Statute of limitations for state property restitution damages: start of prescription term upon issuance of compensation titles despite subsequent valuation discrepancies

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă la data de 02.09.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Şi Ministerul Finanţelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.355.496 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.591.883 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/05.03.2009 şi valoarea de 236.387 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 42.800 mp situat în localitatea Şelimbăr, jud. Sibiu, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective.

La 06 decembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 25.02.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L., B., C., D. şi E., solicitând introducerea în cauză a acestora şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamanţilor.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 703/04.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu persoanele chemate în garanţie S.C. A. S.R.L., B., C., D. şi E., ca tardiv formulată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Prin decizia civilă nr. 1196A din 11 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelurile formulate de reclamanţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor ambii cu sediul în Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 703 din data de 04.05.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1196A din 11 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 ianuarie 2024, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 ianuarie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recurenţii-reclamanţi sunt scutiţi de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care judecătorul fondului a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa faptei cât şi a prejudiciului, de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlurile de conversie au fost comunicate şi Fondului Proprietatea unde Statul deţinea, la acel moment, calitatea de unic acţionar, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

În această privinţă, sub un prim argument, au arătat că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu; pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia.

Referitor la răspunderea Statului, au precizat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi nu pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere existenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite şi faptul că la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi ulterior, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, în mod eronat, judecătorul fondului a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 10.08.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/07.08.2020 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Chiar dacă ar fi avut calitatea de părţi în dosarul nr. x/2014, în care a fost pronunţată sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014, reclamanţii nu ar fi putut iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăţi supraevaluate, având în vedere că aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP, a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 29 ianuarie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înţeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Nu au fost depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 02 septembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 02 februarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat, în cauză, la data de 19 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurenţii-reclamanţi au pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanţii ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire, în condiţiile în care decizia de despăgubire a fost emisă de la o altă entitate decât autoritatea pârâtă, iar întinderea pagubei putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 42800 mp ha situat în comuna localitatea Şelimbăr, judeţul Sibiu cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost eliberată decizia nr. 6709/FF/29.04.2009 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi în temeiul căreia au fost emise următoarele titluri de conversie: Titlul de conversie - Decizia nr. 6/04.10.2010 în cuantum de 545.941,50 RON reprezentând un număr total de 545.941 acţiuni la o valoare nominală de 1 leu/acţiune în favoarea petentei B.; Titlul de conversie - Decizia nr. 1180/25.08.2010 în cuantum de 83.333,33 RON reprezentând un număr total de 83.333 acţiuni la o valoare nominală de 1 leu/acţiune în favoarea petentului E.; Titlul de conversie - Decizia nr. 9/04.01.2010 în cuantum de 181.980,50 RON reprezentând un număr total de 181.981 acţiuni la o valoare nominală de 1 Leu/acţiune în favoarea petentului E.; Titlul de conversie - Decizia nr. 7/04.01.2010 în cuantum de 181.980 RON reprezentând un număr total de 181.980 acţiuni la o valoare nominală de 1 Leu/acţiune în favoarea petentului C.; Titlul de conversie - Decizia nr. 1179/25.08.2010 în cuantum de 83.333,33 RON reprezentând un număr total de 83.333 acţiuni La o valoare nominală de 1 leu/acţiune în favoarea petentei C.; Titlul de conversie - Decizia nr. 8/04.01.2010 în cuantum de 181.980,50 RON reprezentând un număr total de 181.981 acţiuni la o valoare nominală de 1 Leu/acţiune în favoarea petentului D., conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a titlurilor de conversie emise în baza acesteia (04.10.2010, 25.08.2010 şi 04.01.2010), moment de la care reclamanţii aveau posibilitatea de a cunoaşte existenţa faptei şi a prejudiciului.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi la cel al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică a scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/07.08.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului despre care au luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurenţilor nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Nu poate fi primită nici critica ce susţine interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directă a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru fapte ce aparţin instituţiilor faţă de care nu se află într-un raport de dependenţă.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţine protecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că: "nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenţii-reclamanţi tind să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul lor judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/07.08.2020, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2009.

Recurenţii-reclamanţi ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor-reclamanţi şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurenţii-reclamanţi aveau toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că puteau şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi puteau şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurenţii puteau şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptăţeşte pe recurenţi să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).

În ceea ce priveşte susţinerile prin care recurenţii reclamanţi afirmă că reţinerile curţii de apel referitoare la faptul că ar fi putut cunoaşte prejudiciul mai înainte de data de 10 august 2020 produc efecte şi asupra sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2914, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, în sensul în care, chiar dacă ar fi fost părţi în respectivul dosar, nu ar fi putut iniţia demersul juridic în repararea pagubei produse având în vedere că aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a verificării tuturor rapoartelor de evaluare şi expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu Standardele internaţionale de evaluare, Înalta Curte constată că sunt nefondate, primind deja dezlegare în considerentele anterior expuse, constatarea legalităţii deciziei emise de Curtea de Conturi nr. 10 din 10.10.2013 nefiind aptă a produce efecte sub aspectul curgerii termenului de prescripţie în contextul speţei deduse judecăţii.

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurenţilor reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu, şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1196A din 11 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu, şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1196A din 11 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.