Tax Evasion Damage Set at RON 129,836.32, Both Appeals Rejected; Tort Claim Against Administrator Upheld

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 23.09.2022 reclamantul Statul Român prin ANAF- Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 338.127 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, cu accesorii calculate conform art. 173 şi 174 din Legea 207/2015, de la scadenţă şi până la data plăţii efective a prejudiciului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad

Prin sentinţa civilă nr. 38/28.02.2023 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022 a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Statul Român – ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect acţiune în răspundere delictuală. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 129.836,32 RON reprezentând prejudiciu, cu accesorii calculate conform art. 173 şi art. 174 din Legea nr. 207/2015, de la data scadenţei şi până la plata efectivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 208 din 26 septembrie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român - ANAF împotriva sentinţei civile nr. 38/28.02.2023 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022, şi apelul declarat de pârâtul A. împotriva aceleiaşi hotărâri.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 208 din 26 septembrie 2023 au declarat recurs reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român – ANAF şi pârâtul A..

4.1. Reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Agenţia Naţională de Adminstrare Fiscală a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a expus considerentele deciziei atacate şi o scurtă circumstanţiere a situaţiei de fapt privind dosarul penal nr. x/2017 în cadrul căruia Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma totală de 338.127 RON reprezentând obligaţii fiscale datorate bugetului consolidat al statului. Ca urmare a administrării probei cu expertiză fiscală s-a stabilit că prejudiciul adus bugetului de stat de inculpatul A. este în sumă de 129.836,32 RON.

Prin sentinţa penală nr. 216/09.06.2022 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022, definitivă la data de 28.06.2022, a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad cu inculpatul A., acesta fiind condamnat, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., iar în baza art. 486 alin. (2) C. proc. pen. instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de ANAF-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, motiv pentru care reclamanta a formulat prezenta acţiune dedusă judecăţii, întemeiată pe răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie reglementată de art. 1357 C. civ.

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel ca fiind pronunţată cu ignorarea Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/09.05.2017 şi a Deciziei de impunere nr. x/09.05.2017, acte administrativ- fiscale ce nu au făcut obiectul unui litigiu, fiind definitive, şi care atestă, fără putinţă de tăgadă, întinderea obligaţiei de plată solicitată şi probată de reclamantă în cadrul acţiunii, respectiv suma de 338.127 RON, la care se adaugă accesorii conform art. 173 şi art. 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Consideră că, în mod nelegal, instanţa de apel şi prima instanţă s-au limitat -în ce priveşte obligaţia fiscală de plată ce cade în sarcina pârâtului- strict la prejudiciul stabilit în cadrul dosarului penal nr. x/2017, prejudiciu rezultat în urma raportului de expertiză judiciară fiscală efectuată în dosarul penal, respectiv la suma de 129.836,32 RON.

Recurenta pretinde că soluţia a fost pronunţată cu nesocotirea prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. întrucât prejudiciul cauzat bugetului de stat de către pârâtul A., în calitate de administrator al B. (societate radiată în anul 2020), este în cuantum de 338.127 RON, la care se adaugă accesorii calculate conform art. 173 şi art. 174 din Legea nr. 207/2015, de la data scadenţei şi până la plata efectivă şi nu în cuantum de 129.836.32 RON, cu accesorii calculate în conformitate cu dispoziţiile legale invocate de recurentă.

În concluzie, solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, în vederea admiterii în tot a acţiunii.

4.2. Pârâtul A. a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicare greşită a normelor de drept material privind recuperarea unei creanţe care s-a finalizat prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Potrivit pârâtului, ambele instanţe de judecată au aplicat greşit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, considerând că sunt incidente în cauză prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., coroborate cu prevederile art. 1357-1359 C. civ., cu toate că în dosarul civil nr. x/2017 al Tribunalului Arad reclamanta a parcurs procedura insolvenţei, respectiv a parcurs procedura specială prevăzută de Legea nr. 85/2014 şi nu a înregistrat o acţiune în atragerea răspunderii administratorului, respectiv a recurentului, condiţie impusă de art. 75 din Legea nr. 85/2014, raportat la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, în virtutea principiului de drept "specialia generalibus derogant". Potrivit acestuia, după parcurgerea procedurii speciale nu mai poate fi introdusă o nouă cerere pe temeiul dreptului comun pentru aceeaşi creanţă, doar pentru că nu s-a reuşit recuperarea sumei în procedura specială. Per a contrario, în cazul în care se recupera creanţa în procedura specială prevăzută în dosarul civil nr. x/2017 al Tribunalului Arad şi stabilită prin expertiza judiciară din cadrul dosarului penal nr. x/2017, reclamanta nu mai solicita plata creanţei. Or, tocmai de aceea recurentul apreciază că fără a se introduce o acţiune în atragerea răspunderii recurentului în temeiul legii speciale, recuperarea sumei nu poate fi obţinută pe calea dreptului comun, sens în care invocă considerentele Deciziei nr. 489/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţele au reţinut greşit că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 169 din Legea nr. 85/2014, întrucât pasivul societăţii poate fi recuperat de la membrii organelor de conducere, în speţă de la recurent, întrucât aplicarea alin. (1) din acest articol al legii speciale nu înlătură aplicabilitatea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni, reglementare care stabileşte atragerea răspunderii, iar în cauza dedusă judecăţii nu s-a formulat nicio cerere separată pentru atragerea răspunderii, care să fie suspendată până la soluţionarea cauzei penale, iar după terminarea cauzei penale să se poată redeschide cauza şi să se recupereze latura civilă din materia penală rămasă nesoluţionată. Se face o gravă confuzie între modalitatea de exercitarea a recuperării creanţei în materie penală, nu se reţine în mod judicios faptul că atâta timp cât a rămas latura civilă din materia penală nesoluţionată, aceasta nu mai poate fi asimilată trimiterilor prevăzute de legiuitor ca excepţie atunci când se recuperează creanţe în cauzele penale, adică potrivit alin. (8). În acest sens, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 69/23.10.2023 a Înaltei Curţi, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În cauză, valoarea creanţei este de 129.836,32 RON, sumă care a fost cuprinsă în procedura iniţiată în dosarul civil nr. x/2017 al Tribunalului Arad, unde s-a recuperat parţial din această creanţă prin valorificarea patrimoniului societăţii lichidate şi pe care a administrat-o recurentul-pârât.

Apreciază recurentul că acţiunea este inadmisibilă, atâta vreme cât există o procedură specială, iar conform principiului electa una via, după închiderea procedurii speciale a insolvenţei în dosarul civil nr. x/2017 al Tribunalului Arad, nu mai poate fi formulată o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun întrucât s-a omis formularea unei cereri de atragere a răspunderii persoanelor responsabile de crearea acelui debit, situaţie similară cu omisiunea de a formula declaraţii de creanţă în cadrul procedurii speciale impusă de Legea nr. 85/2014 sau de a introduce acţiune în pretenţii împotriva foştilor asociaţi sau persoane responsabile cu gestionarea patrimoniului după închiderea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Pe cale de consecinţă, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată în temeiul dreptului comun.

5. Apărările formulate în cauză

La 5 decembrie 2023, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, în contextul în care argumentele părţii pârâte au fost analizate deja de instanţa de fond şi de instanţa de apel şi au fost respinse.

Arată recurenta-reclamantă că modul de derulare a procedurii insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2014, faţă de debitoarea B., inclusiv în ceea ce priveşte atragerea răspunderii administratorului potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, nu are relevanţă cu privire la soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, între cele două neexistând identitate de cauză şi obiect.

Pe cale de consecinţă, în raport de argumentele recurentului-pârât şi de considerentele hotărârii recurate, recurenta-reclamantă apreciază că sunt nefondate susţinerile pârâtului privind incidenţa procedurii speciale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, raportat la conţinutul criticilor formulate şi la dispoziţiile legale incidente, după cum urmează:

a)Recursul reclamantei a contestat soluţia instanţei de apel sub aspectul regulilor de determinare a întinderii prejudiciului, denunţând ca nelegală opţiunea acesteia de a ignora raportul de inspecţie fiscală nr. x/9.05.2017 şi Decizia de impunere nr. x/9.05.2017 văzute de parte ca acte administrativ-fiscale necontestate în contencios administrativ, aşadar definitive şi care atestă, fără putinţă de tăgadă, întinderea obligaţiei de plată la nivelul sumei de 338.127 RON – şi de a limita obligaţia fiscală de plată ce cade în sarcina pârâtului strict la prejudiciul stabilit în dosarul penal nr. x/2019

Criticile recurentei, încadrabile în raport de conţinutul lor, în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..(întrucât pun în discuţie forţa probantă a actelor administrativ-fiscale emise de organele proprii, în determinarea întinderii prejudiciului cauzat printr-o faptă penală, a cărui reparare se realizează pe calea unei acţiuni de drept comun), nu pot fi primite, relevantă analizei fiind împrejurarea că partea a dedus soluţionării, pe calea dreptului comun, pretenţiile sale de reparare a prejudiciul cauzat prin actele pârâtului circumscrise infracţiunii de evaziune fiscală, pretenţii ce au fost alăturate acţiunii penale în procesul penal instrumentat împotriva acestuia, în calitate de administrator şi asociat unic al societăţii B., dar care au fost lăsate nesoluţionate ca urmare a pronunţării unei soluţii de condamnare a acestuia pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat.

Aşa cum în mod pertinent au observat instanţele de fond în analiza lor, raportul de inspecţie fiscală nr. x/90.05.2017 şi Decizia de impunere nr. x/9.05.2017 sunt acte administrativ-fiscale ce au stabilit obligaţii în sarcina societăţii comerciale verificate S.C. B., subiect de drept care astăzi nu mai există, prin sentinţa civilă nr. 103/24.02.2020 a Tribunalului Arad pronunţată în dosarul nr. x dispunându-se închiderea procedurii falimentului şi radierea societăţii debitoare.

Aşadar, actele administrativ fiscale cu caracter definitiv de care reclamanta s-a prevalat în actuala procedură sunt acte lipsite de orice eficienţă juridică, acestea neputând fi opuse pârâtului chemat să răspundă pentru faptele sale în nume personal şi nici exhibate cu valoarea unor probe cu forţă doveditoare absolută cât priveşte întinderea prejudiciului cauzat de pârât. De altfel, când critică drept nelegală şi netemeinică observaţia instanţelor de fond în sensul că "actul administrativ priveşte faptele societăţii comerciale, iar nu persoana pârâtului", reclamanta nu îşi argumentează în niciun fel punctul de vedere.

Nu mai puţin, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa constantă că într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, autoritatea fiscală care se constituie parte civilă nu are un drept absolut în stabilirea pretenţiilor civile care constau exclusiv în sumele datorate bugetului de stat, prejudiciul cauzat neputând avea un cuantum variabil funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă, ci este cel care rezultă din actele dosarului, din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente în dosar (în acest sens, Decizia nr. 318/2006, Decizia nr. 1053/2008, Decizia nr. 1594/2009, Decizia nr. 1564/2010, Decizia nr. 179/2019).

Chiar dacă reclamanta a înţeles să se folosească de aceste înscrisuri în dovedirea pretenţiilor sale, deduse judecăţii pe calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva pârâtului cercetat şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, acestea rămân supuse regulilor probatorii din dreptul comun, guvernate de dispoziţiile art. 249 şi următoarele C. proc. civ..şi liberei puteri de apreciere a judecătorului cauzei.

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, nu pentru că ar fi fost ignorate probele cu care reclamanta a înţeles să dovedească întinderea prejudiciului (raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere), ci întrucât – în acord cu regulile de drept mai sus menţionate – instanţele de fond au supus evaluării toate probele cauzei şi au înţeles să dea eficienţă celor administrate în condiţii de contradictorialitate şi care au dovedit un conţinut ridicat de pertinenţă şi credibilitate, astfel încât, s-a stabilit că prejudiciul cauzat prin faptele pârâtului este cel determinat în procesul penal, pe baza probei cu expertiza de specialitate, iar nu cel invocat de reclamantă pe baza unor înscrisuri emise de organele sale de inspecţie şi control.

De altfel, într-o ipoteză ideală, în care societatea S.C. B. ar mai fi existat, cele două acte administrativ-fiscale invocate de reclamantă ar fi putut fi valorificate pe seama acesteia doar, iar nu şi a pârâtului persoană fizică, cercetat pentru evaziune fiscală în dosarul penal nr. x/2017 şi chemat în judecată în litigiul pendinte pentru repararea prejudiciului astfel cauzat, pe calea unei acţiuni civile întemeiate pe dreptul comun.

Actele administrativ-fiscale întocmite împotriva societăţii administrate de pârât au stat la baza sesizării penale, însă acesta a contestat parţial creanţa invocată de actuala reclamantă, solicitând verificarea sumelor denunţate ca fiind datorate prin administrarea unei probe cu expertiza contabilă fiscală, expertiza concluzionând asupra existenţei unui prejudiciu cert de 129.836,32 RON (impozit pe profit şi TVA).

De asemenea, nu prin valorificarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil – după cum fără temei a criticat reclamanta o nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. civ..pen. - s-a ajuns la stabilirea în sarcina pârâtului a obligaţiei sale de plată a sumei în cuantumul mai sus arătat, cu titlu de prejudiciu, ci prin aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. civ..pen. care permite valorificarea probelor administrate în cursul procesului penal în faţa instanţei civile care judeca acţiunea civilă alăturată celei penale, dar care a fost lăsată nesoluţionată prin hotărârea definitivă a instanţei penale.

În considerarea celor anterior arătate, Înalta Curte reţine ca fiind legală soluţia instanţei de apel care a stabilit că întinderea prejudiciului este cea care rezultă din probele cauzei (raportul de expertiză fiscală administrată în dosarul penal x/2017, valorificat în procesul civil în conformitate cu art. 27 alin. (2) C. proc. civ. pen, în condiţiile neadministrării unor probe nemijlocite contrare în cauza pendinte), astfel cum au fost interpretate şi apreciate prin hotărârea de primă instanţă, iar nu cea rezultată din actele întocmite de organele proprii de inspecţie şi control ale reclamantei (dresate societăţii comerciale B.) motiv pentru care recursul formulat va fi apreciat ca nefondat şi respins în consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

b) Recursul pârâtului a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a pus în discuţie legalitatea soluţiei adoptate pe cale incidentală asupra admisibilităţii cererii reclamantei de recuperare a prejudiciului cauzat prin activitatea infracţională a acestuia, pe calea acţiunii în angajarea răspunderii sale civile delictuale, soluţie ce a făcut obiectul apelului propriu formulat împotriva hotărârii de primă instanţă.

Potrivit pârâtului, ambele instanţe de fond au considerat greşit că sunt incidente în cauză prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. civ..pen. şi cele ale art. 1357-1359 C. civ., în condiţiile în care, deşi a parcurs procedura specială a insolvenţei în dosarul civil nr. x/2017 al Tribunalului Arad, reclamanta nu a exercitat nicio acţiune în atragerea răspunderii administratorului, condiţie impusă de dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi de principiul de drept "specialia generalibus derogant", nemaiputându-se introduce o nouă cerere pe temeiul dreptului comun după parcurgerea procedurii speciale (cea a Legii nr. 85/2014), pentru aceeaşi creanţă, doar pentru că nu s-ar fi reuşit recuperarea acesteia în procedura specială.

Criticile recurentului sunt nefondate iar opinia sa asupra imposibilităţii formulării unei noi cereri pe temeiul dreptului comun, pentru aceeaşi creanţă, după epuizarea căilor speciale de recuperare a acesteia prevăzute de Legea nr. 85/2014, sunt lipsite de orice fundament legal.

În primul rând, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu impun o condiţie de felul celei evocate de recurentul-pârât, a imposibilităţii recuperării pe temeiul dreptului comun a creanţei, dacă nu s-a exercitat o acţiune pentru atragerea răspunderii administratorului societăţii debitoare.

În al doilea rând, nici prevederile art. 169 din Legea nr. 84/2015 nu instituie o atare condiţie, acestea reglementând doar o posibilitate iar nu o cale imperativ de urmat, aceea ca o parte sau întregul pasiv al debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportat de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una din faptele descrise la lit. a)-h). Alineatul 8 al aceluiaşi articol prevede însă că aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni, ceea ce într-un sens larg, se poate spune că corespunde situaţiei incidente în cazul pârâtului, care a fost chemat să răspundă penal pentru faptele personale săvârşite în calitate de administrator al S.C. B., ce au intrat în conţinutul material al infracţiunii de evaziune fiscală, dar şi civil, pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceste fapte (pe calea acţiunii pendinte).

Totodată, atunci când pretinde aplicarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" cu trimitere la conţinutul Legii nr. 85/2014, dar şi când reclamă aplicarea aceleiaşi dezlegări date prin decizia de speţă nr. 489/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâtul scapă din vedere că acţiunea de faţă urmăreşte recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat prin acţiunile sale personale nelegale (ca persoană fizică) ce au intrat în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală, iar nu recuperarea vreunui prejudiciu imputabil ori atribuit unei persoane juridice (cea al cărei administrator şi unic asociat a fost până la data radierii acesteia). Aşa cum corect au semnalat ambele instanţe de fond, situaţia litigioasă a cauzei pendinte este cu totul diferită de cea din jurisprudenţa invocată de pârât, în care calitatea de pârâtă aparţinea unei societăţi comerciale, care aceasta fusese urmărită penal şi tot ea încheiase şi acordul de vinovăţie. Tocmai pentru că litigiul pendinte a fost generat de nevoia recuperării prejudiciului cauzat prin acţiunile nelegale ale pârâtului, condamnat şi chemat să răspundă (inclusiv) penal pentru fapta proprie, acesta nu are a invoca nicio apărare sprijinită pe vreun principiu ori pe vreo dispoziţie legală regăsită în cuprinsul Legii nr. 85/2014, după cum corect reţine şi instanţa de apel.

Singurul element care ar putea influenţa, nu admisibilitatea acţiunii pendinte, ci temeinicia acesteia, s-ar putea regăsi în eventuala recuperare a creanţei reclamantei în cadrul altor proceduri urmate de aceasta, cum e cea a înscrierii creanţei în tabloul general al creditorilor în procedura insolvenţei deschisă împotriva societăţii B.. Însă, cum s-a reţinut în cauză că urmarea acestei proceduri de către reclamantă a condus doar la valorificarea unor sume modice pe seama bunurilor societăţii, insuficiente pentru recuperarea creanţei fiscale, niciun argument de lege nu se opune soluţionării acţiunii civile, ce a fost alăturată celei penale în procesul penal, dar lăsată nesoluţionată în circumstanţele ce au condus la finalizarea acestuia (pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de pârât), acţiune civilă având ca scop şi obiect recuperarea prejudiciului decurgând din săvârşirea faptei ce a atras condamnarea sa penală.

Deşi invocate de recurentul-pârât, dezlegările din decizia 69/2023 a ÎCCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu sunt incidente cauzei, întrucât problema de drept ce a stat la baza respectivei soluţii de principiu are în vedere ipoteza condamnării inculpatului, care achită integral pretenţiile părţii civile în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile art. 478 şi următoarele din C. proc. pen., stabilindu-se că, în aceste circumstanţe, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, nefiind incidente prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. penală. Or, această ipoteza nu se regăseşte integral în datele litigiului pendinte, pârâtul neachitând integral prejudiciul datorat părţii civile, obligarea la acoperirea acestuia constituind tocmai scopul procesului. În plus, dezlegarea în drept evocată nu are nicio legătură cu chestiunea admisibilităţii acţiunii pendinte ce a fost contestată prin recursul pârâtului, acţiune a cărei soluţionare – cum s-a arătat deja cu prilejul analizei recursului declarat de reclamantă - nu a valorificat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare a pârâtului în privinţa stabilirii întinderii prejudiciului (art. 28 alin. (1) C. proc. pen.), ci doar probele din procesul penal, conform art. 27 alin. (2) C. proc. civ..pen.

În considerarea acestor motive, Înalta Curte nu poate primi, din lipsa oricăror argumente care să o susţină, critica recurentului-pârât privitoare la greşita reţinere a incidenţei în cauză a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi a celor date de dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ., nefiind demonstrată existenţa unui fine de neprimire pentru soluţionarea acţiunii de faţă care, în circumstanţe obişnuite, ar fi putut fi rezolvată chiar de instanţa penală care a pronunţat condamnarea pârâtului pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că sunt nefondate, Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Agenţia Naţională de Adminstrare Fiscală şi de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 208 din 26 septembrie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.