiile şi regulile impuse de CEDO şi în contradicţie flagrantă cu regulile democraţiei...", reprezintă o apreciere proprie, de ordin general, a tuturor circumstanţelor factuale, necenzurabilă în recurs.

Decizia Înaltei Curţi nr. 3216/2014 pe care recurentul o citează prin memoriul de recurs nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât în acel litigiu s-a analizat un alt tip de răspundere, respectiv răspunderea administratorului site-ului pe care au fost publicate mesajele pretins defăimătoare la adresa reclamantului. Prin urmare considerentele hotărârii la care recurentul face referire trebuie raportate la obiectul dedus judecăţii în acel dosar, fiind fără relevanţă în cadrul unei acţiuni privind tragerea la răspundere civilă a persoanei care a redistribuit o postare aflată deja în spaţiul public şi care nu-i aparţine.

În ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că manifestarea de a posta un articol de presă pe o reţea de socializare este una publică, aceasta este reală, dar fără relevanţă în cauză, câtă vreme acest aspect nu a fost nici pus în discuţie şi nici contestat.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic utilizat de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.

Critica recurentului în sensul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prin prisma inexistenţei faptei ilicite şi a pretinsei bune-credinţe reprezintă, în realitate, o contestare a modului de evaluare de către aceasta a unor stări de fapt care excedează controlului de legalitate specific instanţei de recurs, în cadrul căruia nu se procedează la verificări de fapt, ci se realizează exclusiv analiza conformităţii hotărârii recurate cu normele de drept incidente.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 655 din 30 martie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 655 din 30 martie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.