Restitution of advance payments after resolution of pre-sale contracts: attribution of third-party transfers to the contracting buyer and scope of appellate review

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la data de 28.01.2020 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 de BNP C. şi a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016 pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de către pârât, conform art. 1516, alin. (2) lit. 2 C. civ. repunerea în situaţia anterioară obligând pârâtul la restituirea sumei de 50.000 euro achitată în baza promisiunilor de vânzare-cumpărare menţionate; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1270 şi urm., art. 1516 alin. (2), art. 1552 C. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumei încasate în baza promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, iar în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii, cu cheltuieli de judecată.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 270/29.10.2020, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a respins excepţia de inadmisibilitate; a admis acţiunea; a dispus rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 BNP C., precum şi a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016; a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 50000 euro; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 21.832 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 84/27.05.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul formulat de către pârâtul B. împotriva sentinţei civile menţionate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.735 RON.

Prin decizia nr. 2660/07.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei anterior menţionate, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 22/01.02.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 270/29.10.2020 a Tribunalului Arad; a obligat pârâtul apelant la cheltuieli de judecată către reclamanta intimată A. în sumă de 26 288,31 RON.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B..

A arătat recurentul că în rejudecare, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare, de a cerceta, nu numai dacă s-au efectuat prestaţiile pretinse, dar şi împrejurarea dacă reclamantul este îndreptăţit la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse.

A mai arătat că instanţa de apel nu a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru acordarea despăgubirilor, în raport cu actele juridice încheiate şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către ambele părţi contractante pentru a putea stabili presupusa culpă a pârâtului.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate nu se face nici o menţiune cu privire la susţinerile sale încă de la prima instanţa, referitoare la plăţile efectuate de reclamantă cu titlu de avans la data semnării antecontractului din data de 16.08.2016 şi cele efectuate după data de 18.10.2016, data încheierii celui de al doilea antecontract şi nici nu arată de ce reclamanta este îndreptăţită să primească întreaga sumă de bani solicitată, câtă vreme persoanele care au efectuat plăţi nu sunt părţi în dosar şi nici nu au emis vreo pretenţie faţă de pârât.

De asemenea, instanţa de apel nu a expus niciun considerent care să releve că a efectuat o analiză efectivă a apărărilor formulate de pârât raportat la clauzele antecontractelor încheiate, pentru a stabili dacă reclamanta era îndreptăţită să se prevaleze de clauzele penale inserate în cele două antecontracte încheiate cu pârâtul sau era îndreptăţită să solicite rezolutiunea acestora, cu excluderea clauzelor inserate în conţinutul actelor încheiate.

Or, atâta vreme cât părţile au evaluat anticipat întinderea despăgubirilor ce se cuvin în ipoteza neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale, prin inserarea unei clauze penale în cele două antecontracte încheiate, instanţa avea obligaţia să le analizeze şi, în raport de culpa unei părţi contractuale, putea decide în consecinţă.

Această clauză penală a fost inserată la alin. (7) din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, potrivit căreia, dacă vreuna dintre părti nu se va prezenta pentru autentificarea actului, cealaltă parte poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de înstrăinare. Cheltuielile vor fi suportate de partea în culpă. Dacă promitentul vânzător sau moştenitorii acestuia nu vor mai fi de acord cu autentificarea actului şi nici nu se va putea obţine o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare, precum şi dacă nu se va realiza schimbarea categoriei de folosinţă şi a destinaţiei terenului în intravilan curţi-construcţii, atunci va restitui de două ori suma încasată, respectiv suma de 20.000 euro, iar dacă dimpotrivă, cumpărătoarea promitentă nu va mai fi de acord cu semnarea contractului de vânzare cumpărare, va pierde suma plătită.

In ce priveşte promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016, clauza penală a fost inserată la alin. (7) şi stipulează că dacă vreuna dintre părti nu se va prezenta pentru autentificarea actului, cealaltă parte poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de înstrăinare. Cheltuielile vor fi suportate de partea în culpă. Dacă promitentul vânzător sau moştenitorii acestuia nu vor mai fi de acord cu autentificarea actului şi nici nu se va putea obţine o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, precum şi dacă nu se va realiza schimbarea categoriei de folosinţă şi a destinaţiei terenului în intravilan curţi-construcţii, atunci va restitui de două ori suma încasată, respectiv suma de 54.000 euro, iar dacă dimpotrivă cumpărătoarea promitentă nu va mai fi de acord cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare, va pierde suma plătită.

Raportat la aceste clauze penale contractuale şi având în vedere că reclamanta este cea care nu a mai dorit încheierea contractelor de vânzare cumpărare, instanţa trebuia să dea eficienţă clauzelor penale cu consecinţa respingerii acţiunii introductive.

Aşa cum se poate constata din întâmpinarea depusă de pârât la prima instanţă cât şi prin cererea de apel, aceste clauze penale au fost invocate dar nici o instanţă nu le-a analizat, după cum nu a analizat dacă reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii pentru a fi în drept să solicite rezolutiunea antecontractelor şi nu a analizat nici înscrisurile depuse în probaţiune, inclusiv în etapa de rejudecare a apelului, prin care s-a dovedit că nu a fost culpa pârâtului pentru neîncheierea contractelor în forma autentică.

Nefăcându-se o corelaţie între conţinutul actelor juridice încheiate, apărările pârâtului, înscrisurile depuse de acesta în probatiune şi fără să se verifice dacă reclamanta şi-a îndeplinit propriile ei obligaţii contractuale, nu se poate stabili vinovăţia pârâtului, ca o condiţie a răspunderii civile delictuale.

Este de necontestat că potrivit dispoziţiilor art. 1350 şi art. 1516 C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, însă alin. (2) al art. 1516 stipulează, fără echivoc, condiţia ca debitorul, fără justificare, să nu îşi execute obligaţia, situaţie în care, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, să solicite rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Or, prin înscrisurile depuse în probaţiune, inclusiv în rejudecarea apelului, s-a dovedit că pârâtul nu a avut nici o vină pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, aceasta datorându-se unui caz fortuit, independent de voinţa sa, respectiv, neemiterea sau emiterea după perioade mari de timp, a avizelor necesare pentru schimbarea destinaţiei terenului, din extravilan în intravilan de către instituţiile statului, iar imposibilitatea de executare i-a fost comunicată reclamantei, împrejurare ce a fost dovedită prin corespondenţa telefonică prin care mandatara pârâtului o informa periodic pe reclamantă despre stadiul obţinerii avizelor.

Raportat la clauzele contractuale şi dispoziţiile legale invocate de reclamantă, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze, în primul rând, validitatea clauzelor penale înscrise în cele două antecontracte, şi dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în raport de cazul fortuit invocat de pârât şi dacă reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale de plată a preţului pentru a fi îndrituită să solicite rezoluţiunea contractelor şi restituirea sumelor care le-a achitat.

În ce priveşte suma pretinsă de reclamantă, potrivit dispoziţiilor art. 1636 C. civ., dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii.

În speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel în rejudecare, prin procesul-verbal din data de 08.08.2019 încheiat de executorul judecătoresc, pârâtul, prin împuterniciţi, nu a recunoscut că a încasat suma pretinsă de reclamantă, ci a arătat, printre altele, că nu s-a răzgândit cu privire la vânzarea terenurilor şi că este de acord cu încheierea unui act adiţional pentru prelungirea termenelor de valabilitate a promisiunilor încheiate.

Din considerentele deciziei recurate, se poate constata că instanţa de apel în rejudecare, a preluat considerentele deciziei casate şi nu a stabilit întinderea prestaţiilor pretinse de reclamantă şi nici dacă reclamanta este îndreptăţită la restituirea vreunei sume şi care ar fi cuantumul acestei sume, omisiunea instanţei lăsând reclamantei calea de a obţine suma care a solicitat-o chiar dacă nu ea a efectuat aceste plăţi ci terţe persoane care nu sunt părţi în dosar, reclamanta neprezentând vreo dovadă că a fost împuternicită de aceste persoane să solicite restituirea plaţilor efectuate.

În acest context, instanţa de apel a încălcat dreptul de dispoziţie al părţilor, şi a administrat în favoarea reclamantei, proba testimonială care nu au fost solicitată de către aceasta prin întâmpinarea la apelul formulat şi nici la primul termen de judecată stabilit după rejudecare, şi a dispus să fie audiaţi în calitate de martori, D., E. şi F., ultimii doi fiind în grad prohibit de lege pentru a fi audiaţi, fiind părinţii reclamantei.

Fiind audiată în cauză, martora D. a declarat că i-a împrumutat reclamantei suma de 15 000 de euro pe care aceasta i-a restituit-o, însă nu a declarat că are vreo pretenţie de natură financiară de la pârât, iar în ce privesc celalte terţe persoane, instanţa a conchis pe de o parte, că nu a fost investită cu cercetarea unui asemenea petit şi aceste persoane nu au calitatea de părţi în proces, iar pe de altă parte, a apreciat că reclamanta este persoana care a efectuat plăţile şi, pe cale de consecinţă, persoana îndreptăţită la restituire.

În atare situaţie, este greu de înţeles raţionamentul juridic pentru care instanţa de apel a respins apelul formulat împotriva hotărârii de fond prin care pârâtul a fost obligat să restituie reclamantei suma de 50.000 euro şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta intimată A. în sumă de 26 288,31 RON, prin decizia recurată obligandu-l şi la plata sumei de 26.288,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Atâta vreme cât chiar reclamanta a prezentat probe din care a rezultat că nu ea a plătit întreaga sumă solicitată, iar persoanele care au efectuat plăţile nu sunt părţi în proces, apelul formulat trebuia admis cu consecinţa respingerii acţiunii dedusă judecăţii.

Reclamanta nu este îndreptăţită să solicite restituirea nici a sumelor achitate de ea având în vedere că este partea care nu a mai dorit încheierea contractelor, asa cum rezultă din înscrisurile existente în dosar, situaţie în care, potrivit clauzelor penale contractuale, trebuia să i se aplice sancţiunea prevăzută în contracte, aceea de a pierde sumele achitate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

A arătat că hotărârea instanţei de apel pronunţată în rejudecare este legală şi corespunde dezlegărilor date prin decizia de casare.

Instanţa de apel a cercetat îndreptăţirea reclamantei la restituirea sumelor de bani virate în contul pârâtului şi în mod temeinic şi legal a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea respectivelor sume.

Toate aceste dovezi, mărturisirea extrajudiciară coroborată cu înscrisurile enumerate de instanţa de apel şi declaraţia de martor, probează că reclamanta este îndreptăţită la restituirea sumelor virate în contul pârâtului în baza celor două contracte, normele de drept material fiind corect aplicate.

Contractul este legea părţilor, prin promisiunile de vânzare cumpărare, acesta şi-a asumat obligaţia de rezultat, care nu a fost îndeplinită. Neatingerea rezultatului la termenul stipulat, constituie prin el însuşi, sub aspect probatoriu, o prezumţie de vinovăţie a debitorului. In plus, această prezumţie, este confirmată de probatoriul administrat în cauză. Raportat la scopul urmărit de cumpărătoare, la faptul că a acceptat un preţ pentru un teren intravilan în suprafaţă totală de 13.000 mp (1,3 ha) însumând 104.000 euro, în condiţiile în care 1 ha teren agricol extravilan pe raza comunei Macea se vinde cu cel mult aproximativ 9000 euro, pentru reclamantă era foarte importantă îndeplinirea obligaţia asumate de pârâtj de a trece terenul în intravilan.

Pârâtul susţine că nu are nicio culpă în ceea ce priveşte neîncheierea contractelor de vânzare cumpărare, deoarece el a solicitat emiterea certificatului de urbanism încă din 21.12.2015, însă această cerere nu are dată certă, potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. civ. nefiind înregistrată la Primăria Macea. După cum rezultă din cuprinsul Certificatului de Urbanism nr. x/23.02.2018 Primăria Macea, cererea pentru eliberarea lui a fost depusă abia la data de 08.02.2018. Deşi după emiterea Certificatului de Urbanism nr. x/23.02.2018 se putea solicita avizele de specialitate, de la instituţiile publice şi furnizorii de utilităţi, pârâtul nu a început aceste demersuri, decât la data de 01.07.2019, prin cererea depusă la G., după schimbul de mesaje din data de 28.06.2019.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că proiectul x/2016 (care nici acesta nu are dată certă) pentru aprobarea PUZ-ului are ca obiect Zona de servicii pentru depozitare şi dotări aferente acestora şi nu o zonă rezidenţială, fapt care împietează asupra posibilităţii de a construi case de locuit (ci numai dotări pentru servicii de depozitare, sedii firmă, mici ateliere de reparaţii locuinţe de serviciu), întrucât odată aprobat de Consiliul Local Macea el trebuie respectat, în sensul materializării celor cuprinse în el.

Motivele invocate de pârât, că nu a primit avizele necesare pentru finalizarea procedurii administrative de trecere a terenului în intravilan, nu se încadrează în sfera noţiunii de forţă majoră sau caz fortuit, şi nici faptei terţului, ca şi cauze exoneratoare de răspundere civilă.

Terţii cu competenţă în a elibera avizele necesare, au eliberat aceste avize în termene normale raportat la data la care au fost formulate.

Din mesajele depuse la dosar rezultă că reclamanta a fost indusă în eroare cu rea-credinţă, mandatara pârâtului afirmând, la data de 08.09.2016, că se aşteaptă avizul de amplasare a drumului, deşi cererea lui nu era depusă.

Din înscrisurile depuse la dosar de pârât se pot reconstitui temporal toate demersurile efectuate, data depunerii cererii şi eliberarea documentelor solicitate.

În perioada 16.08.2016-01.02.2017, perioada în care s-a încheiat prima promisiune de vânzare-cumpărare şi data la care trebuiau îndeplinite obligaţiile asumate de pârât nu s-a efectuat niciun demers administrativ.

Chiar dacă s-ar aprecia că pârâtul nu este în culpă, în condiţiile art. 1557 alin. (2) C. civ., reclamanta poate obţine desfiinţarea acelor promisiuni de vânzare încheiate cu 7 ani în urmă, în baza cărora a achitat suma de 50.000 euro.

Referitor la restituirea prestaţiilor, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a statuat că ele sunt o consecinţă a rezoluţiunii promisiunilor de vânzare-cumpărare, îndrumând instanţa de apel să cerceteze dacă reclamantul este îndreptăţit la restituire, atunci când nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică a recurentului vizează faptul că instanţa de apel nu ar fi respectat dispoziţiile deciziei de casare nr. 2660/07.12.2021 a Înaltei Curţi în sensul de a cerceta, nu numai dacă s-au efectuat prestaţiile pretinse, dar şi dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse.

Critica este nefondată.

Referitor la limitele învestirii, instanţa de apel a reţinut că prin intermediul deciziei civile nr. 84/27.05.2021 "...au fost analizate criticile apelantului B. privind excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei, precum şi cele referitoare la intervenirea rezoluţiunii celor două promisiuni de vânzare-cumpărare, aspecte cenzurate de instanţa de recurs în sensul validării statuărilor instanţei de apel...". A mai reţinut instanţa că "Singurul aspect cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a găsit ca fiind întemeiate criticile recurentului B. sunt cele referitoare la întinderea restituirii prestaţiilor, ceea ce în planul procesual al rejudecării semnifică faptul că instanţa de apel este ţinută la respectarea limitelor în care s-a dispus rejudecarea fără a avea posibilitatea de a proceda la o nouă analiză a cererii de apel în integralitatea sa...".

În acord cu limitele trasate prin decizia de casare, instanţa de apel a analizat înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe, depoziţia martorei D., precum şi depoziţiile martorilor audiaţi prin intermediul comisiei rogatorii, pe care le-a coroborat cu susţinerile reclamantei şi a constatat că recurentului-pârât i s-au remis mai multe sume de bani, atât de reclamantă, cât şi de alte persoane (D., A., E. şi F.).

Recurentul-pârât pretinde că în considerentele deciziei recurate nu se arată de ce reclamanta este îndreptăţită să primească întreaga sumă de bani solicitată, câtă vreme persoanele care au efectuat plăţi nu sunt părţi în dosar şi nici nu au emis vreo pretenţie faţă de pârât.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor aspecte şi a reţinut că"...atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă şi pârât, iar instanţa a dispus rezoluţiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, restituirea prestaţiilor are a se realiza între cele două părţi contractante indiferent de provenienţa sumelor de bani achitate cu titlu de preţ".

În acelaşi sens, instanţa de apel a mai reţinut că "Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părţi în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.".

Prin urmare, instanţa de apel a analizat, a explicat şi a clarificat de ce sumele plătite de terţi sunt apreciate ca reprezentând plăţi valabile efectuate de către reclamantă, chiar dacă persoanele care au plătit în numele reclamantei nu figurează ca părţi în actualul litigiu, situaţie faţă de care critica recurentului nu poate fi primită.

Totodată, instanţa de apel a concluzionat că "...în situaţia dedusă judecăţii persoana care a efectuat prestaţia conform art. 1636 noul C. civ. este reclamanta sumele de bani fiind virate de terţe persoane ca fiind plăţi ale înseşi reclamantei (declaraţie martoră, menţiuni transferuri bancare), nici cei trei terţi (numita D. şi numiţii E. şi F.) şi nici pârâtul nefiind în măsură să se prevaleze prin probe depuse la dosar de raporturi juridice în virtutea cărora să se fi făcut transferuri bancare către pârâtul B.. Aşa fiind, reclamanta este persoana care a efectuat prestaţia şi, pe cale de consecinţă, persoana îndreptăţită la restituire."

În acest context procesual, configurat prin statuările deciziei de casare, criticile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a verificat condiţiile răspunderii civile delictuale, că nu ar fi fost analizate anumite susţineri ale recurentului legate de plăţile efectuate de către reclamantă cu prilejul încheierii celor două antecontracte, că nu ar fi analizat clauzele penale existente în antecontractele în discuţie ori că nu ar fi analizat îndeplinirea/neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, excedează limitelor investirii instanţei de apel în rejudecare şi reprezintă aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi puse în discuţie în rejudecarea care a vizat exclusiv întinderea prestaţiilor pretinse şi dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire (în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse).

Pe cale de consecinţă, criticile vizând aspectele menţionate, nu pot fi primite, pentru argumentele arătate.

O altă critică a recurentului a vizat încălcarea principiului disponibilităţii întrucât instanţa de apel a administrat în favoarea reclamantei proba testimonială, care nu a fost solicitată de către aceasta prin întâmpinare, şi nici la primul termen de judecată stabilit după rejudecare, şi a dispus să fie audiaţi în calitate de martori D., E. şi F., ultimii doi fiind în gradul prohibit de lege pentru fi audiaţi, în calitate de părinţi ai reclamantei.

Critica vizează însă legalitatea şi încuviinţarea probelor, neavând nicio legătură cu principiul disponibilităţii astfel cum este reglementat de art. 9 C. proc. civ., care vizează modalitatea în care poate fi pornit procesul civil, faptul că obiectul şi limitele acestuia sunt stabilite de către părţi, că părţile pot renunţa la judecată sau la dreptul pretins, la exercitarea căilor de atac sau la executarea unei hotărâri.

Recurentul învederează că proba cu martori nu a fost solicitată de către reclamantă prin întâmpinare şi nici la primul termen după rejudecare, însă această probă a fost dispusă de instanţă faţă de opoziţia manifestată de pârât în legătură cu declaraţiile extrajudiciare ale terţelor persoane, din nevoia de a da curs îndrumărilor trasate prin decizia de casare şi, nu în ultimul rând, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., conform căruia "(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (...)"

În aplicarea textului legal anterior menţionat, necesitatea administrării probei cu martori a rezultat din îndrumările deciziei de casare, care a apreciat că instanţa învestită cu solicitarea de restituire a prestaţiilor trebuie să cerceteze nu numai dacă s-au efectuat prestaţiile pretinse, dar şi împrejurarea dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse. Aceste statuări ale deciziei de casare au dat curs criticilor formulate chiar de către recurentul-pârât în etapa procesuală anterioară privind situaţia restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul celor două promisiuni de vânzare-cumpărare. În acest context, faptul că reclamanta nu a solicitat asemenea probatorii încă dintru început (ci a recurs la o probă cu înscrisuri constând în declaraţii extrajudiciare ale terţelor persoane ce au efectuat plăţile în discuţie, aceasta indicând că două dintre acestea ar fi nedeplasabile) este lipsit de relevanţă, necesitatea administrării rezultând, aşa cum s-a arătat, din cele stabilite prin decizia de casare, iar ordonarea lor, de către instanţă, fiind realizată în aplicarea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. mai sus citat.

În ce priveşte încuviinţarea audierii ca martori a unor persoane aflate într-un grad de rudenie prohibit de lege cu reclamanta (părinţii acesteia), Înalta Curte constată că, deşi prin încheierea din 09.11.2022 a fost încuviinţată proba testimonială privind pe D., E. şi F., la termenul din 18.01.2023, instanţa a luat act că E. şi F. sunt părinţii reclamantei (întrucât atunci i s-a adus la cunoştinţă relaţia de rudenie) şi a revenit asupra acestei probe care, astfel, nu a mai fost administrată, astfel că nicio vătămare nu a putut fi produsă pârâtului din simpla încuviinţare ca martori a acestor persoane, neurmată şi de audierea lor.

În consecinţă, şi această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Recurentul mai pretinde că instanţa de apel a preluat considerentele deciziei de casare şi nu a stabilit dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire şi care este întinderea acestei sume.

Aşa cum s-a arătat deja, conformându-se deciziei de casare, instanţa de apel a analizat înscrisurile reprezentând plăţi făcute în numele reclamantei de către diverse persoane şi a administrat, în rejudecare, proba testimonială, tocmai în vederea stabilirii aspectelor despre care recurentul, în mod eronat, susţine că nu ar fi fost identificate.

Pe baza probelor administrate, instanţa de apel a constatat că sumele de bani plătite de terţi sunt în măsură a fi valorificate drept plăţi făcute în numele reclamantei şi a expus argumentele care susţin acest raţionament, fiind evident că este vorba de suma solicitată prin acţiune. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că "Împrejurarea că dreptul de ipotecă a fost instituit pentru suma de 27 000 de euro, iar nu de 50 000 euro nu este de natură să anihileze dovezile concrete de plată aflate la dosare şi enumerate mai sus", dovezi din a căror însumare, contrar susţinerilor recurentului, rezultă care este cuantumul la care este îndreptăţită reclamanta.

Având în vedere soluţia ce se va da asupra recursului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât este partea căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Întrucât intimata-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, va admite această cerere şi va obliga pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în recurs, în cuantum de 8140 RON, dovedite cu înscrisul aflat la dosar, în favoarea intimatei-reclamante. În ce priveşte cheltuielile de judecată aferente etapelor procesuale anterioare, Înalta Curte constată că, aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate, precum şi din hotărârile pronunţate în fond şi apel, acestea au fost acordate intimatei-reclamante, situaţie faţă de care o asemenea solicitare nu se mai justifică la acest moment procesual, astfel încât obligarea recurentului-pârât se va face exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 8140 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 22 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă şi va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 8140 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei-reclamante A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 22 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 8140 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.