Inadmissibility of extraordinary appeal against final judgment issued in re-judgment following cassation with retention.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.06.2013 la Biroul Notarilor Publici Asociaţi "E. şi F.", în sensul că acesta este realizat prin interpunere de persoane, având ca obiect imobilul situat în comuna Potlogi, sat Vlasceni, judeţul Dâmboviţa, intabulat în CF nr. x, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 8942 din 04 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.; a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.06.2013 la BNPA E. şi F.; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5233 RON; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâţilor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1699A din 10 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecăţii; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-pârâţi B., C. şi D., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 8942 din 04 iulie 2018, pronunţate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti; a obligat apelanţii-pârâţi la plata sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant.

1.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în recurs:

Prin decizia civilă nr. 1396 din 27 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1699 din 10 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

1.5. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în rejudecarea apelului:

Prin decizia civilă nr. 946A din 30 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-pârâţi C., D. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 8942 din 04 iulie 2018, pronunţate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a obligat apelanţii la plata către intimat a sumei de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.6. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în recurs:

Prin decizia nr. 672 din 22 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul formulat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 946 din 30 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a casat decizia civilă recurată şi a reţinut cauza spre rejudecarea apelului.

Prin decizia civilă nr. 1038 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de apelanţii B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 946A din 30 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

I.7. Calea de atac exercitată în cauză. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 1038 din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 07 noiembrie 2023 şi repartizat aleatoriu completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia din 13 noiembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

1.8. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa a făcut o interpretare greşită a normelor de drept material în materia simulaţiei prin interpunere de persoane.

Sub acest aspect, a menţionat că instanţa de apel a apreciat faptul că nu este vorba de existenţa unei simulaţii prin interpunere de persoane motivând că, în acest caz, contractul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al contractului, altul decât cel arătat în actul public.

Prin urmare, această formă de simulaţie presupune un acord secret, la care trebuie să participe trei persoane, respectiv contractanţii din actul secret şi cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, şi un contract public, încheiat între o parte din contractul secret şi o a treia persoană din acordul simulatoriu, iar prin participarea terţului contractant la încheierea acordului simulatoriu, dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse.

Or, simulaţia reprezintă operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală şi a unui alt contract secret conţinând adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate.

Scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi.

Simulaţia, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act care, în realitate, nu există sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să marcheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele.

Esenţial este faptul că înţelegerea între părţi, adică convenţia în sens de operaţiune juridică (negotium), să fîe anterioară actului aparent sau concomitentă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1175 C. civ., simulaţia presupune existenţa unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act aparent, iar prin act secret trebuie să se înţeleagă convenţia părţilor, în sensul de operaţiune juridică (negotium), nu înscrisul doveditor.

Aceasta convenţie pe care părţile înţeleg să o ascundă, prezentând-o altfel, în totul sau în parte, printr-un act public, intervine fie anterior, fie concomitent cu actul public.

De regulă, între părţi, simulaţia nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat, dar de la această regulă, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat unele excepţii considerând admisibile proba testimonială şi prezumţiile în următoarele cazuri: când există un început de dovadă scrisă; când părţile au fost în imposibilitate de a-şi preconstitui un înscris, când actul a fost întocmit prin fraudă la lege (de exemplu, actele simulate, care ascund donaţii deghizate prin interpunere de persoane, sancţionate cu nulitate absolută).

În această situaţie este admisibilă proba testimonială, precum şi prezumţiile (art. 1191,1198 şi 1203 C. civ.), terţii pot face dovada simulaţiei prin orice mijloc de probă, întrucât faţă de ei simulaţia este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă, de bună-credinţă.

Din analiza dispoziţiilor art. 1175 şi art. 1203 C. civ., rezultă că simulaţia poate fi licită, atunci când prin aceasta nu se urmăreşte ocolirea dispoziţiilor legale, şi ilicită, când se urmăreşte tocmai acest scop.

În cazul unei simulaţii ilicite, adică a unei simulaţii tăcute în scopul de a ocoli dispoziţiile legale imperative, de ordine publică, proba cu martori şi cu prezumţii este admisibilă [art. 1191 alin. (2) C. civ.

A menţionat că simulaţia poate atrage totuşi sancţiunea nulităţii atunci când se dovedeşte că această operaţiune juridică a avut drept scop fraudarea legii.

Astfel, dispoziţiile art. 812 C. civ. sancţionează cu nulitatea donaţiile fâcute în favoarea unei persoane incapabile să primească donaţia, fie că este vorba despre donaţii deghizate sub forma unui contract oneros sau de donaţii realizate prin interpunere de persoane.

Acţiunea în simulaţie poate fi introdusă şi de creditorii chirografari ai uneia dintre părţi, cum este cazul recurentului; cel mai întâlnit caz este al creditorilor chirografari faţă de care se înstrăinează fictiv bunuri din patrimoniul din care ar urma să se îndestuleze şi care au interesul ca instanţa de judecată să constate că bunurile înstrăinate prin actul aparent nu au ieşit din patrimoniul debitorului.

Concluzionând, a apreciat că instanţa de apel dând o interpretare greşită legii cu privire la operaţiunea juridică în materia simulaţiei, nu a mai analizat toate celelalte probe aflate la dosar şi care demonstrează, fără echivoc, faptul că între părţi a existat o conivenţă privind înstrăinarea imobilului în frauda tuturor creditorilor, respectiv şi a recurentului.

A mai precizat că, în decizia recurată, s-a reţinut că operaţia juridică de vânzare-cumpărare a fost realizată între părinţi şi copil, deşi, conform actelor depuse la dosar, a susţinut că a fost făcută între părinţi şi unicul copil, aspect care a fost omis de către instanţă.

Cu trimitere la clauzele contractului de vânzare-cumpărare, recurentul a precizat că transmisiunea proprietăţii cu toate atributele sale se face la data autentificării contractului şi predarea imobilului se va face la data decesului ultimului dintre vânzători; cumpărătorul îşi asumă că va respecta dreptul la habitaţie viageră rezervat de către vânzători.

O astfel de modalitate de înstrăinare nu poate conduce decât la concluzia ca vânzarea a avut drept scop scoaterea imobilului din patrimoniul părinţilor în frauda creditorilor chirografari, respectiv a recurentului.

În realitate imobilul nu a ieşit din patrimoniul părinţilor, iar instanţa de apel nu a făcut aplicabilitatea prezumţiilor simple, care duc la concluzia că, în realitate, prin vânzarea imobilului unicului moştenitor, coroborat şi cu celelalte probe din dosar, rezultă că a existat o conivenţă privind înstrăinarea în frauda creditorilor.

Referitor la stabilirea existenţei unei simulaţii prin încheierea în mod fictiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 iunie 2013 la B.N.P. Asociaţi E., având ca obiect imobilul situat în comuna Potlogi, sat Vlăsceni, judeţul Dâmboviţa, intabulat în CF nr. x, instanţa de apel a făcut referire la preţul de 5.000 euro plătit de intimaţi la data de 19.04.2013, potrivit promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/19.04.2013, încheiat la B.N.P. E., având ca obiect imobilul menţionat, fără a reexamina toate probele administrate în dosar, ţinând cont că apelul este devolutiv.

Totodată, a reţinut că această promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, ca act juridic distinct nu a făcut obiectul unei acţiuni în declararea simulaţiei, însă acest act nu transferă dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător, ci reprezintă o promisiune ca în viitor părţile să se oblige să vândă, respectiv să cumpere la un anumit preţ, care în ceea ce îl priveşte pe recurent a fost achitat cu ocazia perfectării promisiunii şi care nu a fost modificat.

A menţionat că primele instanţe au reţinut ca fiind dovedit caracterul fictiv al actului de vânzare-cumpărare motivând faptul că preţul plătit de către D. în realitate nu a existat, raportat şi la faptul că este lipsit de logică ca mama, soacra şi bunica intimaţilor să-i dea acestuia suma de bani pentru achiziţionarea imobilului de la părinţi, iar aceştia din urmă să-i restituie parte din banii primiţi în urma vânzării în contul datorii pe care le aveau către acesta (conform răspunsurilor la interogatoriu), iar pe de altă parte că nu ar fi putut deţine acea sumă de bani, întrucât era elev.

Aceste argumente reţinute de primele instanţe au fost considerate insuficiente pentru stabilirea caracterului simulatoriu care să stea la baza perfectării unei vânzări fictive.

Atât prin cererea introductivă de instanţă, întâmpinări, cât şi notele scrise depuse pe parcursul procesului, recurentul a făcut referire la toate probele administrate în cauză, care conduc la caracterul simulatoriu ce a stat la baza perfectării vânzării fictive, dar instanţele s-au raportat numai la una, respectiv la preţul de 5000 euro plătit de intimatul D. părinţilor, apreciind că nu se mai impune să analizeze şi celelalte probe administrate în dosar (înscrisuri, interogatoriile, depoziţia martorului, prezumţii, etc.)

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pe/. 5 C. proc. civ., a menţionat că prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare [(art. 14 alin. (6) şi art. 13 C. proc. civ..], precum şi regulile de procedură privind efectul devolutiv al apelului.

Sub acest aspect, a menţionat că, prin întâmpinare, a relatat toate aspectele care conduc la caracterul simulat al vânzării (conivenţa între părţi pentru a se sustrage de la urmărirea imobilului din partea creditorilor chirografari printre care şi recurentul), însă acestea nu au fost analizate de instanţa de apel.

Procedând în acest mod, hotărârea este pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare [art. 14 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 13 C. proc. civ. coroborat cu art. 476 C. proc. civ..].

Astfel, instanţa avea obligaţia să analizeze toate probele administrate în dosar, comportamentul pârâţilor a fost făcut cu scopul de a sustrage de Ia urmărire respectivul bunul imobil şi de a îl împiedica pe recurent să-şi realizeze creanţele pe care le are faţă de aceştia, făcând trimitere la aspectele învederate în cuprinsul întâmpinării.

A menţionat că toate actele materiale efectuate de către pârâţi duc la concluzia că intenţia lor comună a fost aceea de a scoate toate bunurile din patrimoniul lor pentru a nu putea fi scoase la vânzare de către creditorii lor.

Pare neverosimil că intenţia lor era să se pună la adăpost prin vânzarea imobilului doar faţă de anumiţi creditori (diferite bănci), dar nu şi faţă de recurent, dovada fiind că singurul creditor chirografar rămas este recurentul, iar înstrăinarea are ca efect imposibilitatea acestuia de a se îndestula de datoria devenită certă, lichidă şi exigibilă prin hotărâri judecătoreşti definitive, în cuantum de aproximativ 40.000 euro.

Frauda la lege constă în faptul că dorinţa acestora în conivenţă cu D. a fost de a înstrăina bunul imobil în frauda creditorilor, înstrăinare care se sancţionează cu nulitate absolută.

În prezent, de la B. încasează lunar suma de aproximativ 488 RON/lună, urmare a popririi pe salariu, iar de la C. nu încasează nicio sumă de bani, întrucât nu figurează înregistrată oficial cu venituri.

În plus, D. nu a formulat nicio cale de atac pentru a-şi apăra interesele în această cauză, aspect ce denota încă o dată prezumţia de conivenţă cu părinţii.

1.9. Apărările formulate în cauză

La data de 11 decembrie 2023, prin poştă, în termenul legal, intimaţii-pârâţi B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în subsidiar, constatarea nulităţii recursului, iar terţiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la inadmisibilitatea recursului, intimaţii-pârâţi au arătat că hotărârea este pronunţată de instanţa de recurs, după casarea cu reţinere în al doilea ciclu procesual, fiind o hotărâre definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte nulitatea recursului, au arătat că, deşi, recurentul invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării eronate a dispoziţiilor privind acţiunea în simulaţie, dezvoltă această critică prin solicitarea de verificare a probelor, aspect ce tinde la reanalizarea probelor evaluate de instanţa de recurs în rejudecarea apelului şi care vizează temeinicia deciziei atacate din perspectiva întrunirii/dovedirii condiţiilor simulaţiei, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului.

Pe fondul recursului, au susţinut caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că susţinerea potrivit căreia ar fi existat o conivenţă privind înstrăinarea imobilului în frauda creditorilor, nu poate justifica existenţa simulaţiei, din contră o infirmă, de vreme ce o eventuală înstrăinare a imobilului în frauda creditorului presupune că actul public al vânzării nu este fictiv, întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiei referitoare la existenţa actului secret/acordului simulatoriu.

Or, pentru a fi în prezenţa unei simulaţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa a două acte juridice, unul real, dar secret, şi un altul neadevărat, dar public; existenţa intenţiei de a simula; actul secret să fi anterior sau concomitent cu actul aparent.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi, s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.06.2013, în sensul că acesta este realizat prin interpunere de persoane, în motivare au fost descrise împrejurări fără nicio trimitere la operaţiunea de simulaţie prin interpunere de persoane şi s-a arătat doar că vânzarea respectivă ar fî fost una fictivă.

Astfel, prima instanţă a statuat prin hotărârea apelată, în sensul existenţei unei simulaţii prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare fictiv, nefiind analizată existenţa interpunerii de persoane, motiv pentru care instanţa de apel a analizat probele administrate în baza cărora a concluzionat că nu rezultă existenţa unei simulaţii, nefiind dovedite existenţa şi implicit conţinutul acordului simulatoriu care să fi stat la baza unei vânzări fictive, iar inopozabilitatea unui act juridic real care exprimă voinţa părţilor contractate de a micşora patrimoniul celui obligat la plată faţă de un creditor poate fi obţinută prin intermediul altor mijloace procedurale.

A susţinut caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a analizat toate aspectele invocate de către recurent, reţinând că cele care vizau vânzarea pot contura eventual caracterul fictiv al preţului achitat, însă această împrejurare nu poate fundamenta concluzia că actul aparent ar fi lipsit de orice conţinut juridic real şi nu poate susţine simulaţia aşa cum solicită recurentul.

Mai mult, s-a reţinut că plata preţului este atestată de antecontractul de vânzare-cumpărare, act juridic distinct necontestat sau al cărui caracter simulat să fi fost pus în discuţie, motiv pentru care probează şi asumarea intenţiei de a înstrăina şi achiziţiona bunul.

Totodată, instanţa a reţinut şi faptul că pretinsele recunoaşteri ale pârâţilor nu permit concluzia că operaţiunea juridică concretizată în perfectarea contractului ar fi o simulaţie prin încheierea unui act fictiv.

1.10 Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

În temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în concluziile acestuia reţinându-se că, în speţă, completul de filtru urmează a aprecia cu privire la excepţia inadmisibilităţii căii de atac, invocată şi de intimaţii-pârâţi, prin întâmpinare; dacă, în cauză, criticile pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidenţă sancţiunea nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a reţine în analiză excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi, prin întâmpinare iar, în măsura în care va trece peste excepţiile menţionate, completul de filtru urmează a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză a fost comunicat părţilor, iar la data de 13 februarie 2024, intimaţii-reclamanţi B. şi G. au depus punct de vedere prin care au solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, au solicitat constatarea nulităţii recursului pentru imposibilitatea încadrării în motivele de recurs, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a criticilor formulate.

Prin rezoluţia din data de 21 februarie 2024, s-a fixat termen la data de 19 martie 2024, fără citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

La termenul de judecată din 19 martie 2024, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului invocate, de instanţă, din oficiu, dar şi de către intimaţii-pârâţi, prin întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual civilă reglementează dreptul examinării cauzei civile în două sau trei grade de jurisdicţie, după caz, determinând hotărârile susceptibile de a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora.

Acest mod de determinare asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătoreşti şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul legalităţii căii de atac, prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".

Art. 498 alin. (1) C. proc. civ. prevede că,În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop."

În speţă, Înalta Curte constată că hotărârea împotriva căreia a fost promovat prezentul recurs, respectiv decizia civilă nr. 1038 din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs, în urma rejudecarii apelului, după casarea cu reţinere, hotărâre care este definitivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., mai sus citate, astfel că, împotriva acesteia, recurentul-reclamant nu are deschisă calea de atac a recursului.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile procedurale imperative din materie, calea de atac promovată de reclamant apare ca fiind inadmisibilă, nefiind posibilă atacarea unei hotărârii judecătoreşti definitive, pronunţate în recurs, cu un nou recurs.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, lucru ce nu poate fi acceptat.

Pentru aceste considerente, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii acestei căi de atac, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1038 din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Constatând că prin respingerea cererii de recurs, ca inadmisibil, reclamantul A. este partea căzută în pretenţii, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" şi văzând cererea intimatul–pârât B. de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor aflate la filele x ale dosarului nr. x/2016, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5918,58 RON către intimatul–pârât B.

Raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora, în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1038 din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5918,58 RON către intimatul–pârât B..

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.