Mortgage declared extinguished as underlying debt prescribed; cancellation of land registry entry affirmed

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, la 18 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al surorii sale, F., şi G., toţi în calitate de moştenitori ai defunctului H., ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate stins dreptul de ipotecă imobiliară înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în favoarea antecesorului pârâţilor, defunctul H., ca efect al stingerii, prin prescripţie, a dreptului de a obţine executarea obligaţiei principale; să dispună rectificarea C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare de sub C2, înscrise conform încheierii nr. 11726/02 februarie 2012, în favoarea antecesorului pârâţilor, rectificarea C.F. nr. x-C1 (carte funciară colectivă clădire), nr. C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare de sub C2, înscrise conform încheierii nr. 11726/02 februarie 2012, în favoarea aceluiaşi defunct, rectificarea C.F. nr. x (carte funciară colectivă teren), cu nr. C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top x, în sensul radierii ipotecii imobiliare de sub C1, înscrise conform încheierii nr. 11726/02 februarie 2012; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea cererii reconvenţionale, formulate prin acelaşi înscris, a solicitat, în măsura în care se va constata că procesul-verbal din 24 noiembrie 2008, emis în dosarul de executare nr. x/2008 de către Biroul Executorului Judecătoresc I., nu prezintă situaţia reală consemnată în cuprinsul său, anume că "dl. A. a consemnat la J. (K.) suma de 210.000 RON pe seama şi la dispoziţia d-lui H.", în sensul că reclamantul nu poate prezenta recipisa de consemnare a sumei respective, anularea procesului-verbal menţionat şi repunerea în termenul de prescripţie, în baza art. 4053 din vechiul C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în declinarea de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 2221 din 04 iunie 2020, Judecătoria Cluj-Napoca – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 99 din 18 februarie 2021, Tribunalul Cluj – secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a respins cererea reconvenţională. A constatat stins dreptul de ipotecă imobiliară înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în favoarea antecesorului defunct H., ca efect al stingerii, prin prescripţie, a dreptului de a obţine executarea obligaţiei principale. A dispus rectificarea C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare înscrise sub C2 prin încheierea nr. 11726/02 februarie 2012. A dispus rectificarea C.F. nr. x-C1-Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare înscrise sub C2 prin încheierea nr. 11726/02 februarie 2012. A dispus rectificarea C.F. nr. x Cluj-Napoca, C.F. vechi x Cluj-Napoca, nr. top. x, în sensul radierii ipotecii imobiliare înscrise sub C1, prin aceeaşi încheiere. A obligat-o pe pârâta B. să plătească reclamantului suma de 5.516,25 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I-a obligat pe pârâţii C., D. şi G. să achite, reclamantului, fiecare, suma de 367,75 RON cheltuieli de judecată.

4. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel

Împotriva acestei hotărâri, pârâta B. a promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 51 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimatului A. suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

5. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a exercitat recurs pârâta B., criticând-o pentru următoarele motive:

În partea introductivă a căii de atac, recurenta a reliefat, pe larg, obiectul litigiului, soluţiile pronunţate de instanţe în etapele procesuale anterioare şi a expus aprecieri în sensul nelegalităţii hotărârii Tribunalului sub aspectul realizării unei greşite aplicări a normelor de drept material referitoare la prescripţie. Totodată a menţionat că ambele drepturi în dispută, atât al reclamantului de a solicita să se constate stins dreptul de ipotecă imobiliară înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, ca efect al stingerii, prin prescripţie, a dreptului de a obţine executarea obligaţiei principale, cât şi acest din urmă drept al autorului recurentei, ar fi trebuit exercitate în 3 ani, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Or acţiunea reclamantului, înregistrată la 18 noiembrie 2019, se plasează în afara termenului de prescripţie de 3 ani.

5.1. Recurenta a arătat, invocând motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanţa de apel a efectuat o analiză formală a cererilor părţilor şi a dispoziţiilor legale menţionate, fără a examina, în parte, fiecare motiv de apel.

Curtea de Apel a considerat că cererea de rectificare a cărţii funciare, prin radierea dreptului de ipotecă înscris în cartea funciară în favoarea defunctului H., pentru suma de 210.000 RON, este corectă, deoarece nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului de creanţă, urmare a prescrierii dreptului de a cere executarea silită.

În acest sens, instanţa de apel a copiat dispoziţiile art. 1800 din vechiul C. civ., care vizează modalităţile de stingere a dreptului de ipotecă imobiliară, fără să indice care dintre ipoteze este aplicabilă în speţă.

În încercarea de a aplica dispoziţiile prevăzute de vechiul C. civ., deşi ipoteca a fost înscrisă în condiţiile noului C. civ., instanţa de apel a circumscris sfera posibilităţilor legale de rezolvare a litigiului, în sensul că nimic nu îl împiedica pe reclamantul A. să plătească suma moştenitorilor celui în favoarea căruia era înscris dreptul de ipotecă şi să solicite radierea pe baza dovezii plăţii.

Rezultă că această apreciere are consecinţe asupra argumentelor invocate de instanţa de apel, întrucât, în cadrul procesului, pârâta a solicitat ca reclamantul să achite datoria pe care o avea faţă de defunctul H., după care să solicite radierea doar pe baza dovezii plăţii, iar nu în alt mod, astfel că soluţia contrară nu-şi poate găsi o justificare legală.

Instanţa de apel, ca şi instanţă de fond, a evitat, în mod nelegal, să reţină că natura cererii care constituie titlul executoriu, în baza căruia reclamantul A. a fost obligat, în favoarea defunctului H., la plata sumei de 210.000 RON, a derivat din sistarea coproprietăţii asupra imobilului, adică dintr-o acţiune reală imobiliară, reclamantul nefiind, la momentul respectiv, posesor al imobilului, urmând să primească apartamentul doar după achitarea datoriei.

În acest sens, conform art. 405 din vechiul C. proc. civ., raportat la art. 706 din noul C. proc. civ., în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie nu mai este de 3 ani, ci de 10 ani, reclamantului atribuindu-se apartamentul în schimbul sultei stabilite în favoarea autorului H..

Drept urmare, întrucât, prin stabilirea modului de atribuire a bunurilor, dreptul de a obţine executarea silită, în cazul titlurilor emise în acţiunile reale imobiliare, cum este şi în speţa de faţă, se prescrie doar după termenul de 10 ani, iar executarea bunurilor împărţite poate fi cerută în acest termen, rezultă că, în cauză, nu a intervenit prescripţia pretinderii sumei datorate. Instanţa de apel nu a făcut nicio apreciere a normelor de drept material şi procesual invocate de apelantă, deşi termenii folosiţi au fost lipsiţi de echivoc, omiţând, astfel, să se pronunţe cu privire la motivul de apel invocat.

Instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 1749 alin. (1) din vechiul C. civ., în sensul că ipoteca este un drept real accesoriu, întrucât însoţeşte dreptul de creanţă al pârâţilor cu privire la suma de 210.000 RON, care s-a prescris, astfel că s-a prescris şi dreptul principal.

În realitate, motivarea este confuză şi se îndepărtează de motivul invocat de apelanta pârâtă, în sensul că reclamantul, pentru a evita interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie de executare, a creat artificial cererea de constatare a stingerii dreptului de ipotecă imobiliară în favoarea defunctului H., ca efect al stingerii, prin prescripţie, a dreptului acestuia sau al moştenitorilor de a obţine executarea obligaţiei de plată a sumei de 210.000 RON, iar nu după executarea plăţii indicate pentru a obţine, ulterior, rectificarea cărţii funciare.

A motiva astfel soluţia, fără niciun fel de trimitere la cererea apelantei privind constatarea că, în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie nu este de trei ani, ci de zece ani, indică lipsa de înţelegere sau omisiunea vădită a situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale care clarifică, în mod concret, natura şi modalitatea executării silite, precum şi contextul juridic în care intervine.

Instanţa de apel a apreciat că motivul privind aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţie este nefondat, deoarece dreptul de urmărire şi de preferinţă este supus termenului de prescripţie, în sensul că, pentru executarea unei creanţe, termenul este de trei ani, elaborând o întreagă teorie care nu are nicio legătură cu motivul de apel opus de apelantă. Astfel, pârâta a arătat că acţiunea de partaj are un caracter real, finalizându-se prin sistarea de coproprietate sau indiviziune, prin stabilirea cotelor părţi, în sensul acordării dreptului asupra unui bun sau sultei în compensaţie, soluţia fiind pronunţată în materia acţiunilor reale imobiliare, care prevede că dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termenul de 10 ani, iar nu de 3 ani, cum, în mod nelegal, a stabilit instanţa de apel. În consecinţă, dreptul moştenitorilor autorilor de a obţine sulta prevăzută în titlul executoriu se prescrie după 10 ani de la emiterea acestuia.

Instanţa a motivat apelul în sensul că nu este fondată critica privind evitarea stabilirii naturii cererii ce constituie titlul executoriu, respectiv sentinţa nr. 11233/2008, pronunţată în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia nr. 98/A/2011 a Tribunalului Cluj, cu argumentarea că primei instanţe îi este interzisă calificarea cererii.

Instanţa de apel a omis, din nou, să observe motivul de apel invocat sub aspectul împrejurării că termenul de prescripţie este de zece ani pentru situaţia în care sumele de bani sunt atribuite cu titlu de sultă ca urmare a sistării stării de coproprietate sau indiviziune, în condiţiile în care hotărârea pronunţată finalizează situaţia juridică a părţilor şi stabileşte că predarea, pe cale silită, a bunului în natură se realizează în termenul de prescripţie de zece ani, aşa cum prevede art. 405 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. 1864, iar nu de 3 ani, cum prevede teza I a acestui articol.

Instanţele nu au menţionat argumentele pentru care, în prezenta cauză, deşi executarea silită se referă la drepturi reale, nu se prescrie în 10 ani, termenul de 3 ani nefiind aplicabil în speţă.

Curtea a rezolvat, în mod greşit, motivul de apel, considerând că termenul de prescripţie începe să curgă de când se naşte dreptul de a cere executarea silită şi că, la acel moment, s-a născut dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanţei, iar nu un drept real, întrucât executarea viza suma de 210.000 RON, care este un drept de creanţă şi nu un drept real. Cum dreptul de creanţă s-a prescris în termen de 3 ani, a considerat, în mod eronat, că este de prisos să analizeze restul susţinerilor legate de natura dreptului. A fost, astfel, încălcată, voinţa legiuitorului, care îi tratează, în mod egal, pe ambii creditori, reclamantul neposesor al bunului atribuit, care poate pune în executare titlul său în termen de 10 ani, respectiv titularul dreptului de creanţă privind sulta, care îl poate pune în executare, în opinia instanţei, în termen de 3 ani, raţionament greşit.

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. sau ale art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul C. proc. civ., care prevăd, în mod expres, că "în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani’’, deşi avea obligaţia să răspundă motivului de apel cu privire la împrejurarea că titlul executoriu se referea la un drept real, reprezentat de sistarea coproprietăţii asupra imobilului, situaţie în care, în materia drepturilor reale şi a acţiunilor reale imobiliare, executarea silită se prescrie prin raportare la aceste dispoziţii.

5.2. Instanţa de apel a apreciat că numeroasele cereri de revizuire cu privire la sentinţa prin care s-a stabilit sulta neplatită până la 25 noiembrie 2008 nu au relevanţă în speţă, reproducând dispoziţiile art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, în sensul că prescripţia nu este întreruptă, astfel că ar fi produs efecte doar pe perioadă determinată, dacă s-ar fi dispus suspendarea executării.

În condiţiile în care dreptul material la acţiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil, rezultă că, prin cererile de revizuire succesive, privite ca mijloc, H. a urmărit să-şi valorifice acelaşi drept, care ar viza o prescripţie unică, întrucât dreptul său deriva dintr-un drept real, prescripţiile executării silite realizându-se doar după durata de 10 ani, iar nu de 3 ani, cum, greşit, a apreciat instanţa de apel.

În ultimul alineat al considerentelor deciziei, instanţa de apel a precizat că încercarea reclamantului de a plăti sulta a fost una benevolă, iar nu la cererea creditorului H.. Din adresa K. S.A., instanţa de apel a constatat că nu s-a consemnat nicio sumă de bani la dispoziţia creditorului, ceea ce constituie o simplă precizare, fără o evaluare pertinentă, referirea la dispoziţiile art. 1115-1116 şi art. 1786 din vechiul C. civ. fiind lipsită de semnificaţie juridică.

Instanţa de apel trebuia să constate că dreptul material la acţiune nu se disociază de dreptul subiectiv al creditorului. Astfel, fără a dovedi în baza căror probe a apreciat că reclamantul a încercat să plătească sulta de 210.000 RON, rezultă că formularea acestor considerente se situează în afara probelor administrate în cauză, situaţie confirmată de comunicarea Băncii privind faptul că reclamantul A. nu a depus nicio sumă de bani în contul creditorului H., neexecutând obligaţia prevăzută în titlul executoriu.

Aceste critici au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea ca, legală şi temeinică, a deciziei nr. 51 din 10 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj.

Intimatul reclamant A. a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat respingerea criticilor prin care se contestă hotărârea primei instanţe, ca inadmisibile, şi, pe fond, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON, onorariu de avocat justificat cu chitanţa aflată la fila x.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte susţinerile vizând prescripţia dreptului material la acţiune, referitor la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat să se constate stins dreptul de ipotecă imobiliară, ca urmare a stingerii, prin prescripţie, a dreptului de a obţine executarea obligaţiei principale, acestea sunt susceptibile de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea normelor de drept material incidente în această materie. Contrar opiniei recurentei, sub acest aspect, nu sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958, ci cele ale noului C. civ.

Astfel, independent de momentul constituirii dreptului de ipotecă legală şi care se plasează, într-adevăr, anterior noului C. civ., interesând, din acest punct de vedere, data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj (16 iunie 2011, data pronunţării deciziei nr. 2177/R/2011 a Curţii de Apel Cluj), în speţa de faţă, pentru stabilirea dispoziţiilor legale în materie de prescripţie a dreptului material la acţiunea formulată de reclamant, cu obiectul sus-menţionat, în eventualitatea în care dreptul respectiv este supus prescripţiei, prezintă relevanţă data la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie raportat la acest obiect. Din această perspectivă, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., conform cărora "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (actual) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", rezultă că, în cazul prescripţiilor al căror termen a început sub imperiul noului C. civ., este incident acest din urmă act normativ. Or, în prezentul litigiu, un eventual termen de prescripţie a dreptului de a solicita stingerea ipotecii imobiliare ca urmare a stingerii, prin prescripţie, a dreptului de a obţine executarea dreptului de creanţă constând în sulta datorată de reclamant autorului recurentei, ar fi început să curgă de la data la care executarea dreptului de creanţă s-a prescris, cu consecinţa stingerii ipotecii, cerere care formează obiectul demersului intimatului reclamant. Or, de vreme ce, potrivit art. 405 alin. (1) teza I si alin. (2) din vechiul C. proc. civ., dispoziţii legale aplicate corect în litigiul de faţă de către instanţe, termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului de a solicita executarea silită a creanţei autorului recurentei a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj (16 iunie 2011), înseamnă că dreptul la executare s-a prescris la 16 iunie 2014, moment de la care reclamantul putea cere stingerea ipotecii (în opinia recurentei, tot în termenul de prescripţie de 3 ani) şi care, în mod evident, se plasează după intrarea în vigoare a noului C. civ. (01 octombrie 2011). Ca atare, sub acest aspect, sunt incidente, în cauza de faţă, dispoziţiile acestui din urmă act normativ.

Potrivit art. 2501 alin. (1) din noul C. civ., drepturile la acţiune având un obiect patrimonial (ipoteza din speţă) sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 2 din acelaşi cod menţionează că este imprescriptibilă extinctiv, printre altele, acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, semnificaţie pe care o are cererea formulată de reclamant privind stingerea ipotecii instituite în favoarea autorului recurentei, un drept stins echivalând cu un drept inexistent. Prin urmare, acţiunea reclamantului nu este supusă prescripţiei extinctive, susţinerile recurentei, sub acest aspect, fiind nefondate.

În alţi termeni, chiar dacă realizarea sau executarea creanţei (sulta), însoţită de ipotecă - drept real accesoriu, este prescriptibilă, acţiunea în constatarea inexistenţei unui drept, real sau de creanţă, este, în concepţia legiuitorului, imprescriptibilă extinctiv, astfel cum a fost declarată în condiţiile art. 2501 alin. (1) şi art. 2502 alin. (2) pct. 2 din noul C. civ.

5.1. Criticile referitoare la carenţele în motivarea deciziei atacate sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În primul rând, trebuie menţionat că susţinerile aferente acestui motiv de recurs supun dezbaterii nu numai aspecte legate de argumentarea hotărârii instanţei de prim control judiciar, ci şi chestiuni care vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept substanţial sau a celor de drept procesual, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, încadrându-se, astfel, în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi, respectiv, pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi tratate distinct, raportat la cerinţele fiecăruia dintre aceste cazuri.

Un prim aspect pentru care se contestă decizia atacată se referă la împrejurarea că instanţa nu ar fi examinat fiecare motiv de apel în parte, sens în care invocă omisiunea de a indica, care dintre ipotezele de stingere a ipotecii, prevăzute în art. 1800 din vechiul C. civ., este incidentă în cauză. Critica nu poate fi primită, întrucât Curtea, raportându-se la textul de lege enunţat, a menţionat cu font italic, diferit de modalitatea de redare a celorlalte ipoteze, ipoteza de stingere a ipotecii incidentă în speţă, respectiv cea de la pct. 1 - stingerea obligaţiei principale, rezultând, astfel, cu claritate că acest caz a fost avut în vedere de către instanţă în construirea raţionamentului ce a fundamentat soluţia pronunţată.

Recurenta mai susţine că instanţa a evitat să se raporteze la natura cererii care a condus la pronunţarea titlului executoriu şi care, în opinia sa, fiind o cerere în materie de sistare a coproprietăţii, deci, o acţiune reală imobiliară, executarea sultei stabilite în acel dosar, în favoarea autorului său, este supusă unui termen de prescripţie de 10 ani, iar nu de 3 ani, conform art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ.. Critica este neîntemeiată, deoarece Curtea, făcând referire la dispoziţiile art. 405 alin. (1) teza I din Cod, a arătat argumentele pentru care a reţinut incidenţa acestui text de lege, în cauză punându-se problema executării unui drept de creanţă (sulta), iar nu a unui drept real. Faţă de aceste considerente, nu se mai impunea examinarea separată a ipotezei reglementate de art. 405 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, referitoare la termenul de prescripţie de 10 ani pentru situaţia executării titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, rezultând, fără dubiu, că aceasta a fost exclusă de la aplicare ca urmare a reţinerii primei teze din textul de lege enunţat. Prin urmare, nu se pune problema unei motivări incomplete a deciziei sub acest aspect.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta susţine că aplicarea dispoziţiilor art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ. în detrimentul celei de-a doua teze din textul de lege este şi greşită, invocând, printre altele că sulta derivă din soluţionarea unei cereri de partaj privind un imobil, deci, dintr-o acţiune reală imobiliară, şi că legiuitorul a înţeles să-i trateze, în mod egal, atât pe titularul dreptului real, cel căruia i s-a atribuit bunul în natură, cât şi pe titularul dreptului de creanţă, constând în sulta stabilită în favoarea acestuia din urmă. Acest motiv de recurs este susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât supune dezbaterii greşita aplicare a unei dispoziţii procedural civile, şi este neîntemeiat.

Conform art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., text evocat de recurentă în scopul înlăturării caracterului prescris al executării creanţei, "în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani". Din interpretarea literală, sistematică şi logico-juridică a normei legale enunţate rezultă că executarea titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare sunt supuse termenului de prescripţie de 10 ani. Fără discuţie că o acţiune de partaj care vizează şi un imobil are natura unei acţiuni reale imobiliare, dar titlul emis în soluţionarea unei astfel de acţiuni este partea din hotărârea judecătorească (definitivă/revocabilă) care conţine atribuirea bunului în natură către unul dintre participanţii la proces, această dispoziţie a instanţei constituind un titlu susceptibil de executare în termenul de prescripţie de 10 ani; sulta, fiind un drept de creanţă, este susceptibilă de executare în termenul general de prescripţie de 3 ani, în condiţiile art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ..

Contrar argumentelor recurentei, nu se poate reţine că, în concepţia legiuitorului, acesta îi tratează, în mod egal, pe cei doi titulari de drepturi, tocmai raportat la natura şi implicaţiile diferite pe care le presupune dreptul de proprietate imobiliară, drept real cu caracter absolut, care impune respectarea de către toţi membrii societăţii, spre deosebire de dreptul de creanţă, care este un drept patrimonial cu caracter relativ, care se poate opune doar debitorului obligaţiei corelative. În concluzie, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 405 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ., reţinând termenul general de prescripţie a executării de 3 ani, care, calculat de la momentul la care, în condiţiile art. 405 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., creditorul putea cere executarea, şi anume de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a stabilit sulta în favoarea autorului recurentei (16 iunie 2011), se consideră împlinit la 16 iunie 2014.

Cum autorul recurentei nu şi-a valorificat dreptul de creanţă în acest interval şi, pentru cele ce se vor arăta în continuare, nu a intervenit niciun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, în mod corect, Curtea a apreciat că executarea creanţei (a obligaţiei principale a debitorului de plată a sumei de 210.000 de RON) s-a stins prin prescripţie, nefiind incidente cerinţele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte referirea recurentei la dispoziţiile art. 706 din noul C. proc. civ., aceasta nu poate fi avută în vedere de Înalta Curte, în contextul în care pârâta nu a contestat raţionamentul instanţei de apel sub aspectul incidenţei, în cauză, a dispoziţiilor din vechiul C. proc. civ. (art. 405 alin. (1) teza I), iar nu a celor din noul C. proc. civ. (art. 706). De altfel, cele două texte de lege au un conţinut identic, analiza lor realizându-se în aceiaşi termeni juridici.

Mai susţine recurenta că instanţa a omis să examineze motivele de apel prin prisma normelor de drept substanţial evocate de parte, critică, de asemenea, neîntemeiată. Pe lângă împrejurarea că pârâta nu arată, în mod concret, ce dispoziţii legale au fost ignorate de Curte, afirmaţia fiind, deci, generică, în realitate, raţionamentul instanţei răspunde tuturor problemelor invocate din perspectiva dreptului substanţial. Astfel, Curtea a făcut referire la dispoziţiile art. 1800, art. 1749, art. 1746, art. 1786 şi art. 1115-1116 din vechiul C. civ., precum şi la dispoziţiile art. 13-15, art. 16 şi art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, reţinând, în esenţă, că s-a stins obligaţia principală a debitorului reclamant ca urmare a intervenirii prescripţiei executării creanţei, că dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu dreptului de creanţă, care urmează soarta dreptului principal, că nu sunt incidente cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei, nepunându-se problema nici a curgerii unui nou termen de prescripţie, că nu sunt incidente dispoziţiile în materie de ofertă reală de plată, întrucât încercarea intimatului de a plăti sulta nu a fost urmată de consemnarea sumei la dispoziţia creditorului şi că art. 1786 este inaplicabil pentru zonele de carte funciară, cum este cazul în litigiul de faţă. Aceste argumente răspund, astfel, tuturor aspectelor de drept substanţial susţinute de recurentă în faza procesuală anterioară, nefiind, în consecinţă, întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva nemotivării deciziei atacate.

Referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 1749 alin. (1) din vechiul C. civ., conform cărora ipoteca este un drept real accesoriu care însoţeşte dreptul de creanţă, nu este confuză, dimpotrivă, constituie un argument pertinent şi premisa în raport cu care instanţa de apel a concluzionat că dreptul accesoriu urmează soarta principalului. Totodată, chestiunea legată de crearea, în mod artificial, a demersului judiciar al reclamantului, prin formularea unei cereri de constatare a stingerii ipotecii ca urmare a stingerii, prin prescripţie, a dreptului de a solicita plata sultei, iar nu ca urmare a plăţii, cum, în opinia recurentei, s-ar fi impus, reprezintă o chestiune diferită de evocarea dispoziţiilor art. 1749 alin. (1) C. civ., la care s-a răspuns de către Curte prin prisma lipsei de interes a intimatului în formularea unei cereri privind plata sultei, precum şi prin raportare la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, care prevede dreptul părţii de a stabili limitele procesului.

Prin urmare, nici sub acest aspect nu sunt îndeplinite condiţiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. De asemenea, din perspectiva reţinerii principiului disponibilităţii, raţionamentul instanţei de apel fiind contestat de recurentă şi sub acest aspect (motiv de casare ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), criticile sunt nefondate. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., reclamantul stabileşte obiectul şi limitele procesului, ceea ce semnifică construirea demersului judiciar corespunzător voinţei şi finalităţii urmărite de partea care a învestit instanţa prin declanşarea acţiunii.

În alţi termeni, nu i se poate impune reclamantului de către partea adversă sau de instanţă din oficiu o anumită modalitate de formulare a cererii de chemare în judecată, ci doar se pot verifica condiţii care ţin de admisibilitatea cererii în forma în care a fost raţionată de reclamant. Or, în speţă, cererea de chemare în judecată este perfect admisibilă, nefiind condiţionată, cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel de formularea unui capăt de cerere referitor la stingerea ipotecii ca efect al plăţii, care, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, ar fi şi lipsită de interes, de vreme ce obţinerea plăţii sultei este în beneficiul exclusiv al pârâtei, intimatul având interesul de a obţine radierea dreptului real accesoriu ca efect al stingerii ipotecii într-o altă modalitate decât prin plata creanţei.

De asemenea, contrar alegaţiilor recurentei, stingerea ipotecii poate avea loc şi în alte cazuri decât cel al îndeplinirii obligaţiile principale, şi anume în cele reglementate în art. 1800 din vechiul C. civ., aplicat în mod corect de către Curte.

A mai arătat recurenta că raţionamentul instanţei de apel referitor la exercitarea dreptului de urmărire şi de preferinţă specifice ipotecii în termenul de prescripţie de 3 ani nu au legătură cu motivele de apel formulate de parte, constituind, cu alte cuvinte, o argumentare supraabundentă faţă de criticile evocate. Nici această susţinere nu poate fi primită, de vreme ce unul dintre argumentele pentru care pârâta a combătut hotărârea primei instanţe a fost şi cel referitor la caracteristicile enunţate ale dreptului de ipotecă, prin prisma dispoziţiilor art. 1746 din vechiul C. civ., dreptul de urmărire în mâna oricui s-ar afla imobilul şi dreptul de preferinţă în raport cu creditorii chirografari sau ipotecari de rang inferior, instanţa de apel explicitând de ce cele două prerogative se supun, la rândul lor, termenului de prescripţiei a executării obligaţiei principale, de 3 ani. Prin urmare, nici sub acest aspect nu se pot reţine deficienţe în motivarea deciziei recurate, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte imposibilitatea calificării, în prezentul dosar, a naturii cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 11233/2008, recurenta doar enunţă considerentul instanţei de apel, legat de acest aspect, fără să-l critice, revenind la aceeaşi problemă a termenului de prescripţie de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., deja analizată prin considerentele anterioare. În lipsa unor critici concrete în legătură cu calificarea naturii cererii de partaj, Înalta Curte nu poate examina această susţinere dintr-o altă perspectivă decât cea în care s-a procedat în precedent, conform căreia s-a reţinut că acţiunea în partaj care vizează un imobil reprezintă o acţiune reală imobiliară.

În final, i s-a mai reproşat instanţei de apel aplicarea dispoziţiilor în materie de ipotecă din vechiul C. civ., deşi dreptul în discuţie a fost înscris în 2012, sub imperiul noului C. civ. (intrat în vigoare la 01 octombrie 2011), critici încadrabile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece supun dezbaterii aplicarea, în timp, a unor norme de drept substanţial. Critica nu este întemeiată, instanţa de apel înlăturând, în mod corect, aplicarea noului C. civ., în condiţiile în care nu prezintă relevanţă momentul înscrierii ipotecii (02 februarie 2012), care, într-adevăr, se plasează sub regimul juridic al noului C. civ., ci momentul constituirii sale, respectiv în baza legii, ca urmare a pronunţării hotărârii de partaj, rămase definitivă la 16 iunie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

5.2. Recurenta contestă raţionamentul Curţii de Apel şi din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, susţinând că a operat cazul de întrerupere care vizează introducerea unei cereri de chemare în judecată (alin. (1) lit. b), raportat la cererile de revizuire a hotărârii de partaj formulate de autorului său. Sub acest aspect, conform art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a înlăturat aplicarea cazului de întrerupere a prescripţiei menţionat, reţinând că autorul recurentei a renunţat la cererile formulate. În contextul în care recurenta nu a criticat acest argument din decizie, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale menţionate, care prevăd că prescripţia nu este întreruptă, printre altele, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat ori dacă cel care a formulat-o a renunţat la ea. Susţinerile referitoare la un alt termen de prescripţie a executării, cel de 10 ani, iar nu de 3 ani, au fost examinate în cadrul analizei motivului de recurs precedent, astfel încât nu se impune reluarea considerentelor deja prezentate.

Nu se poate reţine nici lipsa de semnificaţie juridică a argumentelor instanţei de apel cu privire la dispoziţiile art. 1115-1116 şi art. 1786 din vechiul C. civ., în condiţiile în care, prin motivele de apel (pag. 8 din cerere), pârâta a invocat textele de lege menţionate, arătând că acestea ar rămâne fără efect dacă nu s-ar recunoaşte caracterul întreruptiv de prescripţie al cererilor formulate de autorul recurentei, iar creditorul sumei de bani datorate de reclamant ar fi lăsat la voinţa exclusivă a acestuia din urmă.

Prin urmare, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte niciuna dintre criticile subsumate acestui punct din cererea de recurs.

În sfârşit, alegaţiile referitoare la aprecierea greşită a probelor în ceea ce priveşte încercările reclamantului de a achita sulta datorată autorului pârâtei nu pot forma obiectul examinării instanţei de recurs, faţă de actuala structură a căii extraordinare a căii de atac, astfel cum este configurată în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care nu permite evaluarea aspectelor de fapt, ci doar a motivelor de nelegalitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici interesul contestării deciziei dintr-o asemenea perspectivă, instanţa reţinând, în acord cu susţinerile pârâtei, că plata sultei nu a fost efectuată de debitorul reclamant.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta B., ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere implică şi cheltuielile de judecată solicitate de recurentă, care, fiind parte căzută în pretenţii, în condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu.

Conform aceluiaşi text de lege, o va obliga pe recurentă la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant, reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisului de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 51 din 10 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei în cuantum de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2023