Trade union loses appeal; claimant recovers 116,000 RON in undue payments with interest after formal demand deemed effective on receipt.

Şedinţa publică din data de 20 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată la data de 22.12.2017 (data poştei) şi înregistrată la data de 04.01.2018 pe rolul Judecătoriei Negreşti Oaş sub nr. dosar x/2018, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială-Oraşul Negreşti Oaş a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Administraţia Locală Juris Negreşti Oaş, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 226.000 RON, reprezentând sumă încasată necuvenit; obligarea pârâtei la plata sumei de 91.380 RON cu titlu de majorări de întârziere şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1341, art. 1345 şi urm. C. civ., O.U.G. nr. 80/2013, Legea nr. 500/2002.

Prin sentinţa nr. 613/10.05.2018, instanţa a admis excepţia lipsei competenţei materiale a Judecătoriei Negreşti Oaş şi, în consecinţă, a dispus declinarea competenţei de judecare a cauzei, în favoarea Tribunalului Satu Mare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare

Prin sentinţa nr. 165/D/16.07.2021, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta UAT Oraşul Negreşti Oaş, în contradictoriu cu pârâtul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Administraţia Locală Juris Negreşti Oaş; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 116.000 RON, reprezentând plată nedatorată pe perioada 23.06.2014 – 16.12.2015, plus dobândă penalizatoare calculată de la data producerii prejudiciului, respectiv 15.12.2014 pentru suma de 20.000 RON, 16.12.2014 pentru suma de 20.000 RON, 11.03.2015 pentru suma de 25.000 RON şi 16.12.2015 pentru suma de 51.000 RON şi până la data plăţii efective, ce se va calcula în baza art. 731 din Legea nr. 500/2002 coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; a respinse, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 1509/A/19.10.2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile părţilor împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Administraţia Locală Juris Negreşti Oaş, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1522 alin. (2) şi art. 2540 C. civ.

Invocând principiul egalităţii părţilor în procesul civil, prevăzut la art. 8 C. proc. civ. şi modalitatea de calcul a termenelor, reglementată de art. 181 C. proc. civ., recurentul a învederat că data înregistrării/comunicării notificării de punere în întârziere este considerată data depunerii acesteia la oficiul poştal, în speţă, 19.06.2017 (conform recipisei de prezentare la oficiul poştal) şi nu data predării către destinatar a acesteia.

Notificarea de punere în întârziere trebuie să fie asimilată actelor de procedură, deoarece reprezintă un demers aflat în strânsă legătură cu formularea acţiunii de restituire, procedura de realizare a demersului fiind reglementată de art. 1522 alin. (2) C. civ., iar efectul său întreruptiv este condiţionat de formularea unei astfel de acţiuni în restituire, conform art. 2540 C. civ.

Referitor la greşita aplicare a art. 2540 C. civ., recurentul a arătat că punerea în întârziere a debitorului este un demers întreruptiv al cursului prescripţiei, în situaţia în care notificarea de punere în întârziere adresată debitorului, a fost depusă la oficiul poştal în ultima zi a termenului general de prescripţie iar acest lucru nu poate fi stabilit decât în măsura în care s-ar considera data de realizare a demersului de punere în întârziere, data prezentării notificării de punere în întârziere la oficiul poştal.

În susţinerea criticilor din memoriul de recurs, recurentul a invocat şi considerentele Deciziei în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curţi.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi în privinţa plăţii în cuantum de 20.000 RON din 15.12.2014 şi a plăţii în cuantum de 20.000 RON din 16.12.2014 precum şi dobânzile penalizatoare accesorii acestora, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei cu privire la aceste sume.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22.11 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 20.03.2024.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, intimata a arătat că art. 181 C. proc. civ., invocat în memoriul de recurs, nu este o normă de drept substanţial, ci de drept procesual, motiv pentru care interpretarea şi aplicarea acestei dispoziţii legale nu se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe de altă parte, propunerea recurentului de încadrare a notificării de punere în întârziere în aria actelor de procedură, nu reprezintă o veritabilă critică asupra legalităţii hotărârii instanţei de apel din perspectiva interpretării şi aplicării prevederilor art. 1522 alin. (2) şi art. 2540 C. civ., ci doar se face trimitere la sediul materiei punerii în întârziere a efectului întreruptiv asupra termenului cursului prescriptiei.

Referitor la caracterul nefondat al recursului, intimata învederează că, faţă de data comunicării Notificării privind restituirea sumelor acordate în mod nejustificat, respectiv data de 23.06.2017, cererea de chemare în judecată a fost formulată înăuntrul termenului de 6 luni, fiind depusă la oficiul postal la data de 22.12.2017. Această împrejurare este dovedită cu înscrisurile aflate la dosar, respectiv AVB-ul eliberat de oficiul poştal, din care reiese faptul că scrisoarea recomandată identificată sub nr. 15808 a fost înaintată spre expediere Judecătoriei Negreşti Oaş la data de 22.12.2017, astfel că, în aceste condiţii, criticile invocate sunt lipsite de fundament legal.

Din conţinutul prevederilor art. 1522 C. civ. reiese că notificarea de punere în întârziere nu este un act de procedură, ci un demers juridic de acordare a unui termen în care debitorul unei obligaţii o poate stinge amiabil, constituind un caz de întrerupere a cursului prescripţiei, considerându-se data la care creanţa era scadentă, termenul curs de la acea dată şi data la care notificarea a fost primită de respondentul debitor, respectiv declanşarea procedurii judiciare înăuntrul termenului de 6 luni de la data primirii notificării.

Intimatul a arătat că data comunicării este reprezentată de data la care destinatarul semnează de primire AVB-ul, document care se întoarce la expeditor şi va fi termenul faţă de care se apreciază incidenţa normei instituite prin art. 2540 C. civ.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului întrucât motivele invocate în cuprinsul memoriului sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a reiterat susţinerile din cuprinsul recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prezentul recurs pârâtul critică hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în sensul că se impunea admiterea acesteia şi referitor la sumele în cuantum de 20.000 RON din 15.12.2014, respectiv în cuantum de 20.000 RON din 16.12.2014, cu dobânzile penalizatoare accesorii corespunzătoare.

Astfel, recurentul arată că momentul de la care se calculează termenul de prescripţie este cel al depunerii actului de procedură (în speţă, notificarea în raport de care se contestă termenul de prescripţie) la oficiul poştal, iar nu cel al primirii efective de către destinatar, aşa cum în mod nelegal s-a reţinut de către instanţa de apel.

Critica de nelegalitate este nefondată şi nu poate fi primită.

Potrivit art. 2540 C. civ. "Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Textul legal condiţionează efectul întreruptiv de prescripţie al punerii în întârziere a debitorului de promovarea, de către creditor, a acţiunii în justiţie, în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere prin notificarea transmisă debitorului.

În cauză, deşi demersul judiciar al reclamantei a fost înregistrat la instanţă la data de 04.01.2018, acţiunea a fost transmisă prin poştă, la data de 22.12.2017, aceasta fiind data învestirii instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 183 alin. (1) C. proc. civ. ("actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen").

Referitor la sumele în raport de care recurentul-pârât solicită admiterea excepţiei prescripţiei în prezenta cale extraordinară de atac, reclamanta l-a notificat pe acesta la data de 23.06.2017, data primirii de către recurent a notificării, conform menţiunii înscrise pe recipisa de primire aflată la dosar apel.

Recurentul nu contestă această notificare, ci pretinde că data notificării ar trebui să fie considerată nu aceea a predării ei la destinatar (23.06.2017), ci una anterioară, spre a obţine efectul plasării momentului introducerii cererii de chemare în judecată în afara termenului de 6 luni calculat de la data notificării şi anihilării efectului întreruptiv al acesteia dat de dispoziţiile art. 2540 C. civ.. Aşadar, potrivit recurentului, data notificării ar trebui să fie aceea a depunerii sale la oficiul poştal (19.06.2017), aşa cum rezultă din factura aflată la dosar apel, situaţie în care termenul de 6 luni prevăzut de art. 2540 C. civ. pentru depunerea cererii de chemare în judecată calculat de la data notificării ar fi depăşit şi, prin urmare, notificarea nu ar mai avea efect întreruptiv de prescripţie.

În susţinerea acestei apărări, recurentul propune realizarea unei analogii pornind de la modul de învestire a instanţei, în sensul că dacă acţiunea se consideră introdusă la data depunerii sale la oficiul poştal, în mod similar să poată fi considerat momentul notificării cel al depunerii acesteia la oficiul poştal (în speţă, 19.06.2017) şi nu cel al predării către destinatar (23.06.2017), prin asimilarea notificării actelor de procedură şi în virtutea asigurării egalităţii părţilor în procesul civil (prin folosirea aceloraşi reguli de apreciere a momentului realizării celor două demersuri ce au caracterul unor acte de procedură).

Între cele două acte juridice nu poate exista însă similaritatea pretinsă de recurent, întrucât, prin voinţa legii, cât priveşte acţiunea introductivă de instanţă ceea ce interesează este data formulării (care, în cazul actelor transmise prin poştă, este cea a înregistrării la oficiul poştal), iar în ce priveşte notificarea de punere în întârziere ceea ce interesează este momentul la care s-a luat cunoştinţă efectivă de aceasta de către debitor (data primirii).

Este de esenţa notificării faptul cunoaşterii, al informării destinatarului său în privinţa unui drept ori a unei situaţii legale, astfel că analogia propusă de recurent nu doar că nu e prevăzută de lege, dar e contrară înseşi naturii juridice a notificării, în ceea ce semnifică aceasta, căci o notificare depusă la oficiul poştal, neajunsă la destinatar, e ca şi una inexistentă cât timp nu-şi poate produce efectul specific de informare.

Prin urmare, nu se pune problema vreunei încălcări a principiului egalităţii părţilor în procesul civil, astfel cum eronat susţine recurentul, câtă vreme cele două acte juridice în discuţie (acţiunea introductivă de instanţă şi notificarea de punere în întârziere) nu pot fi, pe cale de analogie, supuse aceluiaşi regim procesual, întrucât prin lege au naturi juridice diferite şi moduri diferite de a-şi produce efectele.

Aşa cum s-a arătat anterior, recurentul nu contestă primirea notificării, ci contestă data de la care este calculat termenul prevăzut de art. 2540 C. civ.

În cauză însă, acest termen a fost respectat, întrucât acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 22.12.2017 (data poştei) - iar notificarea în discuţie a fost primită de către debitor (recurentul-pârât) la data de 23.06.2017 - aşadar, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2540 C. civ., care s-a împlinit la 23.12.2017, deci ulterior depunerii acţiunii la oficiul poştal.

Art. 1522 alin. (1) C. civ. statuează că "Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată", iar alin. (2) al aceluiaşi articol reţine că "Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării".

Potrivit textului legal, la care face referire chiar recurentul prin memoriul de recurs, ceea ce interesează pentru punerea în întârziere nu este dovada depunerii la poştă a notificării (cum în mod greşit susţine recurentul), ci a comunicării acesteia către debitor, întrucât numai de la momentul luării efective la cunoştinţă de către acesta a intenţiei creditorului de recuperare a sumelor la care este îndreptăţit, curge termenul de prescripţie prevăzut de art. 2540 C. civ.

De altfel nici nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze o astfel de modalitate de calcul a termenului de prescripţie, varianta prezentată de către recurent în cadrul criticilor de nelegalitate reprezentând o interpretare proprie, dată în scopul exonerării acestuia de obligaţiile pecuniare ce îi incumbă în raporturile cu reclamanta.

Referirea pe care recurentul o face cu privire la Decizia în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curţi este străină de problematica prezentului recurs, în care este supusă analizei instanţei de control judiciar problema dacă cererea de chemare în judecată a fost sau nu introdusă în termenul de prescripţie de 6 luni de la momentul notificării de punere în întârziere, în timp ce paragrafele din decizia în interesul legii invocată privesc imposibilitatea calculării termenului de prescripţie de la data emiterii actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Administraţia Locală "Juris" împotriva deciziei nr. 1509/A din 19 octombrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Administraţia Locală "Juris" împotriva deciziei nr. 1509/A din 19 octombrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2024.