Inadmissibility of constitutional unconstitutionality exception in transfer of case proceedings due to lack of nexus between judicial specialization norms and procedural incident

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi a prevederilor art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. A respins cererea formulată de petentul A. privind strămutarea pricinii care formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

2. Recursul

Împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi a prevederilor art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. a declarat recurs petentul A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivând critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, nefiind un complet specializat în materia minori şi familie.

Invocând dispoziţiile art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României, a arătat că în privinţa copiilor este instituit un regim special de protecţie, iar, conform art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor constituie garanţia independenţei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Regulamentul din 14 martie 2023 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 274 din 3 aprilie 2023, specializarea judecătorilor se stabileşte, de regulă, pe baza criteriilor referitoare la experienţa profesională (care presupune perioada de timp în care judecătorul a soluţionat cauze în materia de drept/domeniul faţă de care se analizează specializarea acestuia), a gradelor de jurisdicţie parcurse de judecător în materia de drept sau în domeniul faţă de care se analizează specializarea, precum şi a înaltelor standarde de profesionalism.

Recurentul a afirmat că, prin neasigurarea judecării cauzei de un complet specializat în materia minori şi familie i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

A susţinut că soluţia de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu se bazează pe un criteriu obiectiv, iar cererea de recuzare a unuia dintre membrii completului de judecată a fost anulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nerespectând principiul asigurării efective a accesului la justiţie, drept garantat prin O.U.G. nr. 51/2008 şi Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003 de îmbunătăţire a accesului la justiţie.

În absenţa unui criteriu obiectiv precum cel al specializării judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în materia minori şi familie, recurentul a apreciat că s-a încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor, prevăzut de art. 13 şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În motivarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa a procedat într-un mod lipsit de echidistanţă şi obiectivitate, prin neluarea în considerare a situaţiei de fapt, privându-l pe recurent de procedura de regularizare a cererii prevăzută de art. 200 alin. (3) C. proc. civ., precum şi de beneficiul termenelor expres stipulate de lege în acest sens, deşi art. 194-197 din cod reglementează obligaţia de comunicare în scris a lipsurilor către reclamant, cu menţiunea complinirii acestora în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, sub sancţiunea anulării.

Recurentul a invocat lipsa de imparţialitate a instanţei faţă de anticiparea soluţiei pronunţate, aspect ce derivă din faptul că a apreciat că nu este necesară administrarea altor probe, încălcând principiul stăruinţei în aflarea adevărului, al egalităţii de tratament al copiilor, în loc să le protejeze dreptul prin soluţionarea pricinii de un complet specializat în materia minori şi familie, condiţie sine qua non a imparţialităţii şi independenţei în exercitarea funcţiei, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2022.

A reclamat îngrădirea dreptului la actul de justiţie, prin excluderea de la beneficiul termenului privitor la taxarea cererii de recuzare, pentru formularea cererilor de ajutor public şi de reexaminare, arătând că a fost privat şi de drepturile la un proces echitabil şi de acces la justiţie în faţa unei instanţe imparţiale şi independente.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că încheierea recurată conţine motive contradictorii.

Astfel, a arătat că, deşi instanţa a reţinut că sesizarea Curţii Constituţionale are ca scop împiedicarea pronunţării unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie de neconstituţionalitate, în mod nelegal, prin încălcarea principiului interesului superior al copilului, nu a luat în considerare ocrotirea acestuia prin asigurarea specializării judecătorilor învestiţi cu soluţionarea cererii de strămutare în materia minori şi familie, încălcând dreptul la un proces echitabil.

Prin criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv cea de-a treia ipoteză a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

A susţinut nelegalitatea încheierii recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 29 alin. (4) din acest act normativ, afirmând că legea nu prevede ca, în situaţia în care opinia instanţei asupra excepţiei este contrară, Curtea Constituţională nu va fi sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate.

Recurentul a invocat nerespectarea considerentului 71 din cauzele C-562/21 PPU şi C-563/21 PPU ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a principiului asigurării compunerii completurilor de judecată prevăzut de Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 10 din 19 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A menţionat că în mod nelegal a reţinut instanţa că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a urmărit interpretarea, modificarea sau completarea prevederilor legale în raport de ceea ce s-a motivat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prevalându-se de statuările Curţii Constituţionale din deciziile nr. 838/2009 şi 351/2023, recurentul a afirmat că instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, opinia instanţei asupra excepţiei de neconstituţionalitate, chiar şi contrară, nereprezentând o soluţie de jurisdicţie constituţională.

A menţionat că instanţa a încălcat principiul interesului superior al copilului, precum şi principiul constituţional referitor la egalitatea persoanelor în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, aducând opinia sa asupra excepţiei de neconstituţionalitate la nivel de soluţie de jurisdicţie constituţională.

Totodată, a afirmat că au fost încălcate prevederile art. 2 alin. (4) şi art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004.

Referitor la îndeplinirea condiţiei legăturii normei care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza, a solicitat să se constate că aceasta este îndeplinită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind admisibilă, întrucât dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate s-a cerut a fi reţinută produce efect real, concret, asupra soluţiei ce urma a se pronunţa în cauză.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora casarea unor hotărâri se poate cere atunci când instanţa nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale, recurentul a invocat nesocotirea unor norme de ordine publică referitoare la compunerea şi constituirea instanţei. susţinând că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât s-a încălcat principiul specializării completului de judecată care a soluţionat cererea dedusă judecăţii, arătând că aceasta se circumscrie materiei minori şi familie, care impunea, în raport de prevederile art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României şi art. 75 alin. (1) din Regulamentul din 14 martie 2023 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, participarea la judecată a unor judecători cu o pregătire specială în acest domeniu.

În acest context, recurentul a reclamat încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi a afirmat că soluţia de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate nu a avut la bază un criteriu obiectiv, ci a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ., prin anularea cererii de recuzare formulate împotriva unuia dintre membrii completului de judecată, fiind încălcat principiul dreptului de acces la justiţie, garantat de O.U.G. nr. 80/2013, precum şi de Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE.

Criticile mai sus evocate nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a prevederilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi a dispoziţiilor art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 a fost invocată de către recurent într-o cauză având ca obiect strămutarea dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru motive de bănuială legitimă.

La rândul său, acest dosar a avut ca obiect cererea de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, formulată tot din perspectiva unor prezumtive motive de bănuială legitimă.

Potrivit dispoziţiilor legale care o reglementează (art. 140 din C. proc. civ.), cererea de strămutare este un incident procedural, pus de legiuitor la îndemâna părţii care are îndoieli asupra imparţialităţii instanţei pe rolul căreia se află litigiul în care aceasta figurează ca parte. Astfel, cererea de strămutare nu priveşte fondul litigiului, ci eliminarea, pe care incidentală, a unei suspiciuni legate de imparţialitatea şi obiectivitatea instanţei sesizate cu soluţionarea acesteia.

Conform dispoziţiilor art. 97 pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă "orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Prevederile art. 142 alin. (1) din acelaşi act normativ au atribuit în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea cererilor de strămutare întemeiate pe motiv de bănuială legitimă, dacă strămutarea se cere de la curtea de apel (cum este în cauza de faţă).

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în patru secţii – secţia I civilă, secţia a II-a civilă, secţia penală, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie. [alin. (4)] La începutul fiecărui an, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau, în lipsa acestuia, a unuia dintre vicepreşedinţi, poate aproba ori, în cazurile prevăzute de lege, aprobă înfiinţarea de completuri specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, precum şi de volumul de activitate al fiecărei secţii.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (vizat de excepţia de neconstituţionalitate), în care se prevede că specializarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se stabileşte, de regulă, pe baza unor criterii referitoare la experienţa profesională (ce presupune perioada de timp în care judecătorul a soluţionat cauze în materia de drept/domeniul în raport cu care se analizează specializarea acestuia şi gradele de jurisdicţie parcurse ca judecător în materia de drept sau în domeniul în raport cu care se analizează specializarea), respectiv pe baza standardelor de profesionalism.

În lipsa unor norme de competenţă materială, prin care să se statueze în sensul că doar anumite categorii de cauze ar fi date în competenţa uneia dintre secţiile civile care funcţionează la nivelul aceleiaşi instanţe, sintagma cu competenţă proprie prevăzută la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 distinge între competenţele proprii şi comune ale celor două secţii civile şi competenţele celorlalte secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul secţiei a II-a civile funcţionând completuri specializate pentru soluţionarea cauzelor având ca obiect raporturile juridice dintre profesionişti, iar în cadrul secţiei I civile specializarea operând doar în materia proprietăţii intelectuale.

Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.

Reiese astfel că, în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionalitate cu excepţia de neconstituţionalitate operează o prorogare legală de competenţă în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea cauzei în care această cerere de sesizare a fost formulată.

În raport de toate aceste considerente şi de dispoziţiile legale evocate, se constată că în mod legal cauza a fost soluţionată de un complet care judecă în materie civilă, neputându-se reţine încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 34 din Legea nr. 304/2022 referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, a normelor pretins neconstituţionale [art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022] sau a celor prevăzute de art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României, neputând fi validată din această perspectivă nici critica recurentului privitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, Înalta Curte nu va primi critica ce vizează lipsa de obiectivitate a soluţiei de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, pretins adoptată de instanţă prin încălcarea dispoziţiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prin greşita anulare a cererii de recuzare formulate împotriva unuia dintre membrii completului de judecată, critică invocată de recurent prin raportare la textul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

În speţă, Înalta Curte reţine că o primă cerere de recuzare formulată de recurent vizând judecători din cadrul completului de judecată a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 23 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, iar, în ceea ce priveşte cea de-a doua cerere de recuzare, formulată de aceeaşi parte împotriva altui membru al completului de judecată la termenul de judecată din 7 decembrie 2023, aceasta a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea din camera de consiliu din 11 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023.

Or, Înalta Curte constată că aceste încheieri nu fac obiectul prezentei cereri de recurs, situaţie în raport cu care nu se pot deduce controlului judiciar declanşat prin exercitarea căii de atac de faţă, direct sau indirect, aspecte referitoare la legalitatea soluţionării acestor incidente procedurale ale recuzării

Aşadar, nu pot primite în acest cadru procesual criticile invocate de recurent din perspectiva lipsei de imparţialitate a instanţei, ce ar rezulta din eludarea procedurii de regularizare a cererii prevăzute de art. 200 alin. (3) C. proc. civ., şi, pe cale de consecinţă, a beneficiului termenului expres prevăzut în acest articol, prin raportare la dispoziţiile art. 194-197 din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la imparţialitatea şi lipsa de rol activ a instanţei în scopul aflării adevărului prin administrarea unor probe, Înalta Curte o apreciază ca fiind lipsită de relevanţă, în raport de limitele judecăţii asupra admisibilităţii unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.

Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care se critică, în esenţă, motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate.

Invocând existenţa în cuprinsul încheierii recurate a unor motive contradictorii, recurentul a arătat că, deşi instanţa a reţinut că sesizarea Curţii Constituţionale are ca scop împiedicarea pronunţării unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie legală neconstituţională, în mod nelegal, prin încălcarea principiului interesului superior al copilului, nu a asigurat participarea la judecată a unor judecători specializaţi în materia minori şi familie.

Examinând, din această perspectivă, considerentele încheierii recurate, Înalta Curte constată că, prioritar analizării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, instanţa a respins excepţia de necompetenţă invocată de recurent prin prisma lipsei specializării/formării profesionale în materia minori şi familie a membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea cererii de strămutare, faţă de caracterul incidental al cererii de strămutare, în raport cu prevederile art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., precum şi de faptul că a constatat că s-a solicitat strămutarea unui dosar aflat pe rolul unei curţi de apel în baza art. 140 alin. (2) din acelaşi cod.

Ulterior soluţionării acestei excepţii, instanţa a reţinut, prin raportare la dispoziţiile legale care se referă la instanţa de tutelă şi de familie, la specializarea judecătorilor, precum şi la faptul că a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de strămutare ce viza, la rândul ei, strămutarea unei alte pricini, că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere lipsa legăturii între soluţia ce s-ar pronunţa în cadrul cererii de strămutare şi soluţia ce ar putea fi dată de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei invocate.

Instanţa a consemnat că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o prevedere legală neconstituţională.

De asemenea, a apreciat că premisa sesizării instanţei constituţionale este reprezentată de constatarea, inter alia, că prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

Instanţa a reţinut că o atare premisă nu este realizată atunci când, la fel ca în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci solicită interpretarea, completarea şi aplicarea textelor de lege criticate în sensul dorit de petent, iar în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că încheierea recurată nu cuprinde dispoziţii contradictorii, ci considerente clare, apte să explice motivul pentru care instanţa a apreciat că nu este admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin urmare, încheierea recurată respectă cerinţele legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumentele instanţei nefiind de natură a crea confuzie asupra aspectelor examinate.

Cât priveşte criticile subsumate motivului de recurs ce a fost încadrat de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Prioritar, Înalta Curte constată că normele legale invocate se referă la procedura de sesizare a instanţei de control constituţional. În acest sens, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază procesuală, oricare ar fi obiectul acesteia.

Potrivit normei evocate, se impune efectuarea unei analize a finalităţii demersului petentului vizând rezolvarea excepţiei de neconstituţionalitate prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului în care se află pricina.

Referitor la normele legale cu privire la care, în speţă, s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, Înalta Curte constată că în mod corect s-a statuat că acestea nu au legătură cu obiectul cauzei în care au fost ridicate.

Se reţine în acest sens că recurentul a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei cereri de strămutare a dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti, circumscrisă dispoziţiilor art. 140 şi următoarele C. proc. civ.

În acest cadru procesual, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a prevederilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011, susţinând nelegala compunere a completului de judecată învestit, prin prisma lipsei de specializare a judecătorilor în materia minori şi familie şi a afectării interesului superior al copilului din această perspectivă.

Or, astfel cum deja s-a remarcat, soluţionarea incidentului procedural al strămutării urmăreşte necesitatea garantării dreptului justiţiabililor la un proces echitabil, garanţie care presupune verificarea anumitor situaţii sau împrejurări care, prin natura lor creează aparenţa lipsei de imparţialitate din cauza unor circumstanţe particulare (calitatea părţilor, relaţii conflictuale locale, specificitatea procesului sau motive de siguranţă publică), instanţa învestită cu cererea de strămutare fiind ţinută, exclusiv, de verificarea existenţei ipotezelor reglementate la art. 140 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Pentru a fi admisibilă şi a genera în sarcina instanţei obligaţia de trimitere a cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

În speţă, întrucât motivele de bănuială legitimă care justifică strămutarea unei pricini sunt reglementate sub forma unor ipoteze cu caracter general, ţinând exclusiv de circumstanţele factuale ale procesului, excepţia de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022, referitoare la componenţa secţiilor şi a completurilor specializate, a prevederilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, ce vizează specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi a art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie prin legea de organizare judiciară, respectiv a atribuţiilor instanţei de tutelă şi a efectuării raportului de anchetă socială de către autoritatea tutelară", nu poate avea înrâurire asupra obiectului cererii de strămutare şi nu poate influenţa modalitatea de soluţionare a acesteia.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune "atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului" (a se vedea, spre pildă, Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 311 din 10 aprilie 2018, paragraful 19).

Prin urmare, Înalta Curte reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-o cerere de strămutare care nu vizează, la rândul său, un litigiu de fond în care să aibă relevanţă interpretarea Curţii Constituţionale dată asupra normelor pretins neconstituţionale, ci tot o cerere de strămutare, în care urmează a fi analizate, exclusiv, întrunirea ipotezelor prevăzute la art. 140 C. proc. civ.

Având în vedere aceste argumente, se constată că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv existenţa legăturii dintre excepţie şi cauza dedusă judecăţii.

Constatându-se că nu poate fi reţinută nelegalitatea încheierii recurate, întrucât controlul judiciar căruia aceasta i se supune vizează numai încălcarea normelor de drept aplicabile cauzei, iar nu a celor străine de soluţionarea ei, trebuie remarcat că absenţa elementului de legătură a excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei lipseşte de relevanţă criticile recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004 sau a principiilor referitoare la interesul superior al copilului sau la egalitatea persoanelor în faţa legii.

Lipsite de relevanţă sunt în acest context şi criticile referitoare la nerespectarea considerentului 71 din cauzele C-562/21 PPU şi C-563/21 PPU ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi a statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 10 din 19 iunie 2023 pronunţată în recurs în interesul legii, faţă de configuraţia cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia au fost invocate, şi care presupune examinarea exclusivă a motivelor referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cărora criticile menţionate nu li se subsumează.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 2660 din 14 decembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 2660 din 14 decembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.