Success-fee recovery claim fails as res judicata; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea cheltuielilor de judecată în sumă de 451.518,39 RON efectuate cu onorariile de avocaţi pe perioada 11.11.2004 – 01.11.2017, în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Comercial Argeş, dosarul nr. x/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, dosarul nr. x/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dosarul nr. x/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosarul nr. x/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, dosarul nr. x/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă – dosarul nr. x/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 274 C. civ. 1864, art. 451, 452, 453 din noul C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 481 din 15 martie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, precum şi cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 1764 din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 481 din 15 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului.

A obligat pe pârâte la plata către reclamant a sumei de 215.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

A respins restul pretenţiilor reclamantului.

A păstrat dispoziţia din sentinţă privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii.

4. Decizia pronunţată în recurs:

Prin decizia civilă nr. 210 din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1764 din 19 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A admis recursurile declarate de pârâtele S.C. B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi decizii.

A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 213A din 15 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 481 din 15 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV- a civilă.

A obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.032,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 213A din 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În aprecierea recurentului-reclamant, instanţa de apel a statuat în mod nelegal că onorariul procentual fixat în contractele de asistenţă juridică nu reprezintă cotă-parte din valoarea câştigată a litigiului (quota litis), ci onorariu de succes, ceea ce încalcă principiile fundamentale ale dreptului, cât şi decizia nr. 2131 din 30 mai 2015 pronunţată de instanţa supremă. Pactul de quota litis este prevăzut de art. 3.3 din Codul Deontologic al Avocatului Uniunii Europene, care primează în faţa Legii nr. 51/1995.

Printr-o altă critică a susţinut că instanţa a aplicat eronat dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care prevede ca partea care pierde procesul să plătească cheltuielile de judecată. Acest text legal nu prevede expres cu privire la onorariul de succes, astfel că se aplică principiul de drept conform căruia "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem."

De asemenea, recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. de la 1865, întrucât nu s-a conformat deciziei de casare prin care s-a statuat irevocabil că instanţa de rejudecare va dispune în ce măsură părţile vor fi obligate să plătească onorariul catalogat de succes, deoarece un onorariu de succes conţine şi o componentă de remunerare a muncii prestate de avocat.

7. Înregistrarea recursului la Înalta Curte şi apărările formulate:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la 9 martie 2023.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a stabilit termen la 16 ianuarie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Punctând succint circumstanţele factuale ale cauzei, reiese că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea unei cauze civile ce a parcurs mai multe etape procesuale. În justificarea cheltuielilor, s-a reţinut că reclamantul a încheiat două contracte de asistenţă juridică – în primul contract (nr. x/08.11.2004) s-a prevăzut un onorariu fix de 1.000 RON, plus 5% din suma menţionată în hotărârea definitivă, plata urmând a se face la executarea titlului obţinut în legătură cu acţiunea în despăgubiri, iar în cel de-a doilea contract de asistenţă juridică (nr. x/16.09.2010) s-a prevăzut un onorariu fix de 1.200 RON, plus 7% din suma ce va fi executată conform hotărârii definitive, părţile menţionând că plata se va face la executarea titlului executoriu obţinut.

Printr-o primă critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel a statuat în mod nelegal că onorariul procentual fixat în contractele de asistenţă juridică nu reprezintă cotă-parte din valoarea câştigată a litigiului (quota litis), ci onorariu de succes.

Această critică a recurentului-reclamant nu ţine cont de dezlegarea dată în etapa procesuală anterioară, fiind în realitate o critică adusă hotărârii de casare.

Astfel, prin decizia de casare nr. 210 din 4 februarie 2021, admiţând recursurile declarate de pârâţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu îndrumarea de a stabili în ce măsură aceste părţi pot fi obligate la plata onorariului de succes. În cuprinsul deciziei de casare, s-a reţinut că "în cazul de faţă, onorariul de succes, nefiind o cheltuială efectuată până la finalizarea procesului, constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu şi, din aceste motive, nu poate fi impus ca obligaţie în cadrul cheltuielilor de judecată în sarcina părţii care a pierdut procesul.

(....) Înalta Curte nu contestă că orice avocat poate obţine în completarea onorariului orar ori fix (forfetar) şi un onorariu de succes cu titlu complementar în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat conform art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, contractul avocaţial trebuind să fie respectat de părţile contractante şi onorariul efectiv achitat. Instanţa de judecată însă nu poate obliga partea care a pierdut procesul să suporte un asemenea onorariu şi, mai mult, nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează criteriile în raport de care se poate dispune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor."

Astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel în rejudecare, în aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., problema referitoare la felul onorariului (fix sau de succes) a fost definitiv tranşată prin decizia de casare, dezlegarea chestiunii referitoare la caracterul de onorariu de succes al sumei solicitate de către reclamant impunându-se cu caracter obligatoriu instanţei în rejudecarea apelului.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu instanţa de apel (în rejudecare) a statuat asupra faptului că onorariul solicitat reprezintă un onorariu de succes, independent de onorariul fix stipulat de părţile contractele de asistenţă juridică, ci chiar instanţa de recurs, respectiv Înalta Curte în etapa procesuală anterioară. Or, fiind tranşată cu autoritate de lucru judecat, această chestiune nu mai poate face obiect al analizei în actuala cale de atac.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la faptul că instanţa de apel ar fi aplicat eronat dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care prevede că partea care pierde procesul trebuie să plătească cheltuielile de judecată. Cum textul legal nu prevede expres cu privire la onorariul de succes, recurentul-reclamant apreciază că se aplică principiul de drept conform căruia "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem."

Din nou, această susţinere nu ţine cont de aspectele deja tranşate prin decizia de casare - în considerentele deciziei nr. 210 din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţa nu poate obliga partea care a pierdut procesul să suporte un onorariu de succes: "onorariul de succes, solicitat independent de onorariul fix stipulat de părţile contractele de asistenţă juridică, nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut procesul deoarece asemenea cheltuială, nefăcută până la data judecăţii, nu este imputabilă părţii căzută în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară muncii efectiv prestate de avocat, cu caracter complementar."

Aşadar, ambele aspecte criticate de recurentul-reclamant au primit dezlegare definitivă prin decizia de casare şi nu mai pot face obiect al analizei în prezentul recurs, Înalta Curte reţinând în etapa procesuală anterioară faptul că onorariul avocaţial solicitat în cauză este unul de succes şi faptul că onorariul de succes nu poate fi datorat de partea care a pierdut procesul. Cum modificarea hotărârii nu putea fi dispusă de către Înalta Curte, cauza a fost trimisă instanţei de apel spre rejudecare doar pentru a se stabili, în concret şi cu respectarea dezlegărilor date prin decizia de casare, în ce măsură pârâţii din cauză pot fi obligaţi la plata onorariului de succes.

În limitele rejudecării după casare şi cu aplicarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a respins apelul formulat de reclamant, validând soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pronunţată de prima instanţă.

În ceea ce priveşte menţionarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta a fost formal invocat, dat fiind că recurentul-reclamant nu a formulat în cuprinsul cererii de recurs critici concrete care să se circumscrie acestui caz de casare. Totodată, se reţine că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea exigenţelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate fi asimilată unei nemotivări.

Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213 A din 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2024.