Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 75/2024 AI generated

State's RON 29.5M restitution overpayment claim time-barred; appeal rejected.

Case Number Decizia nr. 75/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Romanian High Court of Cassation and Justice rejected as unfounded the appeal (recurs) filed by the State, through the Ministry of Finance, against the Court of Appeal decision, thereby upholding the lower courts' dismissal of the action as time-barred; the final operative outcome is that the State's claim against the National Authority for Property Restitution for payment of RON 29,541,680 (the difference between the allegedly overvalued 2009 appraisal of a 2.2414 ha plot in Dobroiești, Ilfov, used to issue compensation titles under Law No. 10/2001, and the market value set by a later reassessment) plus legal interest, based on vicarious tort liability of the principal for its agents, remains dismissed. The decisive legal basis is the application of Article 8 of Decree No. 167/1958 (on the limitation period for tort claims, requiring the victim to know both the damage and the liable person), read with Article 6(4) of the Civil Code, and the Court held that the objective limitation period started from the date of the alleged illicit act—the 2009 overvaluation and its approval through the compensation decision—because the State, through the Ministry of Finance, which was represented on the Central Commission for Compensation and supervised the defendant authority, should have known of the damage and the liable party at that time; the subjective moment of actual knowledge (in 2020, when informed of the value difference) could not be relied upon, as knowledge of the exact extent of the damage is not required for the limitation period to begin.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 431 alin. (2) C. proc. civ, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 402 C. proc. civ; State's RON 29.5M restitution overpayment claim time-barred; appeal rejected: Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

Keywords

AI generated
restitution of property limitation periods state liability payment of interest market value of property subjective law

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.
art. 2528 C. civ
civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 C. civ.
art. 431 alin. (2) C. proc. civ
Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin.
art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin.
art. 402 C. proc. civ
Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă la data de 19.08.2021 sub nr. dosar x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 29.541.680 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 36.450.500 RON (preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/01.09.2009 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către expert evaluator S.C. A. SRL) şi valoarea de 6.908.820 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 2.2414 ha din localitatea Dobroieşti Judeţul Ilfov, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., B. şi C., care au formulat întâmpinări, prin care au fost invocate excepţia inadmisibilităţii, lipsei de interes, tardivităţii, prescripţiei dreptului material la acţiune şi rămânerii fără obiect, iar S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia lisei capacităţii procesuale de folosinţă.

La termenul de judecată din data de 29.06.2022, instanţa a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1000/29.06.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins acţiunea, ca prescrisă; a obligat pârâta la plata, către chematul în garanţie C., a sumei în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat şi la plata, către chematul în garanţie B., a sumei în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 315/A/27.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este momentul constatărilor făcute de Curtea de Conturi sau cel mai târziu al pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.

Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la data pronunţării sentinţei antereferite, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 2528 C. civ., întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare si reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evealuare.

Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014 vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu, a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului. Or, la data emiterii Deciziei nr. 10/2013, respectiv a pronunţării hotărârii nr. 2767/2014, nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/01.09.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta sau nu rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu putem vorbi de existenţa unui prejudiciu.

Prin urmare, nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/CC, era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare. În acelaşi sens, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că, la momentul indicat de instanţa de control judiciar, anume la data emiterii Deciziei nr. 10/10.10.2013, respectiv data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, recurentul-reclamant nu cunoştea - şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte - nici existenţa prejudiciului (şi, cu atât mai puţin, întinderea acestuia).

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât si al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D.. În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenta unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

În consecinţă, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internationale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizie prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care constatat prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către intimată.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 8992/FF/03.09.2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză nu se poate reţine, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, nici momentul la care s-a raportat instanţa de apel, respectiv cel al pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost validat raportul Curţii de Conturi, dar nici momentul indicat de către recurent ca fiind acela al comunicării adresei nr. x, de informare a recurentului despre existenţa unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009 (referitor la care recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2009 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 315/A din 27 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 315/A din 27 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.