Construction contract appeal nullified for raising new grounds and factual re-evaluation; appellant ordered to pay costs

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reşiţa sub nr. x/2020 la data de 04.06.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 20.872 RON achitată cu titlu de avans pentru lucrări care nu au fost executate în integralitate, cu încălcarea Proiectului de execuţie, cu încălcarea devizului de lucrări, cu încălcarea contractului; obligarea pârâtei la plata sumei de 36.765 RON cu titlu de daune-interese, pentru pagubele efective produse prin faptele ilicite ale societăţii pârâte, pe perioada raporturilor contractuale; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 3146 RON, echivalentul în RON a sumei de 650 euro la cursul de 4.84 RON/1 euro (0,5% din 50.000 euro x 26 zile întârziere) în temeiul art. 7 din contractul încheiat între părţi; să constate că a operat rezilierea unilaterală a contractului de execuţie nr. x/22.10.2019 în temeiul art. 1872 C. civ. cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1872, art. 1548, art. 1516 alin. (2), art. 1554, art. 1552 alin. (1), art. 1270, art. 1170 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea cererii de reziliere a contractului de execuţie de lucrări nr. x/22.10.2019, în temeiul art. 1872 din C. civ., ca fiind inadmisibilă şi respingerea cererii de restituire a avansului în sumă de 20.872 RON, ca inadmisibilă, prin raportare la prevederile contractuale.

Prin precizarea la cererea reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate că notificarea emisă în data de 27.03.2020 este nelegală, netemeinică, abuzivă şi se impune anularea acesteia; să se constate că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în contract la art. 3, iar în situaţia în care instanţa se va pronunţa asupra cererii de reziliere a contractului, obligarea reclamantei la plata sumei de 38.323 RON reprezentând diferenţa dintre lucrările executate până la momentul rezilierii şi sumele achitate cu titlul de avans. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere pentru sumele neachitate conform art. 7 din contract.

Prin sentinţa nr. 635/29.04.2021, Judecătoria Reşiţa a declinat judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Caraş Severin.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa nr. 529/A/02.06.2022, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta pârâtă reconvenţional A. în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvenţional B. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţional A.; a respins, ca neîntemeiate, cererile accesorii ale părţilor de obligare la cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 75/15.03.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul reclamantei A., precum şi apelul incident al pârâtei B. S.R.L., împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. şi a învederat următoarele:

I. În mod greşit instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se constata rezoluţiunea contractului, întrucât debitoarea nu a fost pusă în întârziere, ignorând probele administrate, temeiurile legale invocate şi apelul principal.

Pretenţiile deduse judecaţii au la bază rezolutiunea contractului de execuţie încheiat între părţi pentru executarea defectuoasă a lucrărilor dar şi pentru executarea cu întârziere a lucrărilor contractante, în temeiul art. 1552 C. civ.

În mod nelegal instanţa de apel a considerat că recurenta nu a pus în întârziere intimata înainte de a-i transmite notificarea din data de 27.03.2020, interpretând eronat prevederile art. 1552 C. civ.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, că punerea in întârziere trebuia să aibă o anumita formă juridică, recurenta arată că legea nu stabileşte forma scrisă sau vreo alta formă pentru punerea în întârziere.

În practica instanţelor de judecată, inclusiv transmiterea unui sms este considerată o formă de punere în întârziere.

Intimata a fost pusă în întârziere prin emailul din data de 30.01.2020, fiind acordat acesteia un termen suplimentar de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Referitor la punerea în întârziere a debitorului privind îndeplinirea obligaţiilor la termen şi în mod corect, instanţa de apel nu a ţinut cont de actele de la dosar, preluând susţinerea părţii adverse, ignorând ansamblul probator.

Recurenta a încercat în repetate rânduri să discute (email, telefon, sms) cu reprezentanţii societăţii să vină cu salariaţii să înainteze cu lucrările, să finalizeze măcar o etapă din contract.

Prin emailul transmis în data de 30.01.2020, recurenta a solicitat finalizarea lucrărilor, conform contractului, şi anume, respectarea contractului.

Întrucât termenul de finalizare a lucrărilor expirase de mult timp, iar debitoarea nu mai dădea niciun semn, nu venise pe şantier, nu începuse lucrările contractate, nici după notificarea trimisă pe email în data de 30.01.2020, la 27.03.2020, recurenta a transmis pârâtei o notificare prin care a solicitat o întâlnire în data de 30.03.2020 pentru a rezolva situaţia amiabil.

Intimata a venit câteva zile la jumătatea lunii februarie 15-20 februarie 2020 şi apoi a venit după 20 martie 2020, când muncitorii au început să demoleze parte din centură, care nu era prevăzută în proiectul tehnic şi în autorizaţia de construcţie şi nu li s-a mai permis intrarea pe şantier fără un reprezentant al firmei care să interpreteze proiectul.

Recurenta a solicitat sistarea lucrărilor şi rezilierea unilaterală a contractului din culpa executantului, conform C. civ., arătând motivat problemele constatate, vizibile cu ochiul liber, întrucât debitoarea nu a reacţionat după punerea în întârziere din data de 30.01.2020.

Intimata uitase de contract de obligaţiile asumate, de termenul final de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Până la data transmiterii acestei notificări, pârâta nu finalizase prima etapa de lucrări reprezentând intrândul, iar materialele folosite pentru execuţia acestuia nu corespundeau proiectului.

Totodată, până la data transmiterii acestei notificări, nu a fost semnat de către recurentă niciun proces-verbal de verificare, de recepţie parţială, cu societatea pârâtă.

Ulterior transmiterii acestei notificări, pârâta a transmis un deviz de lucrări, pentru o sumă colosală, ce nu corespundea cu realitatea, deviz ce a fost corectat apoi de către diriginta de şantier, întrucât s-au trecut cantităţi eronate de materiale sau lucrări care nu făceau obiectul contractului.

Pârâta a pregătit un alt deviz de lucrări eronat, în încercarea de a induce în eroare şi de a înşela recurenta, cantităţile de lucrări menţionate fiind mult mai mari decât cantităţile din Proiectul ce stătea la baza contractului.

La data de 31.03.2020, pârâta a determinat dirigintele de şantier (prin înşelăciune) să semneze toate procesele-verbale de recepţie parţială, pentru etapa intrândului, chiar dacă lucrările nu erau finalizate, cele efectuate erau defectuos realizate, trebuiau refăcute şi se produseseră şi alte pagube imobilului.

La data de 08.04.2020, recurenta a primit răspuns la notificarea transmisă pârâtei, prin care aceasta arăta că nu a întârziat lucrările şi dacă există pagube trebuie dovedite.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că pârâta nu a susţinut că a desfăşurat activităţi de bună calitate sau că a respectat Proiectul de execuţie, ci doar a încercat să tragă de timp, invocând în mod nejustificat, în răspunsul său, că nu există dovezi pentru problemele constatate.

Aşa cum rezultă chiar din actele depuse la dosar de către intimată, procesele-verbale menţionate în acest litigiu, nu sunt semnate de intimată, ci de altă societate C. S.R.L..

II. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1522, art. 1552 C. civ., considerând că nu a existat o punere în întârziere şi un termen de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Din probele administrate în dosar, din analiza temeiurilor legale, rezultă că pârâta a fost atât de drept pusă în întârziere pentru neexecutarea în termenul contractual a lucrărilor, dar a fost şi pusă in întârziere prin emailul din data de 30.01.2020.

Mijloacele electronice purtate între părti, corespondenţa anterioară, reprezintă dovezi clare de punere în întârziere, atât timp cat C. civ. nu prevede o anumită formă pentru realizarea punerii în intarziere.

Contrar motivării Curţii de Apel, procesele-verbale de recepţie au fost cerute şi în corespondenţa scrisă din data de 30.01.2020, cât si ulterior, întrucât s-a achitat un avans pentru lucrări ce nu erau executate, iar recurenta a solicitat restituirea avansului plătit pentru lucrări neefectuate.

Prin urmare, corespondenţa scrisă din data de 30.02.2020 reprezintă etapa de punere în întârziere, existând la dosar declaraţia unilaterală de rezolutiune precum şi notificarea rezolutiunii.

În mod nelegal, instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite niciuna din condiţiile necesare pentru a opera rezolutiunea unilaterală a contractului.

III. Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1523 C. civ. considerând că nu există o punere de drept în întârziere a debitoarei.

În situaţia excepţională în care instanţa de apel ar fi considerat că la 30.01.2020 recurenta nu a dat debitoarei un termen de îndeplinire a obligaţiilor şi nu a pus debitoarea în întârziere, ar fi trebuit să observe că sunt îndeplinite condiţiile descrise de art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ. ce reglementează punerea de drept în întârziere, întrucât debitorul a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia.

Dacă la scadenţa descrisă în contract debitoarea nu şi-a executat corect şi la termen obligaţiile contractuale, dacă după emailul scris din 30.01.2020 prin care i s-a cerut să respecte obligaţiile contractuale, debitoarea nu a dorit să remedieze problemele şi să îndeplinească obligaţiile asumate, era evident că debitoarea şi-a manifestat în mod neîndoielnic intenţia de a nu executa obligaţiile contractuale.

IV. Instanţa de apel, prin adăugare la lege, a statuat că nu se poate dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară pe calea rezoluţiunii unilaterală convenţională de către creditor.

Deşi în C. civ. nu există vreun temei legal care să prevadă că repunerea în situaţia anterioară, în sensul restituirii avansului nu poate face obiectul unei cauze decât pe calea rezolutiunii judiciare, instanţa de apel reţine această motivare în cadrul sentinţei pronunţate în data de 15.03.2023.

Iar apoi, în partea a doua a sentinţei, instanţa de apel consideră că se putea pune în discuţie o eventuală repunere în situaţia anterioară doar dacă ar fi fost îndeplinite condiţiile rezolutiunii unilaterale a contractului.

Din conţinutul sentinţei nu rezultă în mod unitar dacă exista valabil şi legal un capăt de cerere de repunere în situaţia anterioară ca urmare a constatării rezolutiunii unilaterale a contractului.

V. Instanţa de apel a interpretat eronat prevederile legale care reglementează rezilierea/rezoluţiunea contractului de antrepriză pentru neexecutarea lucrărilor sau executarea defectuoasă sau cu întârziere, considerând că recurenta nu a solicitat nici măcar implicit/subsidiar, o cerere de rezoluţiune judiciară a contractului de execuţie.

Având în vedere situaţia expusă în cadrul acestui proces, în sensul în care pârâta nu a înţeles să efectueze lucrarea la care s-a angajat cu respectarea obligaţiilor contractuale, recurenta apreciază că demersul său judiciar îşi are temeiul în art. 1872 C. civ. (rezolutiune judiciară).

Prin neexecutarea conformă a obligaţiei contractuale, asupra pârâtei operează o prezumţie de culpă în sensul art. 1548 C. civ.: "Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării".

Condiţia de fond este aceea a existenţei unei neexecutări însemnate şi este îndeplinită în cauză, întrucât pârâta nu a finalizat lucrările în termen, a executat lucrările cu încălcarea Proiectului, a devizului de lucrări, aducând grave prejudicii recurentei.

Notificarea este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 din C. civ., potrivit căruia atunci când, fără justificare, debitorul nu execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative.

În ce priveşte efectele, în conformitate cu art. 1554 alin. (1) din C. civ., contractul desfiinţat prin rezolutiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat şi dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută să restituie celeilalte prestaţiile primite.

Exigenţa declaraţiei unilaterale a fost îndeplinită de recurentă şi a fost făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Efectul declaraţiei de rezolutiune este acela al desfiinţării contractului, efect subordonat comunicării declaraţiei de reziliere.

Aşadar, recurenta a înţeles să se prevaleze de ambele efecte ale rezolutiunii contractului, atât de efectul general, constând în desfiinţarea contractului şi considerarea faptului că acesta nu au fost niciodată încheiat, cât şi de efectul caracteristic, constând în restituirea în parte a prestaţiilor primite.

Totodată, recurenta se prevalează de dispoziţiile art. 1170 din C. civ., conform cărora părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale.

Potrivit art. 1350 din C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când fără justificare, nu îşi îndeplineşte aceasta îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Executarea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale nu a fost respectată, sens în care această societate este răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate recurentei.

În cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, respectiv pârâta nu a executat niciuna dintre lucrări la o calitate corespunzătoare, faptele ilicite sunt descrise de raportul de expertiză tehnică în construcţii, de raportul de arhitectură, de referatul dirigintelui de şantier, de Anexa nr. 1 la acest referat, de raportul arhitectei şi expertului extrajudiciar.

Prejudiciul se traduce în pierderile suferite de recurentă ca urmare a nefinalizării lucrărilor în termenul contractual, ca urmare a executării necorespunzătoare a lucrărilor, ca urmare a distrugerii/deteriorării anumitor părţi din imobil, aşa cum este detaliat la punctul 5 din acţiune şi dovedit cu probele administrate.

Prejudiciul este real, cert şi dovedit, astfel încât se impune a fi recuperat de la societatea care se face vinovată de producerea sa.

Între faptele ilicite săvârşite de către pârâtă şi prejudiciul suferit de recurentă (ca urmare a nerespectării contractului de către societatea pârâtă) există legătură de cauzalitate în sensul că numai prin faptele ilicite prezentate anterior s-a ajuns la producerea acestui prejudiciu.

Faptele ilicite sunt imputabile pârâtei, care a acţionat cu intenţie, a cunoscut care sunt obligaţiile ce-i revin în calitate de executant, însă a ales să le încalce şi să prejudicieze astfel beneficiara.

Instanţa nu a analizat toate actele depuse în probaţiune din care rezultă că sunt incidente prevederile art. 1872 din C. civ. privind rezolutiunea contractului de antrepriză, iar la final a considerat că devine inutilă antamarea criticilor aduse pe fondul pretenţiilor deduse judecaţii şi care vizează îndeplinirea sau nu conformă a prestaţiilor reciproce dintre părţi.

În mod excepţional, dacă instanţa considera că nu exista o punere în întârziere în forma dorită şi că nu exista o punere de drept în întârziere, putea verifica că sunt îndeplinite conditile rezolutiunii judiciare, în virtutea rolul activ, în temeiul art. 22 alin. (2) şi alin. (5) C. proc. civ., având în vedere probele administrate în dosar din care rezulta în mod expres că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru a se opera rezolutiunea.

Prin soluţia pronunţată s-a încălcat dreptul recurentei la apărare, s-a încălcat rolul activ al judecătorului reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât recurenta nu indică care sunt normele de drept nesocotite de către instanţa de apel, ci reiterează susţineri exprimate în etapele procesuale anterioare.

Intimata a invocat şi excepţia de inadmisibilitate cu referire la cererea de soluţionare a recursului prin rejudecare şi schimbarea în parte a sentinţei primi instanţe în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii reconvenţionale, deoarece instanţa de apel nu a intrat în analiza motivelor de fapt şi de drept ce vizează fondul cauzei, oprindu-se la admisibilitatea cererii astfel cum a fost formulată, fără a administra un probatoriu adecvat sau a interpreta probele administrate în ceea ce priveşte eficienţa sau nu a probelor extrajudiciare produse de către recurentă şi, nu în ultimul rând, a identificării unei neexecutări însemnate şi imputabile a prestaţiilor la care s-a obligat intimata şi, după caz, identificarea unei neexecutări (noţiune în care se include şi executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a prestaţiilor) însemnate şi fără justificare din partea intimatei şi, corespunzător, dacă recurenta, la rândul ei, şi-a îndeplinit întocmai şi la timp propriile obligaţii.

Prin raportare la dispoziţiile art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., este evident că instanţa de recurs nu poate soluţiona prezenţa cerere în modalitatea solicitată de recurentă, şi anume, să se dispună, în rejudecare, de către instanţa de recurs, schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, deoarece legiuitorul nu a prevăzut o astfel de soluţie la îndemâna instanţei de recurs, care, în opinia intimatei, poate dispune: admiterea recursului; casarea în tot sau în parte a hotărârii atacate; trimiterea cauzei spre soluţionare a fondului la instanţa de apel, pentru că aceasta nu intrat în analizarea şi dezbaterea fondului ci a analizat strict condiţiile de admisibilitate a cererii aşa cum aceasta a fost redactată.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea acestuia şi a arătat că, în contextul în care se solicită a se constata că a operat reziliere unilaterală, fără a se solicita instanţei să se pronunţe asupra cererii de reziliere a contractului ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1872, suntem în prezenţa unui capăt de cerere inadmisibil.

Ceea ce se aplică cu prioritate în cauză sunt prevederile art. 1.270 din C. civ. şi anume contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, şi în care părţile au prevăzut în mod expres la art. 2 din contract că în cazul în care beneficiarul renunţa la contract după ce executantul s-a apucat de lucru arvuna rămâne în folosul executantului, iar beneficiarul este obligat să plătească lucrările făcute de executant până la momentul denunţării unilaterale a contractului.

În cauză, părţile au prevăzut în contract posibilitatea denunţării unilaterale a acestuia, în drept fiind aplicabile prevederile art. 1276 din C. civ., astfel că este susţinută şi prin acest aspect inadmisibilitatea cererii de constatare a operării rezilierii unilaterale.

În ceea ce priveşte modul de operare al rezilierii/rezolutiunii, intimata apreciază că trebuie avut în vedere art. 1550 C. civ., prin care legiuitorul a prevăzut că rezoluţiunea/rezilierea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau poate fi declarată unilateral de către persoana îndreptăţită, iar pentru a fi în prezenţa unei rezolutiuni unilaterale printr-o notificare scrisă a debitorului trebuie să fie îndeplinită una din următoarele condiţii prevăzute de art. 1552: părţile au convenit rezilierea contractului în mod unilateral (nu este cazul); când debitorul se află de drept în întârziere (nu este cazul); când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere (nu este cazul).

În susţinerea inaplicabilităţii art. 1552 C. civ., intimata învederează că părţile nu au prevăzut în contract posibilitatea rezilierii contractului în mod unilateral, nu există invocat şi dovedit un caz în care aceasta să fie de drept în întârziere, dimpotrivă, în data de 27.03.2020 reclamanta emite o notificare de punere în întârziere, dar în mod nelegal nu se acordă un termen, deşi se invocă dispoziţiile art. 522 C. civ., care prevede la alin. (3) că trebuie acordat un termen de executare, dar dacă nu se acordă un astfel de termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil.

Solicită a se avea în vedere că reclamanta, de la data notificării de punere în întârziere, nu a acordat un termen, dar a solicitat intimatei şi sistarea lucrărilor, blocând accesul la şantier, intimata fiind astfel în imposibilitatea de a executa obligaţiile proprii, din culpa exclusivă a reclamantei.

Solicită a se avea în vedere prevederile art. 1522 alin. (4) C. civ., potrivit cărora până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516, dacă prin lege nu se prevede altfel Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată, or, în cauză, reclamanta menţionează că aplicabile notificării ar fi prevederile art. 1516 alin. (2), pct. 2, în condiţiile în care chiar art. 1522 alin. (4) interzice reclamantei drepturile de la art. 1516 C. civ.

Prin urmare, cererea recurentei prin care se solicită instanţei să se constate că a operat rezilierea unilaterală a contractului de execuţie lucrări nr. x/22.10.2019 este inadmisibilă, fiind incidentă strict rezilierea/rezolutiunea judiciară, capăt de cerere care nu îl regăsim în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte invocarea unor cereri noi, formulate pentru prima dată în faţa instanţei de apel, intimata învederează că prin cererea de chemare în judecată nu s-a făcut nicio trimitere la legislaţia consumatorului, astfel încât în faza de apel o astfel de cerere nu mai poate fi primită.

Rezoluţiunea/rezilierea este reglementată de art. 1550 alin. (1) şi art. 1552 C. civ., în anumite condiţii care, în cauză, nu sunt îndeplinite, recurenta trimiţând la corespondenţa electronică cu administratorul societăţii, iar nu cu societatea care, oricum, nu respectă cerinţele legale, recurenta limitându-se la a notifica intimata cu privire la intervenirea rezilierii contractului de execuţie lucrări cu nr. x/26.10.2019 prin intermediul unei simple şi unice notificări din data de 27.03.2020, destul de confuză, de vreme ce, în final, pârâta este invitată la discuţii şi negocieri.

Astfel, termenul de 75 de zile lucrătoare de executare a contractului nu era îndeplinit, prin raportare la data de la care începe să curgă acest termen, deoarece el nu începe să curgă la data semnării contractului, pentru că apelanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, respectiv nu s-a achitat avansul prevăzut în contract până în data de 05.11.2019, iar după achitare nu s-a predat amplasamentul din culpa exclusivă a reclamantei.

Părţile au stabilit la art. 4 alin. (3) din contract, că termenul de execuţie se prelungeşte cu perioadele în care există o imposibilitate de a executa lucrările, amintind cu titlu exemplificativ vremea nefavorabilă (în perioada 01.12.2019-31.03.2020 au fost zile întregi în care s-au înregistrat precipitaţii dar şi temperaturi foarte scăzute, zile în care nu s-a putut lucra, astfel că din prognozele meteorologice sunt identificate 24 zile lucrătoare la care se adaugă şi zilele de 25-26 decembrie, respectiv 1,2 şi 24 ianuarie 2020, zile declarate nelucrătoare), rezultând că termenul iniţial de 75 de zile expira în data de 02.04.2020, ceea ce denotă că la momentul interzicerii accesului pe şantier (21.03.2020), intimata era în termenul contractual iar reclamanta era deja în culpă contractuală, deoarece nu achitase tranşa a doua din preţul contractului.

Totodată, începând cu data de 16.03.2020 a fost decretată stare de urgenţă pentru preîntâmpinarea infectării cu coronavirus, astfel încât intimata a transmis reclamantei o notificare prin care a înţeles să invoce forţa majoră pe această perioadă (16.03.2020 -15.04.2020).

Conform prevederilor art. 4 alin. (3) din contract, care este legea părţilor, se prevede că termenul de execuţie se prelungeşte de drept la intervenirea unor situaţii neprevăzute, respectiv situaţii meteo nefavorabile, starea de urgenţă decretată în manifestări care blochează forţa de muncă, neachitarea preţului de către beneficiar.

Astfel, reclamanta avea obligaţia ca la momentul finalizării intrândului să achite intimatei suma de 10.000 euro, lucru pe care nu 1-a făcut şi de la data finalizării acestuia termenul contractual se prelungeşte automat, la fel fiind şi în cazul ploilor, ninsorilor şi a temperaturilor scăzute, deoarece tot reclamanta nu dorea să se lucreze în condiţii vitrege, fiind dovedit că vremea era una nefavorabilă.

În ce priveşte susţinerea recurentei că ar fi solicitat instanţei să se pronunţe rezoluţiunea judiciară a contractului, această precizare putea interveni cel mult până la primul termen de judecată (art. 204 C. proc. civ.).

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi a apărărilor conţinute în actul procedural, cu consecinţa admiterii recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speţă, se constată că recursul nu conţine critici care să poată fi încadrabile în textul legal menţionat deoarece, pe de o parte, ceea ce s-a criticat a fi o greşită aplicare a prevederilor legale incidente cauzei a fost susţinut cu argumente de ignorare a probelor cauzei, cu trimiteri consistente la situaţia de fapt, prin prezentarea în amănunt a evenimentelor derulate între pârâţi, într-o expunere ce reiterează motivele cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, întrucât criticile de nelegalitate au fost suţinute prin realizarea de noi calificări juridice ale unor împrejurări de fapt – cum este cazul email-ului din 30 ianuarie 2020 valorificat pentru prima oară în proces drept moment al punerii în întârziere a pârâtei cu acordarea unui termen suplimentar de îndeplinire a obligaţiilor contractuale – ori prin invocarea de noi temeiuri juridice menite să susţină pretenţiile deduse judecăţii (cum sunt cele ale art. 1523 alin. (2) lit. c) din C. civ. ce reglementează alt caz decât cel invocat în apel - art. 1523 alin. (2) lit. a) - în care debitorul e considerat de drept în întârziere).

Potrivit deciziei atacate, acţiunea reclamantei – care, conform petitelor sale, s-a stabilit a fi una în constatarea rezoluţiunii unilaterale extrajudiciare în temeiul art. 1552 C. civ. şi în repunerea parţilor în situaţia anterioară - a fost considerată neîntemeiată deoarece nu au fost îndeplinite condiţiile formale ale operării acesteia (debitoarea nu a fost pusă în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor, cu acordarea unui termen prealabil notificării sale în privinţa rezoluţiunii la 27.03.2020), iar o solicitare de pronunţare a rezoluţiunii judiciare, pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale, nu a fost formulată de către reclamantă.

Totodată, s-a reţinut de către instanţa de apel că, deşi prin acţiunea introductivă se face vorbire despre reziliere, în cauză este incidentă instituţia rezoluţiunii, raportat la caracterul uno ictu al contractului de antrepriză lucrări încheiat între părţi a cărui executare/neexecutare a determinat recurenta-reclamantă să promoveze prezentul demers judiciar.

Criticând această soluţie, la pct. 1 al memoriului de recurs recurenta învederează că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale, respectiv art. 1552 C. civ., cu ignorarea normelor de drept invocate în acţiune şi a probelor administrate.

În susţinerea motivului de recurs însă recurenta face ample trimiteri la situaţia de fapt a cauzei, respectiv încercările repetate ale acesteia de a determina pârâta să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, situaţia de pe şantier, faptul că materialele necesare lucrărilor erau depozitate într-o manieră deficitară, că nu exista un plan de lucru şi fiecare muncitor îşi desfăşura activitatea după bunul plac, că termenul de finalizare a lucrărilor expirase demult şi debitoarea nu dădea niciun semn, că debitoarea uitase de contract şi de obligaţiile asumate, că debitoarea a transmis un deviz de lucrări pentru o sumă ce nu corespundea cu realitatea, că societatea pârâtă a determinat dirigintele de şantier, prin înşelăciune, să semneze toate procesele-verbale de recepţie parţială pentru etapa intrândului, chiar dacă lucrările nu erau finalizate iar cele care erau efectuate erau defectuos realizate, etc.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a ignorat probele administrate, nu a ţinut cont de faptul că pârâta nici nu a susţinut că a desfăşurat activităţi de bună calitate, că procesele-verbale menţionate în acest litigiu nu sunt semnate de către pârâtă, ci de către o altă societate.

Totodată, pentru prima oară în recurs, recurenta arată că intimata a fost pusă în întârziere prin emailul din 30.01.2020, deşi cu prilejul judecăţii în apel a susţinut punerea în întârziere prin notificarea din 27.03.2020, rezultând astfel, pe de o parte că formulează apărări noi în calea extraordinară de atac, iar pe de altă parte, că face calificări noi unor împrejurări de fapt de care nu s-a prevalat cu acest titlu până la acest moment.

Prin urmare, deşi a invocat o greşită aplicare a prevederilor legale, recurenta nu a arătat, în concret, din perspectiva analizei de legalitate specifică recursului, în ce constă această pretinsă greşită aplicare, ci a expus situaţii de fapt şi a făcut trimitere la probatorii într-o manieră ce nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac. Or, aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel nu ar putea fi demonstrată în recurs, care nu este o cale devolutivă de atac, prin analiza probelor, prin reverificarea situaţiei de fapt a cauzei şi, desigur, nici prin recalificarea juridică a unor probe/date de fapt ale cauzei, chiar expuse în cerere şi cunoscute instanţelor de fond, pentru că astfel de activităţi ţin de evaluarea elementelor de fapt ale litigiului şi de temeinicia raporturilor juridice, în stabilirea şi evaluarea cărora instanţei de recurs îi lipseşte abilitarea legală de a statua.

La pct. 2 din memoriul de recurs se arată că au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 1522 şi art. 1552 C. civ., respectiv că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu există o punere în întârziere şi că nu a existat un termen de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Şi în cadrul acestui motiv de recurs recurenta reia istoricul de fapt al cauzei, arată că pârâta a încălcat durata de 75 de zile de finalizare a lucrărilor, că data la care s-a făcut predarea amplasamentului a fost în 24.10.2019, iar nu cea consemnată în procesul-verbal de predare-primire amplasament, despre care arată că este nul, întrucât este emis de o altă firmă decât cea care a încheiat contractul de execuţie, că s-au depus documente probatorii din care rezultă data concretă a începerii lucrărilor dar care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel.

În dezvoltarea aceloraşi critici, recurenta a contrazis reţinerea instanţei de apel, anume că s-ar fi prevalat întâia oară în apel de dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ. pentru a susţine că pârâta se afla de drept în întârziere prin neexecutarea contractului în termenul de 75 de zile convenit, susţinând că a invocat această împrejurare chiar prin conţinutul cererii introductive. Cu toate acestea, deşi cere să se observe că a solicitat "rezilierea unilaterală a contractului" pentru nerespectarea termenului contractual, recurenta nu combate în niciun fel considerentele deciziei care argumentează de ce în termenii convenţiei părţilor, durata de timp prevăzută pentru executarea lucrării de construcţie, de 75 de zile, nu poate fi considerată a avea semnificaţia unui termen esenţial, aşa încât nerespectarea sa să atragă incidenţa art. 1523 alin. (2) lit. a) din C. civ., în condiţiile în care acestea au fost argumentele decisive reţinute pentru înlăturarea pretenţiilor sale, iar nu faptul că s-ar fi prevalat prima oară în apel de temeiul dat de art. 1523 alin. (2) lit. a) din C. civ. (aspect pe care doar îl remarcă instanţa de apel, fără a o împiedica să realizeze şi o analiză pe fond a argumentului invocat).

În continuare, concluzionează recurenta că din probele administrate rezultă în mod clar că pârâta a fost pusă în întârziere pentru neexecutare contractuală, dar şi prin emailul din 30.01.2020 (menţionat şi invocat cu această semnificaţie prima dată în recurs).

În mod repetitiv, recurenta învederează că probele administrate în cauză nu au fost avute în vedere, că soluţia instanţei de apel este contrazisă în totalitate de acestea, că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit ceea ce s-a afirmat şi că recurenta a respectat dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. care reglementează sarcina probei.

Astfel, şi în cadrul acestui motiv de recurs sunt învederate elemente de fapt şi se critică modalitatea de interpretare a probatoriilor, fără a se expune aspecte de nelegalitate care să facă posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

La pct. 3 din memoriul de recurs sunt susţinute critici prin care se invocă, cu titlu de noutate, aplicabilitatea art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., text de lege despre care se arată că instanţa de apel ar fi trebuit să-l aplice întrucât din datele cazului ar fi rezultat în mod evident că debitoarea şi-a manifestat neîndoielnic intenţia de a nu executa obligaţiile contractuale. Astfel, ca şi în calea de atac a apelului, recurenta şi-a susţinut cauza prin invocarea unor calificări juridice noi date împrejurărilor de fapt ale cauzei, ceea ce nu corespunde exigenţei de motiva un recurs.

Rezultă că nici această critică nu este încadrabilă în textul legal invocat de către recurentă (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât supune analizei de legalitate un text legal nou, neinvocat în etapele procesuale anterioare, de natură să susţină pe alte elemente de fapt pretenţiile deduse judecăţii.

Subsumat punctului 4 al memoriului de recurs, recurenta a criticat ca nelegală statuarea instanţei de apel în sensul că nu se poate dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară pe calea rezoluţiunii unilaterale convenţionale, deşi nu acest lucru a fost statuat, ci faptul că repunerea în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor este o cerere subsecventă constatării incidenţei rezoluţiunii unilaterale a contractului şi, cum în cauză s-a conchis asupra neîndeplinirii condiţiilor formale de operare a acesteia, nici condiţiile legale ale restituirii nu se impun a mai fi cercetate.

Fără să combată în vreun fel aceste dezlegări şi dovedind o înţelegere greşită a considerentelor deciziei atacate, recurenta a criticat în realitate ce nu s-a statuat, anume că nu s-ar putea dispune repunerea în situaţia anterioară pe calea rezoluţiunii unilaterale convenţionale, considerent neregăsit în decizia atacată.

La pct. 5 din memoriul de recurs recurenta învederează că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale din materia rezoluţiunii, respectiv art. 1872 C. civ., despre care arată că reprezintă temeiul juridic al acţiunii şi contestă constatarea instanţei de apel în sensul inexistenţei unei învestiri prin cererea de chemare în judecată de a se dispune de către instanţe rezoluţiunea judiciară a contractului dintre părţi.

Totodată, recurenta expune pe larg modalitatea în care pârâta nu şi-a executat obligaţiile contractuale, în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra neîndeplinirii condiţiilor de operare a rezoluţiunii unilaterale extrajudiciare din cauza nedovedirii punerii în întârziere a debitorului, respectiv a faptului că debitorul nu a fost notificat în condiţiile legii cu privire la rezoluţiune, iar în privinţa rezoluţiunii judiciare a observat doar că lipseşte o învestire a instanţelor de a se pronunţa pe acest aspect.

Formulate în această modalitate, criticile subsumate acestui motiv de recurs nu se raportează la considerentele avute în vedere de către instanţa de apel, consecinţa fiind aceea a imposibilităţii de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, deşi recurenta indică formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi expune texte de lege despre care pretinde că au fost greşit interpretate, în realitate, în susţinerea criticilor formulate, se raportează la elementele de fapt ale cauzei, la probatoriile administrate, la chestiuni invocate pentru prima oară în recurs şi la aspecte care nu se regăsesc în considerentele hotărârii instanţei de apel.

Motivarea recursului nu presupune doar indicarea cazului de casare şi a dispoziţiilor legale presupus a fi greşit interpretate sau aplicate, ci implică, în mod obligatoriu, expunerea unor apărări care să contureze eventualele încălcări, de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, a textelor de lege invocate sau a unor principii fundamentale ale procesului civil, într-o manieră adecvată specificităţii căii extraordinare de atac.

În măsura în care din motivarea recursului nu se desprind elemente de nelegalitate subsumabile oricăreia dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum este cazul în speţă, intervine sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât în raport de soluţia ce se va da asupra recursului recurenta-reclamantă este parte căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar intimata-pârâtă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pe care le-a dovedit cu chitanţa aflată la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestei sume în favoarea intimatei-pârâte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 75 din 15 martie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă şi va obliga pe recurenta reclamantă la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 75 din 15 martie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.