Trademark annulment for bad faith: evidentiary admissibility of unauthenticated invoices and the scope of res judicata in assessing subjective fraudulent intent

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 26 martie 2018, reclamantele A. şi B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, să se dispună: a) anularea înregistrării mărcii naţionale individuale verbale nr. x – "x" nr. depozit x, dată depozit 21 septembrie 2009; b) publicarea hotărârii în B.O.P.I.; c) efectuarea menţiunii de anulare în Registrul Mărcilor; d) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1420 din data de 12 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, a dispus anularea înregistrării mărcii naţionale individuale verbale nr. x – "x", a dispus publicarea hotărârii în BOPI şi efectuarea menţiunilor în Registrul Mărcilor, a obligat pârâtul C. la plata către reclamante a sumelor de 2.085 RON şi de 3.000 euro, în echivalent în RON în ziua plăţii, curs BNR, cheltuieli de judecată, taxă de timbru şi onorariu avocat.

3. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus amânarea pronunţării la data de 17 noiembrie 2021, când a amânat din nou pronunţarea la data de 24 noiembrie 2021.

Prin decizia civilă nr. 1707A din data de 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 1420 din data de 12 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelantele-reclamante A. şi B. S.R.L. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. A respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident. A admis apelul incident formulat de reclamantele A. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1420 din data de 12 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelantul-pârât C. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a înlăturat din cuprinsul acesteia următoarele considerente: "Tribunalul constată că din probele administrate nu a rezultat falsificarea facturilor, prin inserarea semnului x, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profitând pârâtului". Prin aceeaşi decizie a fost obligat apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, astfel: sumele de 100 RON şi 1.500 euro către apelanta A. şi suma de 2.975 Ron către apelanta B. S.R.L.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 3 noiembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1707A din data de 24 noiembrie 2021, a declarat recurs pârâtul C..

Recursul a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

1. Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 479 şi a art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât nu a lămurit denumirea intimatei-reclamante A., solicitarea formulată în acest sens fiind în mod greşit respinsă, iar încheierea din data de 3 noiembrie 2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu cuprinde dezbaterile părţilor cu privire la acest aspect şi nici considerentele pentru care susţinerile sale au fost respinse, înscrisurile depuse de partea adversă fiind însuşite de către instanţa de apel fără nicio altă verificare suplimentară. Mai mult decât atât, nici decizia recurată nu cuprinde menţiuni cu privire la denumirea societăţii bulgare şi nici cu privire la susţinerile referitoare la acest aspect.

Dezvoltând aceste critici, recurentul pârât a arătat că, în apel, a solicitat instanţei să pună în vedere intimatei-reclamante să depună certificatul de înregistrare şi un extras din Registrul Comerţului din Bulgaria, ambele înscrisuri traduse şi legalizate, precum şi să îşi precizeze denumirea corectă, deoarece din certificatul nr. x din data de 6 octombrie 2014, tradus din limba bulgară în română la Consulatul din Bulgaria, rezultă că denumirea corectă a intimatei-reclamante este A..

Clarificarea denumirii este importantă sub aspectul calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, din moment ce denumirea societăţii şi datele de identificare trebuie să fie aceleaşi cu denumirea societăţii şi datele de identificare a mărcilor deţinute de către societatea bulgară, care se opun în prezenta cauză, precum şi cu privire la înscrisurile administrate ca probă de către aceasta.

Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, prin decizia civilă nr. 341 din data de 30 ianuarie 2015, Înalta Curte nu s-a pronunţat pe aspectul denumirii societăţii reclamante din Bulgaria, ci a reţinut considerentele instanţei de apel care a arătat, la rândul său, faptul că societatea bulgară a utilizat constant forma denumirii sale – A., încă din anul 2007, astfel că, în opinia recurentului, nicio instanţă nu s-a pronunţat asupra denumirii reale a societăţii bulgare sau cu privire la datele acesteia de identificare, cum s-a cerut prin prezentul proces.

Din analiza hotărârilor depuse de intimata-reclamantă în susţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se poate observa că denumirea acesteia diferă deoarece denumirea în respectivele hotărâri, inclusiv în cea a Înaltei Curţi, este A. (fără cuvântul de început "ET"), iar în anexa 5 a cererii de chemare în judecată din prezentul dosar este depusă o decizie de opoziţie de la EUIPO din data de 13 septembrie 2017, în care denumirea aceleiaşi societăţi este Et y Soy Djihangiribriam.

Lipsa inserării dezbaterilor părţilor şi a considerentelor respingerii solicitării de lămurire a denumirii reclamantei reprezintă, în opinia recurentului, o încălcare a normelor de procedură din cuprinsul art. 223 alin. (1) lit. i) şi j) din C. proc. civ., norme care prevăd că încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi soluţia adoptată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept.

2. Subsumat unui alt motiv de recurs, recurentul susţine că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că exemplarul facturilor de vânzare produse x, pe care le deţine, nu sunt înscrisuri originale, încălcând dispoziţiile H.G. nr. 831/1997 şi ale O.M.F.P. nr. 989/2002.

În acest sens, a arătat că facturile din anexele 2 şi 3 ale întâmpinării formulate la fond şi în apel au fost folosite în dovedirea utilizării anterioare a semnului x, la dosar fiind depuse exemplarele originale, respectiv formularul al treilea al facturilor ce au fost emise. Pe cale de consecinţa, dacă s-ar admite concluzia instanţei de apel din prezenta cauză şi s-ar proceda la înscrierea în fals împotriva tuturor furnizorilor care nu mai deţin facturi în original - deoarece primul exemplar este înmânat beneficiarului - s-ar ajunge în situaţia absurdă ca niciun furnizor să nu poată dovedi existenţa propriilor facturi fiscale, iar beneficiarii ar putea să se sustragă de la plata facturilor.

Recurentul susţine că nici instanţa de apel şi nici instanţa de fond nu au făcut aplicarea art. 277 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.

Astfel, în raporturile dintre profesionişti, se recunoaşte forţa probantă a unei facturi nesemnate de către destinatarul ei, dacă se face dovada că acesta îşi organizează activitatea specifică (comerţ, servicii etc.) în acest fel (pe baza facturilor recepţionate o dată cu marfa livrată sau cu serviciul prestat), fie doar în raportul juridic stabil şi constant cu emitentul (spre exemplu, a făcut plăţi anterioare în aceleaşi condiţii sau şi-a executat prestaţiile corelative în mod necontestat, ceea ce până acum era denumit în doctrină şi practică acceptarea tacită a facturii), fie în relaţia cu orice profesionist.

Prin urmare, art. 277 prevede că înscrisul nesemnat - deci care nu este original - face dovada cuprinsului său dacă este utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi - cum este societatea emitentă a facturilor invocate de către recurentul pârât.

Suplimentar, facturile fiscale conţinute de Anexele 2 si 3 sunt întocmite conform H.G. nr. 831/1997 si OMFP 989/2002, acte normative ce sunt indicate şi pe facturi în partea de jos, alături şi de menţiunea "sistem unitar de înseriere şi numerotare asigurat de Ministerul Finanţelor Publice şi C. N Imprimeria Naţională SA".

Pe cale de consecinţă, pentru procedura cercetării falsului şi a legalităţii înscrisurilor defăimate, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de faptul că exemplarul original pe care îl deţinea putea să fie utilizat pentru verificarea falsificării scrierii de pe aceste facturi.

Susţinerile intimatelor-reclamante, potrivit cărora a fost completat ulterior acest înscris, se puteau verifica printr-o expertiză grafologică care să ateste dacă asupra exemplarului s-a acţionat ulterior întocmirii, prin adăugarea denumirii x, aşa cum în mod fals s-a susţinut de către părţile adverse.

Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau a prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv a beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operaţiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerinţele art. 948 C. civ., nici chiar atunci când probează existenţa unui contract comercial consensual, pentru care părţile nu au confecţionat un instrumentum, invocând, în acest sens, o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia comercială.

Or, facturile pe care le-a prezentat au fost emise conform legislaţiei în vigoare la data emiterii lor, purtând semnătura şi ştampila societăţilor în cauză – în prezent conform legislaţiei în vigoare facturile circulă fără semnătură şi ştampilă, ele fiind considerate valabile de Codul fiscal.

3. Sub un alt aspect, recurentul pârât a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului, având în vedere că apelul incident formulat de intimatele-reclamante nu a privit şi considerentele sentinţei instanţei de fond prin care s-a reţinut că exemplarul facturilor emise pe care îl deţine este original şi că acesta nu prezintă ştersături sau adăugiri evidente, considerente ce au intrat în puterea de lucru judecat, instanţa de fond calificând în mod corect exemplarele pe care le deţine ca fiind originale.

Astfel, instanţa de apel nu avea cum să considere că exemplarul 2 al facturii nu este original, câtă vreme instanţa de fond reţinuse contrariul iar acest considerent al sentinţei nu fusese contestat pe calea apelului incident, reclamantele specificând în mod expres faptul că apelul incident priveşte doar considerentul de la fila x primul paragraf.

4. Subsumat unei alte critici, recurentul pârât a susţinut că în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că este în culpă pentru nedepunerea exemplarului 1 al facturilor depuse la anexele 2 şi 3 ale întâmpinării pe care a formulat-o la judecata în primă instanţă, încălcând prevederile art. 297, art. 292 şi art. 304 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, atât timp cât în cuprinsul încheierii de la termenul din data de 21 noiembrie 2018 s-a consemnat că Tribunalul primeşte la dosar facturile în original, iar reprezentantul convenţional al reclamantelor nu s-a opus şi nici nu a contestat această calificare dată înscrisurilor, ci, dimpotrivă, a solicitat verificarea falsului de către instanţa de judecata prin orice mijloc de probă, inclusiv prin audierea reprezentanţilor societăţilor beneficiare ale facturilor, cerere încuviinţată de instanţa de fond, ca atare, constatarea instanţei devolutive cu privire la faptul că facturile nu ar fi originale şi că el, pârâtul, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune originalul înscrisurilor este nelegală, în condiţiile în care încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel

Totodată, dat fiind faptul că, la termenul din data de 30.01.2019, instanţa de fond a admis solicitarea reclamantelor de a se pune în vedere cumpărătorilor indicaţi în facturi să depună la dosar exemplarul albastru original al facturilor ataşate la dosar, iar, în cazul în care nu mai deţin aceste facturi, să fie chemaţi ca martori reprezentanţii legali ai acestor societăţi, recurentul consideră că în mod greşit s-a reţinut în sarcina sa de către instanţa de apel, neîndeplinirea obligaţiei de a prezenta originalul facturilor.

Recurentul consideră că pentru imposibilitatea de depunere de către terţe persoane a exemplarului 1 al facturilor pe care le-a depus ca probă, nu se poate reţine culpa sa, din moment ce nu în sarcina sa a fost pusă obligaţia de depunere a acestui exemplar, iar, pe de altă parte, această imposibilitate a fost generată de fapte exterioare şi independente de voinţa sa.

În vederea cercetării falsului de către instanţa de judecată intimatele-reclamante aveau posibilitatea de a solicita o expertiză grafologică care să analizeze exemplarele facturilor pe care le-a pus la dispoziţie, însă o astfel de probă nu a fost solicitată această probă, reclamantele renunţând, în faţa instanţei de fond, la audierea celorlalţi martori în dovedirea falsului.

Recurentul susţine că instanţa de apel, în mod nelegal şi într-o modalitate subiectivă, evidentă, a preluat cu totul considerentele din apelul intimatei-reclamante, fără a analiza dispoziţiile legale aplicabile în materie, raportat la susţinerile părţilor de pe parcursul procesului.

Apelul incident nu a privit şi cercetarea falsului în sine, realizată de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte aspectele suplimentare reţinute de instanţa de apel ca fiind în măsură să înlăture din ansamblul probator aceste facturi (de la anexa 2 şi 3 a întâmpinării din dosarul de fond), acestea au fost apreciate de către recurent ca fiind, de asemenea, nelegale şi contradictorii, deoarece instanţa de apel deja le înlăturase din ansamblul probator conform art. 292 alin. (2) ultima teză C. proc. civ.

Instanţa de apel nu ar fi putut să procedeze la analizarea de aspecte suplimentare care impun înlăturarea acestor facturi dacă, teoretic, le-a calificat ca nefiind capabile să producă efecte juridice – astfel, motivarea este contradictorie.

Pârâtul a fost vătămat şi prin înlăturarea celorlalte probe referitoare la cifrele de afaceri ale societăţilor implicate, instanţa menţionând că aceste argumente ar fi putut prezenta importanţă, în sensul urmărit prin apel, dacă ar fi putut demonstra folosirea semnului x în perioada pentru care s-au expus cifrele de afaceri.

Prin urmare, recurentul susţine că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat din ansamblul probator înscrisurile de la anexele 2 şi 3 ale întâmpinării, prin aplicarea greşită a art. 297, a art. 292 alin. (2) şi a art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa respingerii nelegale a apelului principal şi a nelegalei admiteri a apelului incident, situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită pentru a putea fi supusă controlului judiciar în recurs.

5. Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea relei-credinţe la înregistrarea mărcii x, înlăturând din materialul probator înscrisurile ce dovedeau în mod neechivoc utilizarea mărcii x, în condiţiile în care a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la faptul că aceasta nu a dat eficienţă şi respectivelor probe. Or, înscrisurile constând în facturile ce au inserate în cuprinsul lor vânzarea de produse x, din 2005 şi 2006 fac dovada faptului că, la momentul depunerii la înregistrare a acestei mărci, anul 2009, nu a fost de rea-credinţă, deoarece nu a preluat această denumire de la societatea reclamantă bulgară.

Instanţele de fond şi apel au dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiile purtate între aceleaşi părţi, însă cu obiect diferit – respectiva marcă având denumirea de x.

Faptul că a cunoscut utilizarea mărcii x în anul 2009 nu înseamnă că a încercat să înregistreze marca x pentru crearea unei confuzii între cele două semne, atât timp cât utilizase cu mult timp înainte această din urmă denumire, x

Curtea de apel a ajuns la concluzia că instanţele din litigiul anterior au stabilit cu autoritate de lucru judecat că 3 februarie 2007 este data de referinţă, deşi, din considerentele deciziei recurate, nu reiese stabilirea acestei date, ci se face referire doar la anul 2007.

Menţionarea generică a anului 2007, ca an de referinţă cu privire la comercializarea produselor x în România de către intimatele-reclamante şi cu privire la cunoaşterea de către recurentul-pârât a acestei comercializări, nu poate constitui autoritate de lucru judecat, deoarece instanţele anterioare nu au stabilit în concret data intrării pe piaţa din România a produselor x, pentru a se considera că această chestiune a fost tranşată definitiv şi că s-ar putea bucura de autoritate de lucru judecat în prezenta cauza.

Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) şi prin faptul că a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi asupra altor aspecte din hotărâri, deşi semnele în discuţie – x faţă de x – sunt diferite; instanţa de apel a extins acest efect asupra unor chestiuni ce nu au înrâurire în prezenta cauză.

Instanţele de fond şi de apel nu au analizat în esenţă mărcile aflate în conflict, ci autoritatea de lucru judecat a avut o pondere mult mai mare în admiterea acţiunii în anulare din prezenta cauză, instanţele de fond plecând din start de la premisa că a fost de rea-credinţă, deoarece s-a reţinut într-un alt litigiu că a fost de rea-credinţă la înregistrarea altei mărci, respingând, astfel, de plano efectuarea analizei celor două semne în conflict, deşi acest lucru se impunea conform dispoziţiilor legale în materie.

Încălcând normele de drept material, instanţele nu au analizat îndeplinirea condiţiilor de reţinere a relei-credinţă trasate de Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 11 iunie 2009, pronunţată în cauza C-529/07 Chocoladenfrabriken Lindt & Sprungli AG.

Contrar considerentelor instanţelor de fond, recurentul consideră că împrejurarea că, în 2005-2006, semnul G1LLY a fost aplicat pe facturile de vânzare dovedeşte faptul că a ales această denumire fără să copieze marca ulterioară x a intimatelor-reclamante, întrucât data de referinţă pentru cunoaşterea semnul x este ulterioară, şi anume 2 aprilie 2009. Nu a putut face dovada faptului că a avut o utilizare intensă deoarece la data introducerii acţiunii (2018) trecuseră 13 ani de la momentul începerii comercializării sale şi 9 ani de la momentul înregistrării mărcii x, documentele contabile fiind păstrate timp de 10 ani în contabilitatea unei societăţi; în anii 2005-2006 vânzarea online a produselor era mult mai redusă, totuşi facturile din perioada 2005-2006 se coroborează cu nota de constatare depusă la anexa 10 din 25 ianuarie 2010 a Gărzii Financiare, ce atestă un control desfăşurat în trimestrul IV al anului 2009 şi ianuarie 2010, prin care s-a consemnat o cantitate de 710 kg de seminţe de floarea soarelui cu denumirea x, ce a fost comercializată către 4 clienţi ai societăţii.

Probele dovedesc utilizarea sa anterioară a mărcii x, iar singurele probe administrate de către intimatele-reclamante sunt hotărârile din litigiul anterior, ce atestă reaua-credinţă la înregistrarea mărcii x, înregistrarea unui nume de domeniu ce conţine denumirea x, deci nu x, precum şi anularea unui desen industrial; or, acestea fac referire strict la semnul x, în timp ce, pentru semnul x, nu s-au administrat probe concrete care să dovedească reaua-credinţă, sarcina probei revenind intimatelor-reclamante.

Intimatele-reclamante nu pot opune hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate împotriva tuturor semnelor pe care le utilizează sau le-a înregistrat, deoarece reaua-credinţă trebuie să fie dovedită şi reţinută pentru fiecare semn/marcă în parte, raportat la particularităţile fiecărui caz de înregistrare.

Înregistrarea mărcii naţionale "x" s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind îndeplinită condiţia privind "intenţia frauduloasă".

În cauză au fost încălcate normele de drept material aplicabile, nefiind îndeplinite condiţiile impuse pentru reţinerea relei-credinţe, faţă de împrejurarea că a utilizat marca x pe teritoriul României anterior anului 2007, cât şi ulterior acestui an, aspecte dovedite prin facturile fiscale depuse la Anexele 2-10 de la întâmpinarea din dosarul de fond (dovedesc utilizarea continuă şi nestingherită a acestei mărci fără nicio intervenţie din partea intimatelor-reclamante până în prezent).

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatele-reclamante A. şi B. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au combătut criticile formulate de partea adversă şi au solicitat respingerea recursului, în parte ca inadmisibil, iar în rest ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În termen legal, recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

A precizat că nu solicită reformarea hotărârii instanţei de apel pentru netemeinicie, cum se invocă în mod repetat prin întâmpinarea părţilor adverse, ci prin prisma încălcării dispoziţiilor legale procedurale şi materiale, încălcări care au dus la soluţionarea greşită a apelului pe care l-a declarat.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 aprilie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Prin rezoluţia din data de 24 aprilie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2024, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 3 noiembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1707A din data de 24 noiembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 şi s-a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Subsumat primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurentul pârât susţine că instanţa de apel nu a lămurit denumirea intimatei-reclamante A., solicitarea formulată în acest sens fiind în mod greşit respinsă, astfel că, din această perspectivă, recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 479 şi pe cele ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Totodată, recurentul susţine că încheierea din data de 3 noiembrie 2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu cuprinde dezbaterile părţilor cu privire la acest aspect şi nici considerentele pentru care susţinerile sale au fost respinse, această omisiune fiind contrară dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. i) şi j) din C. proc. civ., norme care prevăd că încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi soluţia adoptată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept.

Mai mult decât atât, nici decizia recurată nu cuprinde menţiuni cu privire la denumirea societăţii bulgare şi cu privire la susţinerile referitoare la acest aspect, deşi clarificarea denumirii era importantă sub aspectul calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, din moment ce denumirea societăţii şi datele de identificare trebuie să fie aceleaşi cu denumirea şi datele de identificare ale titularului mărcii în litigiu.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că problema denumirii societăţii reclamante a fost pusă în discuţie, pentru prima dată, în faţa instanţei de fond, la termenul din data de 21.11.2018, când a fost soluţionată şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocate de pârât, ocazie cu care instanţa de fond a stabilit, pe baza precizărilor făcute de reprezentantul reclamantei şi în temeiul înscrisurilor depuse la dosar, că denumirea acesteia este A..

Deşi a declarat apel împotriva hotărârii pronunţate de Tribunal, pârâtul nu a înţeles să atace şi încheierea respectivă, după cum nu a înţeles să formuleze nicio critică concretă sub aspectul modului în care au fost lămurite chestiunile ce vizau denumirea şi datele de identificare ale societăţii reclamante, astfel că, din această perspectivă, susţinerile formulate prin motivele de recurs, în sensul că decizia recurată ar încălca prevederile art. 479 şi pe cele ale art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. pentru că nu cuprinde nicio menţiune cu privire la aceste aspecte apar ca fiind lipsite de temei.

Câtă vreme instanţa devolutivă nu a fost învestită cu un motiv de apel concret referitor la chestiunea denumirii societăţii reclamante şi nici cu o eventuală excepţiei a lipsei calităţii procesuale active, nu i se poate imputa faptul că nu a analizat în considerentele deciziei recurate aceste aspecte, limitele devoluţiunii fiind clar stabilite prin cererea de apel.

Solicitarea pârâtului adresată instanţei de apel de a pune în vedere reclamantei să depună certificatul de înregistrare şi un extras cu privire la societate din Registrul Comerţului din Bulgaria, din care să reiasă denumirea şi datele de identificare a acesteia nu are semnificaţia unei critici aduse hotărârii primei instanţe, câtă vreme nu relevă niciun aspect concret de nelegalitate sau netemeinicie a acesteia, ci se circumscrie, mai degrabă, unei cereri de administrare de probe, astfel că nu obliga instanţa de apel la o evaluare a soluţiei atacate din această perspectivă.

Este adevărat că, fiind o cale de atac devolutivă, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.).

Cu toate acestea, există dispoziţii speciale privind judecata în apel care stabilesc în mod explicit faptul că instanţa de control judiciar va verifica doar în limitele cererii de apel modul în care prima instanţă a apreciat probele şi a stabilit situaţia de fapt, precum şi modul în care judecătorul fondului a aplicat legea la situaţia de fapt reţinută.

Prin urmare, instanţa de apel nu poate depăşi limitele învestirii, respectiv cadrul fixat prin cererea de apel, astfel că, în condiţiile în care nu a fost învestită cu analizarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei date de prima instanţă anumitor chestiuni, acestea nu pot fi repuse în discuţie din oficiu, dezlegările date de prima instanţă, necontestate pe calea apelului, dobândind putere de lucru judecat.

Din această perspectivă, raportat la motivele concrete de apel cu care a fost învestită, se constată că instanţa de apel a soluţionat cauza exact în aceste limite, cu respectarea dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., împrejurarea că decizia recurată nu cuprinde menţiuni cu privire la denumirea societăţii bulgare neconstituind un motiv de nelegalitate a acesteia ci o consecinţă firească a faptului că instanţa nu a fost învestită cu analiza unor critici concrete care să vizeze acest aspect.

Nu poate fi circumscrisă unui motiv de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., de natură a determina o soluţie de admitere a recursului, nici susţinerea potrivit căreia încheierea din data de 3 noiembrie 2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu ar cuprinde dezbaterile părţilor cu privire la acest aspect şi nici considerentele pentru care susţinerile pârâtului referitoare la denumirea societăţii au fost respinse.

Astfel, eventuala omisiune a instanţei de apel de a consemna şi chiar de a analiza şi soluţiona cererea pârâtului ce a vizat lămurirea chestiunii denumirii societăţii reclamante, invocată la termenul din data de 03.11.2021, se circumscrie, în realitate, unei neregularităţi procedurale rezultate din nesocotirea limitelor învestirii şi a principiului disponibilităţii, ce intră sub incidenţa procedurii reglementate de art. 444 C. proc. civ. privind completarea hotărârii.

Potrivit textului menţionat, dacă prin hotărârea dată, instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Or, omisiunea de pronunţare a instanţei nu poate fi reclamată prin intermediul căii de atac a recursului, procedura reglementată de art. 444 C. proc. civ. fiind obligatorie în valorificarea şi îndreptarea acestei nereguli, aşa cum în mod expres prevede art. 445 C. proc. civ., normă procesuală ce stabileşte o disciplină procesuală, obligând partea să respecte procedura ce i-a fost pusă la îndemână tocmai în vederea asigurării celerităţii judecăţii, fără a-i da posibilitatea de a opta între exerciţiul căilor de atac şi urmarea acestei proceduri mult mai facile.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că, deşi sunt corecte susţinerile potrivit cărora încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi soluţia adoptată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept, conform dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. i) şi j) din C. proc. civ., criticile ce vizează omisiunea instanţei de apel de a insera în cuprinsul încheierii din data de 03.11.2021 susţinerile părţilor, soluţia şi considerentele instanţei referitoare la cererea pârâtului de lămurire a chestiunii denumirii societăţii reclamantei sunt inadmisibile şi nu pot fi analizate pe calea prezentului recurs, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nefiind incident nici din această perspectivă.

De altfel, Înalta Curte constată că aspectul denumirii societăţii reclamante din Bulgaria a fost lămurit prin decizia civilă nr. 341 din data de 30 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2010, în ale cărei considerente s-a reţinut faptul că societatea bulgară a utilizat constant forma denumirii sale – A., încă din anul 2007, aceste dezlegări impunându-se cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, astfel că nu necesită nicio altă analiză suplimentară.

2. Subsumat aceluiaşi caz de casare, pârâtul susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ. şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 292 alin. (2), art. 297 şi art. 304 C. proc. civ. şi că instanţa de apel a considerat în mod greşit că exemplarul facturilor de vânzare produse x, pe care le deţine, nu sunt înscrisuri originale, cu încălcarea, dispoziţiilor H.G. nr. 831/1997 şi ale O.M.F.P. nr. 989/2002. Din această ultimă perspectivă, recurentul susţine că, în cauză, este incident şi cazul de casare reglementat de art. 488 alin, 1 punctul 8 C. proc. civ.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reţine că facturile din anexele 2, 3 şi 5 ale întâmpinării formulate la fond au fost invocate de către pârât ca probe în dovedirea utilizării semnului x, anterior înregistrării mărcii.

Reclamantele s-au înscris în fals cu privire la înscrisurile respective, susţinând că denumirea x a fost inserată în aceste facturi, mult după întocmirea lor. Ulterior, pârâtul a arătat că, întrucât nu deţine originalul, nu mai înţelege să se folosească de anexa 5.

Analizând celelalte facturi rămase în discuţie (anexele 2 şi 3), Tribunalul a constatat că acestea nu cuprind ştersături sau adăugări evidente, apreciind, astfel, că nu s-a dovedit falsificarea lor, prin inserarea semnului x, şi că, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profită pârâtului.

Cu toate acestea, Tribunalul a reţinut că facturile depuse dovedesc doar realizarea unei operaţiuni de transfer al bunurilor menţionate, împrejurare care este irelevantă din perspectiva consumatorului, deoarece acesta nu are posibilitatea de a lua cunoştinţă de folosirea efectivă a semnului menţionat în facturi. Prin urmare, inserarea semnului în facturi nu are aptitudinea de a înlătura dovezile factuale ce converg în răsturnarea prezumţiei de rea credinţă, reliefând un modus operandi în încercarea asocierii mărcii cu produse anterior existente pe piaţă.

Întrucât, în apel, pârâtul a reiterat susţinerile referitoare la utilizarea semnului x încă din perioada anilor 2005-2006, aspect pretins a fi dovedit prin facturile ataşate întâmpinării de la fondul cauzei, invocând o serie de aspecte de ordin procedural cu privire la modul în care au fost apreciate şi calificate înscrisurile respective şi susţinând că, atât timp cât reclamantele nu au putut indica motivele pentru care au denunţat facturile, ele trebuie recunoscute ca fiind veridice, instanţa devolutivă a făcut propria analiză a acestora, constatând că facturile depuse ca anexă la întâmpinare nu reprezintă originalul acestor înscrisuri şi că pârâtul nu a putut depune exemplarul original nici după ce acestea au fost contestate ca false, nici după ce instanţa i-a pus efectiv în vedere să prezinte originalele, prin încheierea de şedinţă din 26.09.2018.

Instanţa devolutivă a reţinut că obligaţia de a prezenta originalul înscrisului este prevăzută atât de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia "(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris" cât şi de dispoziţiile art. 304 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 306 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora " (2) (...) instanţa va ordona (...) să depună originalul şi să dea explicaţiile necesare", "Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai serveşte de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz".

Nedepunerea originalului, care face imposibilă procedura verificării acestuia, este asimilată refuzului de a răspunde iar nerespectarea obligaţiei de a depune originalul înscrisurilor defăimate este aceea a înlăturării acestora din probatoriu.

Prin urmare, copiile facturilor depuse de către pârât în dovedirea susţinerilor conform cărora acesta, prin societăţile sale, a utilizat semnul x din anii 2005-2006, contestate de către părţile reclamante, au fost apreciate de instanţa devolutivă ca fiind inapte de principiu să facă dovada faptului pretins a fi dovedit prin acestea, Curtea de apel reţinând, în plus, că sunt plauzibile susţinerile reclamantelor în sensul adăugări ulterioare a menţiunii x.

Pe calea prezentului recurs, pârâtul susţine, pe de o parte, că facturile din anexele 2 şi 3 ale întâmpinării formulate la fond sunt exemplare originale, respectiv formularul al treilea al facturilor ce au fost emise, şi că acestea au fost întocmite conform H.G. nr. 831/1997 şi OMFP 989/2002, purtând semnătura şi ştampila societăţilor în cauză, astfel că puteau fi folosite pentru cercetarea falsului, iar, pe de altă parte, că, în ipoteza în care au apreciat că facturile nu sunt originale, instanţele de fond ar fi trebuit să facă aplicarea art. 277 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.

Totodată, recurentul pârât consideră că susţinerile reclamantei potrivit cărora facturile au fost completate ulterior întocmirii, prin adăugarea denumirii x, puteau fi verificate printr-o expertiză grafologică care să ateste dacă asupra exemplarului s-a acţionat în acest mod, şi că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că este în culpă pentru nedepunerea exemplarului 1 al facturilor din anexele 2 şi 3 ale întâmpinării, fiind încălcate prevederile art. 297, art. 292 şi art. 304 C. proc. civ..cn opinia acestuia, instanţa de apel nu m

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul a subsumat aceste critici motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., considerând că maniera în care au fost analizate şi calificate înscrisurile depuse la dosar în dovedirea susţinerilor sale contravine dispoziţiilor procedurale enunţate dar şi normelor de drept material din cuprinsul H.G. nr. 831/1997 şi OMFP 989/2002, ele exprimă, în realitate, nemulţumirea recurentului faţă de modul în care instanţa a analizat şi a interpretat aceste înscrisuri din perspectiva determinării caracterului acestora, de acte originale sau copii, şi, implicit, faţă de dispoziţia de înlăturare a lor din ansamblul probator.

Or, aprecierea instanţei devolutive asupra acestor aspecte şi asupra aptitudinii probelor de a conduce la dezlegarea chestiunii litigioase pentru a cărei rezolvare au fost propuse de pârât, nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia iar nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentului prin care se tinde la reaprecierea probelor respinse de instanţele de fond şi a caracterului util al acestora în soluţionarea cauzei, precum şi cele care privesc nemulţumirea recurentului pârât faţă de modul de evaluare de către instanţa devolutivă a probatoriului administrat în cauză nu vor fi analizate întrucât excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, concluzia instanţei de apel în sensul că facturile invocate de pârât nu sunt originale nu relevă încălcarea niciunei norme de drept material sau procesual ci este rezultatul propriei aprecieri a instanţei, deduse în urma cercetării efective a înscrisurilor respective, care a pus în evidenţă faptul că exemplarele depuse la dosar nu sunt cele pe care s-a scris în original. Prin urmare, ea nu poate fi supusă reevaluării în cadrul prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât, însuşi recurentul recunoaşte în cuprinsul motivelor recurs, că înscrisurile de care se prevalează sunt copii ale exemplarelor nr. 2, de culoare roşie, pe care le deţin.

Împrejurarea că facturile invocate au fost întocmite conform H.G. nr. 831/1997 şi OMFP 989/2002 este lipsită de relevanţă întrucât, în cauză, nu s-a invocat nicio neregularitate a acestor înscrisuri din perspectiva actelor normative menţionate, caracterul original al facturilor interesând din punct de vedere al valorii lor probatorii prin raportare la dispoziţiile C. proc. civ., mai concret, prin raportare la normele procesuale ce reglementează procedura înscrierii în fals.

Astfel, în speţă, reclamantele au denunţat înscrisurile invocate de pârât ca false, invocând faptul că, pe facturi deja existente, a fost adăugat termenul "x". În aceste condiţii, pârâtului i s-a pus în vedere, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 alin. (2) C. proc. civ., să depună la dosar originalul înscrisurilor respective, prin aceasta înţelegându-se exemplarul facturilor pe care s-a scris în original, iar nu unul dintre cele trei exemplare la care se referă anexa 1 a H.G. nr. 831/2007 pct. 3, exemplare care doar reproduc cuprinsul înscrisului original. Acesta este sensul sintagmei folosite de legiuitor în cuprinsul textului art. 304 alin. (2) C. proc. civ., avut în vedere, ca atare, şi de către instanţa de apel, astfel că, raportarea recurentului la prevederile H.G. nr. 831/1997 şi OMFP 989/2002 pentru a justifica susţinerea că exemplarul facturilor depuse la dosar este cel original este greşită, neputând conduce la concluzia pe care încearcă să o acrediteze.

Prin urmare, reţinând că pentru cercetarea falsului este necesară depunerea înscrisului în forma sa originală, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material din cuprinsul celor două acte normative mai sus menţionate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

În mod neîntemeiat susţine recurentul că în cuprinsul încheierii de la termenul din data de 21 noiembrie 2018, Tribunalul ar fi tranşat, cu putere de lucru judecat, problema calificării facturilor ca fiind originale, astfel că instanţa de apel nu ar mai fi fost îndreptăţită să reaprecieze acest aspect.

În concret, acesta arată că, atât timp cât la termenul din data de 21.11.2018 Tribunalul a consemnat faptul că primeşte la dosar facturile în original, iar reprezentantul convenţional al reclamantelor nu s-a opus şi nici nu a contestat această calificare dată înscrisurilor, nici în faţa primei instanţe, nici în apel, constatarea instanţei devolutive cu privire la faptul că facturile nu ar fi originale este nelegală, în condiţiile în care încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel.

Încheierea la care recurentul face referire este o încheiere premergătoare cu caracter preparatoriu, în sensul art. 235 C. proc. civ., având drept scop pregătirea soluţionării pricinii prin dispoziţii pur premergătoare, care nu leagă instanţa, astfel încât, menţiunile pe care aceasta le cuprinde cu privire la probele propuse de părţi nu au caracterul unor dispoziţii de soluţionare parţială a unor aspecte ale litigiului. Cu alte cuvinte, încheierea pe care recurentul o invocă cuprinde doar măsurile luate de instanţa de fond în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, în concret, măsuri dispuse cu ocazia discutării probatoriului, fără a anticipa asupra soluţiei finale, aşa încât, din ceea ce s-a hotărât şi s-a consemnat de către instanţa de fond în cuprinsul acelui act procedural nu se poate desprinde nici măcar o opinie probabilă cu privire la soluţia finală asupra cauzei, instanţa fiind îndreptăţită să revină asupra celor consemnate şi dispuse.

Prin urmare, nu se poate pretinde cu temei că menţiunea referitoare la primirea la dosar a facturilor în original ar avea valenţele unei dezlegări a chestiunii de drept în discuţie, intrată în puterea lucrului judecat, calificarea înscrisurilor ca fiind originale sau copii fiind făcută de instanţa de fond abia prin hotărârea finală, în urma analizării materialului probator administrat.

Pe de altă parte, câtă vreme atât pe calea apelului principal, cât şi pe calea apelului incident au fost formulate critici ce au vizat în mod explicit aspecte referitoare la situaţia facturilor invocate de către pârât, instanţa devolutivă era nu doar îndreptăţită ci şi obligată, în raport de dispoziţiile art. 479 C. proc. civ., să reevalueze aceste aspecte şi să stabilească ea însăşi dacă pot fi folosite în procedura falsului şi dacă prezintă relevanţă în analiza raporturilor dintre părţi şi a temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Este greşită şi lipsită de orice fundament susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel nu ar fi putut să dea facturilor în discuţie o altă calificare decât cea reţinută de prima instanţă, prin încheierea din data de 30.09.2018, câtă vreme acestea nu au reprezentat decât probe, ce erau supuse reevaluării, în ansamblul întregului material probator administrat, şi cu privire la care, însuşi pârâtul solicitase reanalizarea şi reaprecierea, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri.

Prin urmare, câtă vreme în apel a fost contestată în mod explicit calificarea dată facturilor precum şi modul în care acestea au fost analizate şi interpretate de către prima instanţă, iar prin întâmpinarea formulată, intimaţii reclamanţi au reiterat în mod explicit susţinerile referitoare la faptul că înscrisurile de care pârâtul se prevalează nu reprezintă originalul facturilor, instanţa de apel era obligată să verifice înscrisurile respective din perspectiva tuturor acestor susţineri şi apărări şi să le dea calificarea corespunzătoare, în contextul întregului material probator administrat.

Devoluţiunea presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor în ansamblu, astfel că nu i se pot impune instanţei devolutive limite cu privire la aspectele ce urmează a fi reanalizate şi reapreciate şi nici cu privire la modul de interpretare a acestora, or, a accepta punctul de vedere exprimat de recurent înseamnă a limita puterea de apreciere a judecătorului asupra probelor, lucru ce nu poate fi acceptat, fiind contrar dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

În consecinţă, criticile formulate de pârât din această perspectivă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

În circumstanţele mai sus arătate, având în vedere concluzia potrivit căreia facturile prezentate de pârât nu erau cele originale, Înalta Curte constată că verificarea înscrisurilor denunţate ca false, conform dispoziţiilor art. 305-308 C. proc. civ., nu mai era posibilă, în mod corect instanţa de apel făcând aplicarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) şi art. 304 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd în mod expres că sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării obligaţiei de a depune originalul înscrisului este aceea a neluării lui în seamă, a înlăturării sale din ansamblul probator.

Recurentul susţine că, în condiţiile în care a apreciat că facturile nu sunt originale, instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ., în sensul de a le recunoaşte forţă probantă, dat fiind faptul că acestea sunt folosite în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, cum este societatea emitentă a acestora.

Potrivit textului menţionat, înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.

Faţă de conţinutul concret al normei de drept citate, Înalta Curte constată că susţinerea recurentului este neîntemeiată întrucât textul art. 277 alin. (2) C. proc. civ. este circumstanţiat explicit situaţiei înscrisului nesemnat, or, în speţă, copiile facturilor în raport cu care se solicită aplicarea acestuia nu îndeplinesc această condiţie câtă vreme poartă semnătură.

Dintr-o altă perspectivă, critica este şi inadmisibilă câtă vreme a fost invocată pentru prima dată în recurs, deci omisso medio.

3. Criticând soluţia dată apelului incident formulat de reclamante, recurentul pârât susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului.

Astfel, având în vedere că apelul incident a privit doar considerentul de la fila x primul paragraf al sentinţe, nu şi cele prin care s-a reţinut că exemplarul facturilor depuse la dosar este original şi că acesta nu prezintă ştersături sau adăugiri evidente, considerente ce au intrat în puterea de lucru judecat, recurentul consideră că instanţa de apel nu era îndreptăţită să concluzioneze în sens contrar, respectiv, în sensul că exemplarul 2 al facturii nu este original.

Susţinerile sunt vădit nefondate, din cuprinsul deciziei recurate rezultând cu prisosinţă faptul că, în realitate, apelul incident a fost analizat şi soluţionat cu respectarea limitelor învestirii câtă vreme instanţa a înlăturat doar considerentul contestat de reclamanţi, prin care Tribunalul constatase că din probele administrate nu a rezultat falsificarea facturilor, prin inserarea semnului x, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profitând pârâtului".

În concret, având în vedere faptul că apelantul pârât nu a depus originalul facturilor invocate în apărare, că nerespectarea obligaţiei de a depune originalul înscrisurilor defăimate atrage sancţiunea înlăturării acestora din probatoriu, conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., că facturile depuse în copie nu au aptitudinea de a face dovada faptului pretins a fi dovedit prin acestea, precum şi celelalte aspecte rezultate din probatoriu care au impus înlăturarea acestor facturi, instanţa de apel a constatat că este greşită concluzia instanţei de fond în sensul că dubiul creat de imposibilitatea verificării falsului profită pârâtului.

Totodată, instanţa devolutivă a reţinut că, în raport de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, părţii nu îi este permis să-şi creeze o situaţie procesuală avantajoasă din neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că, nedepunerea originalelor înscrisurilor defăimate, care determină imposibilitatea verificării înscrisurilor, nu poate profita pârâtului, ci determină suportarea de către acesta a înlăturării din probatoriu a acestor înscrisuri.

Prin urmare, judecata apelului incident a avut loc exact în limitele în care instanţa a fost învestită, susţinerile recurentului în sens contrar neavând corespondent în realitate.

Concluzia instanţei de apel relativ la calificarea facturilor ca fiind înscrisuri originale a fost dedusă în cadrul analizei subsumate criticilor ce au vizat explicit acest aspect, formulate prin motivele de apel şi prin întâmpinare, ea conducând în mod implicit la înlăturarea considerentelor criticate pe calea apelului incident.

4. Neîntemeiată este şi critica referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.

Subsumat acesteia recurentul solicită să se constate că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că obligaţia de a depune facturile originale era în sarcina lui, câtă vreme, la fond, Tribunalul dispusese, la solicitarea reclamantelor, citarea în calitate de martori a administratorilor societăţilor indicate în acestea, cu menţiunea de a prezenta facturile în original. În raport de această dispoziţie a primei instanţe, recurentul consideră că nu i se poate reţine nicio culpă, imposibilitatea prezentării originalelor facturilor fiind generată de fapte exterioare şi independente de voinţa lui.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că, atât timp cât pârâtul este partea care a înţeles să se folosească în dovedirea susţinerilor sale de aceste înscrisuri, în raport de dispoziţiile art. 286 şi ale art. 292 alin. (2) C. proc. civ., obligaţia de a prezenta originalul în vederea confruntării cu copiile depuse la dosar, îi revenea în totalitate, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând sancţiunea neluării în seamă a înscrisului invocat.

Astfel, potrivit art. 286 alin. (1) C. proc. civ., copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol părţile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanţă, în condiţiile prevăzute art. 292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv sub sancţiunea neluării lui în seamă.

Cum, în cauză, reclamantele au solicitat în mod expres prezentarea originalului facturilor iar instanţa a încuviinţat această cerere, obligaţia de a depune la dosar înscrisurile, în forma precizată, îi revenea în totalitate pârâtului, cu atât mai mult cu cât, deşi este adevărat că la termenul din data de 30.01.2019 încuviinţase solicitarea reclamantelor de a se pune în vedere cumpărătorilor indicaţi în facturi să depună la dosar exemplarul albastru original al facturilor ataşate la dosar, iar în cazul în care nu mai deţin aceste facturi, să fie chemaţi ca martori reprezentanţii legali ai acestor societăţi, procedura declanşată în temeiul art. 297 C. proc. civ. a rămas fără rezultat, în sensul că s-a reuşit audierea unui singur martor, acesta precizând că nu mai deţine înscrisul solicitat, dată fiind perioada lungă de timp scursă de la momentul emiterii ei.

De altfel, susţinerile recurentului subsumate acestei critici sunt lipsite de relevanţă în economia speţei, ceea ce interesează fiind consecinţa ce decurge din imposibilitatea prezentării înscrisurilor în original, anume neluarea în seamă a acestora, consecinţă care intervine indiferent de motivele pentru care pârâtul nu s-a putut conforma dispoziţiei instanţei de a depune originalul acestora, deci indiferent dacă are sau nu o culpă în acest sens.

Cât priveşte obiecţiile pe care recurentul le are cu privire la aspectele suplimentare deduse de instanţa de apel din analiza probatoriului administrat, Înalta Curte constată că, deşi subsumate unor pretinse neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa devolutivă, ele relevă, în esenţă, aspecte ce ţin de reaprecierea probelor apte a determina o altă situaţie de fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu vor fi analizate.

5. Nici criticile dezvoltate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât, deşi susţin nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva modului în care au fost analizate condiţiile relei credinţe la înregistrarea mărcii x, reprezintă, de fapt, o reluare a argumentelor cu acelaşi conţinut formulate prin motivele de apel relativ la aspectele de fapt şi la probele pe care pârâtul şi-a întemeiat apărările în faţa instanţelor de fond, în raport de care pretinde că ar fost în mod greşit aplicate normele de drept material.

Astfel, raportându-se exclusiv la facturile care, în opinia sa, dovedeau în mod neechivoc utilizarea mărcii x, şi reiterând susţinerea potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel nu le-a dat eficienţă în cauză, recurentul solicită să se constate că este nelegală aprecierea instanţei devolutive relativ la îndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea relei credinţe la înregistrarea mărcii, câtă vreme pârâtul a folosit marca x încă din perioada anilor 2005-2006.

Criticile astfel formulate exprimă doar nemulţumirea recurentului faţă de modul în care instanţa a analizat şi interpretat materialul probator şi elementele de fapt ale litigiului, fără a releva, în concret, modalitatea în care au fost încălcate dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 264 C. proc. civ., recurentul opunând aprecierilor instanţei de apel propriile sale susţineri, formulate în cursul procesului, cu privire la aspecte de fapt şi la probe ce nu au fost avute în vedere de instanţa devolutivă, fiind înlăturate motivat din ansamblul probator, cu solicitarea expresă de a fi reţinute ca atare.

Or, verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia.

Sub un alt aspect, recurentul susţine că instanţele de fond şi de apel nu au analizat în concret mărcile aflate în conflict şi nici îndeplinirea condiţiilor de reţinere a relei-credinţă, aşa cum rezultă ele din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 11 iunie 2009, pronunţată în cauza C-529/07 Chocoladenfrabriken Lindt & Sprungli AG, dând, în mod preponderent, eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior purtat între aceleaşi părţi, deşi, în opinia sa, aceasta a fost în mod greşit reţinută câtă vreme obiectul acelui proces a privit o altă marcă, având denumirea x.

Totodată, recurentul consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat asupra unor aspecte din cuprinsul hotărârilor respective ce nu au înrâurire în prezenta cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul şi-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile prin care se invocă greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se susţine încălcarea unor norme de procedură civilă.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează reaua credinţă cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii se impune a fi analizată atât din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat de recurentul pârât, cât şi a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în hotărârea pronunţată la data 11.09.2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, în analiza relei credinţe, instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoaşterea faptului relevant – elementul obiectiv); intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Aşadar, reaua credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoaşterea faptului relevant, respectiv, existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă (elementul subiectiv).

Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Astfel concepută, reaua credinţă ce interesează dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/199856 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obţine foloase injuste sau, cel puţin, intenţia neloială a celui care a înregistrat marca.

Analizând decizia atacată prin prisma susţinerilor recurentului pârât, Înalta Curte constată că instanţele de fond, în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, s-au raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menţionată, soluţia adoptată fiind rezultatul unei atente verificări a mărcii în litigiu, comparativ cu marca reclamantelor, a cărei protecţie se solicită în prezenta cauză, cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante rezultate din susţinerile formulate de părţi şi din probatoriul administrat, în vederea stabilirii, cu prioritate, a similarităţii şi a riscului de confuzie/asociere, potrivit jurisprudenţei CJUE.

Având în vedere că în prezentul proces reclamantele au arătat în mod explicit că înţeleg să se folosească de cunoaşterea de către pârât a faptului relevant al utilizării semnului y, semn care prezintă o similaritate fonetică ridicată cu semnul x (y se pronunţă în limba română jili sau gili), precum şi faptul că, anterior prezentului proces, între părţi a mai existat un litigiu, ce a avut ca obiect o acţiune în anularea pentru înregistrarea, cu rea credinţă, de către pârât a mărcii proprii y, acţiune soluţionată definitiv în sensul admiterii, cu consecinţa anulării mărcii, în analiza efectuată, instanţele de fond s-au raportat şi la elementele acestui din urmă litigiu, valorificând în prezenta cauză acele dezlegări ce se impun cu putere de lucru judecat, dată fiind legătura dintre aspectele litigioase ale speţei şi cele tranşate deja.

Astfel, cu privire la primul criteriu, constând în cunoaşterea faptului relevant (faptul relevant constând în împrejurarea că un terţ utilizează, într-un alt stat membru al Uniunii Europene, un semn identic pentru un produs identic sau similar, ceea ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se solicită), s-a apreciat că îndeplinirea acestuia rezultă din împrejurarea că, la data înregistrării mărcii, pârâtul cunoştea utilizarea de către reclamante a unui semn similar, respectiv y, aspect stabilit cu putere de lucru judecat în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2010

Făcând trimitere la considerentele deciziei civile nr. 375/2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul mai sus menţionat, ce a avut ca obiect anularea pentru înregistrarea cu rea credinţă a mărcii y, nr. de depozit y, considerente în care s-a reţinut că, la data de 02.04.2009, data depozitului mărcii y, pârâtul cunoştea faptul că reclamantele foloseau un semn identic pentru produse identice celor vizate de activitatea comercială pe care acesta o desfăşura, fiind menţionată, în concret, data de 03.03.2007, respectiv data contractului de distribuire produse pe care reclamanta Et y Soy Dzhihangir Ibrayam l-a încheiat cu S.C. B. S.R.L., instanţele de fond au reţinut că aceste aspecte dezlegate în litigiul anterior se impun cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, în sensul că trebuie prezumat că, la data depozitului mărcii x, 21.09.2009, pârâtul cunoştea utilizarea pe piaţă a semnului y de către reclamante.

În conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. În acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente. Această judecată fiind deja făcută, nu mai poate fi contrazisă.

Astfel, deşi este adevărat că obiectul dosarului nr. x/2010 l-a constituit o altă marcă decât cea care face obiectul prezentului litigiu, respectiv, marca naţională verbală y, nr. de depozit y, dat fiind, pe de o parte, faptul că în prezentul proces reclamantele au arătat în mod explicit că înţeleg să se folosească tocmai de cunoaşterea faptului relevant al utilizării semnului y, aspect dezlegat în litigiul anterior, iar, pe de altă parte, faptul că între semnele y şi x există o similaritate fonetică ridicată (y se pronunţă în limba română jili sau gili), în mod corect instanţele de fond au apreciat că, în cauză, operează prezumţia de lucru judecat, chestiunile dezlegate cu ocazia judecăţii anterioare, sub aspectul datei de la care este prezumat că pârâtul cunoştea utilizarea de către reclamante în România a semnului y, având relevanţă deplină şi în prezentul proces.

În analiza celui de-al doilea criteriu de stabilire a existenţei relei-credinţe a solicitantului la momentul înregistrării mărcii, intenţia frauduloasă a solicitantului, în care s-a explicat de ce utilizarea de către pârât a semnului x, pentru produse identice cu cele pentru care reclamantele deţin marca y, determină anularea lui, instanţele de fond au demonstrat similaritatea şi riscul de confuzie care există între cele două mărci, argumentând, o dată în plus, incidenţa în cauză a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în litigiul ce a avut ca obiect marca y.

Astfel, reţinând similaritatea fonetică ridicată a celor două semne, potrivit celor mai sus arătate, instanţele au constatat că aplicarea mărcii x pe aceleaşi produse ca cele puse pe piaţă de reclamante sub marca y (marca fiind înregistrată pentru produse din clasa 29, inclusiv seminţe şi alune prăjite) are aptitudinea de a crea risc de confuzie/asociere între produsele reclamantei şi produsele importate de pârât, o dovadă a intenţiei frauduloase fiind şi acţiunile pârâtului anterioare înregistrării mărcii x, respectiv, faptul că acesta a înregistrat un nume de domeniu şi un nume comercial ce conţinea semnul y, precum şi, ulterior, un desen industrial, anulat pentru similaritate cu un desen al reclamantelor, publicat anterior, acţiuni care au format obiectul litigiului anterior, înregistrat sub nr. x/2010.

Or, intenţia de a crea un asemenea risc de confuzie, cu scopul de a profita de o anume recunoaştere pe piaţă sau de a exclude de pe piaţă un competitor, a fost calificată ca fiind o dovadă clară de rea credinţă la înregistrarea mărcii, de natură a justifica anularea acesteia.

Este adevărat că, de regulă, verificarea existenţei relei credinţe se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare. Cu toate acestea, şi faptele şi dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenţia titularului la data depunerii cererii de înregistrare, după cum şi cele ulterioare datei de depunere pot avea relevanţă, din perspectiva analizării relei credinţe, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la data înregistrării.

Cum, în cauză, s-a făcut dovada unor astfel de circumstanţe obiective din care poate fi dedusă existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe (constând în acţiunile întreprinse de pârât în legătură cu marca reclamanţilor anterior prezentului litigiu, acţiuni ce au fost sancţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive), concluzia instanţelor de fond cu privire la întrunirea condiţiilor necesare reţinerii relei credinţe la înregistrarea mărcii x apare ca fiind pe deplin justificată.

Deşi pârâtul a încercat să acrediteze ideea că, atât anterior înregistrării, cât şi ulterior acestui moment, a folosit marca x, nu a reuşit să demonstreze acest lucru, înscrisurile presupus doveditoare depuse în acest sens la dosar nefiind luate în considerare de instanţele de fond, pentru motivele deja arătate cu ocazia analizei motivelor de recurs ce au vizat acest aspect, subsumate de recurent art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

De altfel, în acord cu opinia instanţelor de fond, Înalta Curte reţine că şi în ipoteza în care facturile invocate de recurent ar fi fost primite, acestea nu aveau aptitudinea de a răsturna prezumţia de rea credinţă, câtă vreme ele puteau dovedi doar efectuarea operaţiunilor comerciale la care se referă, împrejurare lipsită de relevanţă din perspectiva consumatorului.

Câtă vreme facturile sunt documente justificative ale operaţiunilor efectuate de profesioniştii implicaţi în acestea, furnizor şi cumpărător, este evident că publicul comun nu are acces la acestea astfel că un consumator obişnuit nu are posibilitatea de a lua cunoştinţă de folosirea efectivă a semnului menţionat în facturi. Prin urmare, nu se poate aprecia, doar prin raportare la conţinutul facturilor invocate, dacă folosirea semnului x creează confuzie în rândul publicului comun, lipsa de relevanţă a acestor documente din perspectiva tezei probatorii ce se intenţiona a fi dovedită fiind este evidentă.

În consecinţă, este corectă concluzia instanţelor de fond în sensul că, prin înregistrarea mărcii x, pârâtul a urmărit să incomodeze activitatea comercială a reclamantei, părţile având calitatea de concurenţi direcţi pe piaţa seminţelor comestibile, să creeze confuzie în rândul consumatorilor, iar nu să-şi distingă, printr-un semn propriu produsele şi serviciile, aşa încât în mod legal s-a constatat incidenţa cazului de anulare a înregistrării unei mărci reglementat de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine, în acord cu opinia instanţei de apel, că intenţia frauduloasă nu este redusă doar la împiedicarea concurentului să folosească semnul în litigiu, ci acoperă şi intenţia de slăbire sau de parazitare a mărcilor acestuia, precum şi intenţia de a exploata cunoaşterea pe piaţă a mărcilor concurente prin riscul de confuzie pe care îl creează folosirea unor semne/mărci foarte similare.

Or, faţă de împrejurarea că între cele două mărci există o similaritate ridicată din punct de vedere fonetic/auditiv şi că mărcile sunt folosite pentru produse identice, ceea ce creşte riscul de confuzie, dat fiind şi faptul că produsele sub marca reclamantelor sunt comercializate pe piaţa din România încă din 1992, aspect reţinut prin hotărârile pronunţate în litigiul anterior, se poate presupune în mod rezonabil că marca reclamantelor se bucură de cunoaştere pe piaţă, cunoaştere de care pârâtul urmăreşte să profite în mod injust.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a demonstrat întrunirea condiţiilor necesare stabilirii relei credinţe la înregistrarea mărcii, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul pârât fiind neîntemeiate.

Sub un alt aspect, se constată că, deşi nu a făcut referiri exprese la criteriile şi etapele analizei riscului de confuzie/asociere statuate de jurisprudenţa CJUE, instanţa de apel, ca şi cea de fond, de altfel, în analiza similarităţii şi la aprecierea riscului de confuzie şi de asociere, s-a raportat la acestea, analizând similaritatea mărcilor în litigiu, în plan vizual, fonetic şi conceptual, cu reţinerea impresiei de ansamblu şi a percepţiei consumatorului român.

Analiza comparativă, în vederea determinării similarităţii între mărci şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, impune, de principiu, analiza şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor, ceea ce înseamnă că instanţa de recurs nu poate cenzura însuşi rezultatul comparării, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, respectiv a reevaluării situaţiei de fapt.

Prin urmare, faţă de invocarea, prin motivele de recurs, a cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, Înalta Curte nu poate verifica decât criteriile aplicate de către instanţa de apel în examinarea comparativă a celor două mărci pentru determinarea similarităţii şi a riscului de confuzie, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, criterii potrivit cărora, aprecierea trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci în percepţia consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă (de exemplu, hotărârile pronunţate în Cauzele C - 251/97 Sabel, C- 193/06 Nestlé, C - 334/05 Shaker, C - 591/12 Bimbo), cu atât mai mult cu cât consumatorul nu are întotdeauna posibilitatea să studieze semnele concomitent.

Determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ţinând cont de toţi factorii relevanţi din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii şi a ponderii lor în percepţia publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, pgf. 34 şi 35), luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante.

Compararea mărcilor, în integralitatea lor, se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, comparaţie care se realizează luându-se în considerare forma în care acestea sunt protejate.

Pe de altă parte, pentru examinarea comparativă, nu este necesar ca mărcile sau componentele mărcii pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic în celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în percepţia publicului conduce la concluzia existenţei similarităţii semnelor.

Or, raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reţine că instanţele de fond ar fi ignorat criteriile de determinare a similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, sau că ar fi aplicat criterii greşite, câtă vreme, din considerentele deciziei recurate, mai sus prezentate, rezultă, dimpotrivă, că acestea au fost valorificate în analiza similarităţii celor două mărci, Curtea de apel menţinând şi suplimentând, chiar, argumentaţia primei instanţe, argumentaţie care, aşa cum s-a arătat deja, relevă parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară şi a directivei vizând armonizarea legislaţiilor naţionale referitoare la mărci.

Luând în considerare toate argumentele prezentate anterior, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o analiză completă şi corectă asupra aspectelor de fond ale cauzei, atât din perspectiva criteriilor necesare pentru dovedirea relei-credinţe a solicitantului la momentul înregistrării mărcii, cât şi a celor ce vizează similaritatea şi aprecierea riscului de confuzie şi de asociere, astfel cum au fost identificate de C.J.U.E. în jurisprudenţa sa, şi a constatat în mod judicios că s-a făcut dovada înregistrării cu rea-credinţă a mărcii contestate, astfel că incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

În acest circumstanţe, constatând că niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată calea de atac promovată de pârât.

Totodată, în raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând că recurentul pârât este partea care a pierdut procesul, va dispune obligarea acestuia la plata către intimatele reclamante a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în onorariul de avocat, în sumă de 8.849,67 RON, către intimata-reclamantă B. S.R.L., respectiv, în cuantum de 3.500 euro, către intimata-reclamantă A., potrivid dovezilor depuse la dosar, la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1707A din data de 24 noiembrie 2021 şi a încheierii de şedinţă din data de 3 noiembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurentul-pârât C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8849,67 RON, către intimata-reclamantă B. S.R.L.

Obligă pe recurentul-pârât C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3500 euro, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.