Statute of limitations for state compensation for overvalued expropriation restitution; objective knowledge of damage at issuance of reparation decision.

Şedinţa publica din data de 28 februarie 2024

asupra cauzei de faţa, constata urmatoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecata

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la 8.09.2021, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civila sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor, obligarea pârâtei la plata sumei 17.171.007 RON reprezentând diferenţa dintre preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/7.05.2010 şi preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în Piteşti, jud. Argeş, actualizata cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi pâna la data plaţii efective. Totodata, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi pâna la data plaţii.

Prin întâmpinarea depusa la data de 15.12.2021, pârâta ANRP a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata.

La data de 18.02.2022, pârâta Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.A. şi a numiţilor B., C. şi D..

La termenul din 24.02.2022 tribunalul a luat act ca reclamanta nu a înţeles sa invoce excepţia tardivitaţii cererii de chemare în garanţie, sens în care a dispus citarea chemaţilor în garanţie în vederea discutarii admisibilitaţii în principiu a acesteia.

La 5 aprilie 2022, numita E. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A.., aratând ca societatea a fost radiata.

La termenul din 28.04.2022, tribunalul a dispus admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie a persoanelor fizice şi a anulat cererea de chemare în garanţie a S.C. A. S.A..

2. Sentinţa pronunţata de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civila nr. 626/28.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civila a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea principala formulata de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor, ca prescrisa şi a respins cererea de chemare în garanţie formulata de pârâta Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie B., C. şi D., ca ramasa fara obiect.

3. Decizia pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1516A din data de 02.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 626/28.04.2022; a admis apelul declarat de apelanţii-chemaţi în garanţie B., C. şi D., împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa apelata în sensul ca a respins cererea de chemare în garanţie ca tardiva; a obligat pârâta la plata sumei de câte 1.000 de RON pentru fiecare dintre chemaţii în garanţie B., C. şi D., cu titlu de cheltuieli de judecata; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Prin încheierea din 06.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis sesizarea din oficiu şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1516A/02.11.2022 în sensul ca menţiunea "Definitiva" se va înlocui cu menţiunea "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare".

4. Calea de atac a recursului exercitata în cauza

Împotriva deciziei nr. 1516A din data de 02.11.2022 a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde ca sunt contradictorii considerentele deciziei recurate privind menţinerea ca legala şi temeinica a sentinţei nr. 626/28.04.2022 şi soluţia de respingere ca nefondat a apelului promovat de reclamant.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul învedereaza ca instanţa de fond a reţinut ca momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care raspunde de ea este data comunicarii, de catre autoritatea intimata, a adresei nr. x/18.02.2020 prin care s-a adus la cunoştinţa reclamantului despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au facut obiectul procedurii administrative de acordare a masurilor reparatorii şi valoarea reala a acestor imobile, stabilita ca urmare a reevaluarii facuta cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare. A apreciat instanţa de fond ca sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripţiei este data emiterii primului titlu de conversie de catre ANRP, 9.07.2010.

Cu toate acestea, deşi menţine soluţia primei instanţe, în considerentele deciziei recurate, instanţa de control judiciar în apel reţine ca de la momentul emiterii de catre Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor a Deciziei nr. 12331/18.05.2010, Statul Român trebuia sa cunoasca paguba şi persoana care raspunde de ea.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arata ca decizia atacata a fost data cu încalcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva.

Susţine recurentul ca instanţa de apel în mod greşit arata, în legatura cu momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, ca acesta este momentul emiterii de catre Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor a Deciziei nr. 12331/2010, când Statul Român trebuia sa cunoasca paguba şi persoana care raspunde de ea, sens în care invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Din interpretarea prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 reiese ca naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încalcat, nesocotit ori, dupa caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materiala, dar şi juridica, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reglementeaza doua momente alternative de la care începe sa curga prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel pagubit a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data - judecatoreşte stabilita - când pagubitul trebuia sa cunoasca atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea.

Chiar daca intimata s-a aflat, la momentul derularii procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamna ca existau pârghiile legale necesare identificarii existenţei prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, ca ne aflam în prezenţa unor persoane juridice de sine statatoare, cu atribuţii diferite.

Nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care sa vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât sa justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâta.

Recurentul nu avea cum sa cunoasca despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativa de evaluare s-a desfaşurat exclusiv în faţa A.N.R.P. şi a C. civ..S.D. Intimata este o persoana juridica distincta de recurentul- reclamant, chiar daca la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativa (nu decizionala) între Ministerul Finanţelor şi A.N.R.P.

Învedereaza recurentul ca nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despagubire, aşa cum apreciaza Curtea de Apel Bucureşti, deoarece, la acel moment se cunoştea numai valoarea masurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptaţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului masurilor reparatorii acordate nu echivaleaza cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Recurentul arata ca instanţa de apel a interpretat eronat (în sensul ignorarii) dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statueaza ca transferul raspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Chiar daca ministerul ar fi auditat activitatea autoritaţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus nici macar la stabilirea existenţei pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, nu genereaza, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauza, decât printr-o noua evaluare.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting urmatoarele raporturi de prepuşenie: (i) raportul de prepuşenie nascut între Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestari servicii de expertiza şi (ii) raportul de prepuşenie nascut în temeiul raporturilor de munca între Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiza pentru a intra în şedinţa, aceştia din urma având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Aşadar, pâna la momentul comunicarii adresei nr. x/18.02.2020, recurentul nu a putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

5. Apararile formulate în cauza

Prin întâmpinare, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a aratat ca înţelege sa invoce excepţia de inadmisibilitate a caii de atac, raportat la faptul ca reclamantul se prevaleaza de un argument deja statuat definitiv într-o speţa similara, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2021. Arata ca în respectiva cauza instanţa de recurs a menţinut hotarârea instanţei de fond prin care s-a respins, ca prescrisa, cererea de chemare în judecata. În acest sens, intimata invoca şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementeaza prezumţia legala a lucrului judecat.

Intimaţii-chemaţi în garanţie au formulat note de şedinţa prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodata, intimaţii-chemaţi în garanţie au învederat ca recurentul şi intimata ANRP nu au formulat recurs cu privire la soluţia instanţei de apel de admitere a apelului şi de respingere a cererii de chemare în garanţie, ca tardiv formulata, motiv pentru care, sub acest aspect, hotarârea se bucura de autoritate de lucru judecat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecaţii, Înalta Curte urmeaza sa constate ca acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate şi, astfel, ca excepţia nulitaţii (impropriu indicata de intimata ca fiind a inadmisibilitaţii) nu poate fi primita. Criticile au însa caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmeaza sa fie expuse.

i. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva carora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitarii controlului de legalitate.

Or, în cauza, Înalta Curte constata ca în cuprinsul hotarârii judecatoreşti analizate nu se regasesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfaţişând într-o maniera clara şi coerenta argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelului reclamantului.

Recurentul-reclamant pretinde ca ar exista o inconsecvenţa în argumentarea motivarii, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotarârii recurate, menţinerea ca temeinica şi legala a hotarârii instanţei de fond şi dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de reclamant.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte reţine ca prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotarârea instanţei de fond din perspectiva soluţiei pronunţate în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând ca momentul de început al cursului termenului este unul distinct faţa de cel reţinut de instanţa de fond, prin raportare la împrejurarile de fapt.

Instanţa de apel, astfel învestita, a verificat legalitatea şi temeinicia hotarârii primei instanţe (prin care s-a reţinut ca dreptul de a chema în judecata persoana responsabila s-a nascut chiar din momentul emiterii primelor titluri de conversie, 9.07.2010) şi a respins calea de atac, reţinând, însa, în considerente un alt moment de început al cursului prescripţiei (momentul emiterii deciziei de despagubire nr. 12331/FF/18.05.2010 pe numele chemaţilor în garanţie). O atare soluţie este legala, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere ca, procedând la o noua judecata în limitele efectului devolutiv al caii de atac- fiind readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept ce au facut obiectul dezbaterilor la prima instanţa- instanţa de apel poate substitui considerentele sentinţei atacate, pastrând totuşi soluţia tribunalului.

Astfel, instanţa de apel verifica soluţia atacata atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând daca situaţia de fapt reţinuta prin hotarâre este concordanta cu probele administrate în cauza şi a fost corespunzator stabilita, dupa cum hotarârea apelata este verificata şi sub aspectul legalitaţii, respectiv daca prima instanţa a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecaţii.

În speţa, considerentele hotarârii atacate enunţa precis argumentele pentru care instanţa de apel a statuat asupra momentului obiectiv de la care începe sa curga termenul de prescripţie extinctiva.

Anume, instanţa de apel a reţinut ca momentul la care reclamantul putea şi trebuia sa cunoasca paguba şi pe cel raspunzator de ea este cel al emiterii deciziei de despagubire nr. 12331/FF/18.05.2010.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegarilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform careia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezinta actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legala care sa stabileasca faptul ca actul de control are valoarea întreruptiva a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevanta. S-a statuat, de asemenea, ca paguba constatata, urmare a unor astfel de controale, este preexistenta raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constata abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit sa fie la îndemâna şi spre verificarea prealabila a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Raţionamentul expus de instanţa de apel nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, faţa de circumstanţele reţinute, ce valoreaza, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodamântului judiciar, instanţa de apel a expus coerent şi neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de catre reclamant.

ii. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

A doua critica de nelegalitate dedusa judecaţii prin intermediul caii extraordinare de atac este aceea ca instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctiva, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însa, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul ca prescripţia dreptului material la acţiune a început sa curga la data înregistrarii în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisa de ANRP prin care i s-a adus la cunoştinţa diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au facut obiectul procedurii administrative de acordare a masurilor reparatorii şi valoarea de piaţa a acestor imobile a caror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurentul arata ca s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul obiectiv reţinut de catre instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut reclamantul sa cunoasca paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondata.

Dreptul subiectiv dedus judecaţii este un drept de creanţa nascut din pretinsa savârşire a unei fapte ilicite de catre pârâta ANRP, constând în aceea ca la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despagubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de catre consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisa, de catre ANRP, Decizia de despagubiri nr. 12331/FF/18.05.2010- dosar fond- (conţinând titluri de despagubiri) în temeiul careia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de catre beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţa pretins (corespunzator unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza caruia s-ar fi platit despagubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat ca momentul de la care trebuie considerat ca începe cursul prescripţiei este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea".

Textul legal stabileşte doua momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care raspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care pagubitul trebuie sa cunoasca atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea.

Instituirea celor doua momente alternative urmareşte sa armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (careia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care raspunde de ea) şi pe cel al asigurarii finalitaţii, scopului reglementarii acestei instituţii, aceea de lamurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natura sa garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legatura cu acest din urma deziderat, stabilirea de catre legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe sa curga prescripţia extinctiva se bazeaza şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat sa raspunda de ea.

În cauza, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicarii de catre ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010), recurentul învedereaza ca nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legala -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiţioneaza exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o fapta ilicita de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care raspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezinta o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţionala în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fara sa reprezinte un element care sa influenţeze sau sa determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru ca în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei – care nu se subsumeaza scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului sa nu fie sancţionat pentru ca nu a putut acţiona)- recurentul-reclamant tinde sa deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul sau înauntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifica un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul l-a înştiinţat ca ar avea un drept de creanţa (prin transmiterea de catre ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignora faptul ca scopul reglementarii, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe sa curga prescripţia extinctiva, a fost tocmai ca titularul dreptului sa depuna diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care sa-i permita intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumata a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care raspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor pentru emiterea titlului de despagubire în favoarea chemaţilor în garanţie, se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat.

Recurentul trebuia sa cunoasca atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea data), în baza raportului de evaluare nr. x/7.05.2010, întocmit în dosarul de despagubire nr. x/FFCC/2008.

Recurentul nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte sa determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce acesta avea cadrul legal şi totodata posibilitatea organizarii unui sistem adecvat, care sa permita un control eficient, real şi în timp util.

Or, pasivitatea recurentului a fost sancţionata prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel ca nu se verifica nici afirmaţia reclamantului potrivit careia ar avea loc un transfer al raspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii sai agenţi trebuie sa manifeste acelaşi nivel de vigilenţa care se cere oricarui alt subiect de drept, iar în masura în care are un comportament lipsit de diligenţa, trebuie sa se supuna aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodata, se impune a se menţiona ca din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despagubirilor, care a emis Decizia nr. 12331/FF/18.05.2010, faceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despagubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţa împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societaţi de investiţii, deţinuta iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, pâna la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului catre persoanele fizice despagubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţata prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legatura cu aplicarea legilor reparatorii şi trecuta, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmata prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinuta ca atare pâna la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţa de atribuţiile ce reveneau deopotriva recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, faţa de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţa de reclamant, existenta la data savârşirii faptei ilicite imputate, rezulta ca recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea, înca din momentul emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, reprezentând titlu de despagubire.

Pe cale de consecinţa, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitarii sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitarii la orice moment a unui control, prin care sa verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor.

Astfel fiind, recurentul, putea şi trebuia sa acţioneze pentru recuperarea pagubei înca de la data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010, care marcheaza şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înauntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilita valoarea despagubirilor cuvenite persoanelor îndreptaţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despagubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasiva în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptaţeşte pe recurent sa se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva caruia îşi îndreapta acţiunea îl încunoştinţeaza ca ar avea o creanţa) întrucât, pentru argumentele aratate anterior, în speţa este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirma recurentul ca a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptaţit sa acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care raspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia sa cunoasca aceste elemente), iar pe de alta parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţa, pentru lamurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurarii stabilitaţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit careia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statueaza ca transferul raspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constata ca aceasta este eronata.

Sub acest aspect, se constata ca Statul este reprezentat în procedura administrativa de restituire de ANRP, ca îşi exercita drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autoritaţi publice carora le deleaga o parte din atribuţiile sale şi ca, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publica respectiva are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie sa exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodata, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauza, Înalta Curte nu poate fi ţinuta de hotarârea invocata de recurent cu titlu de practica judiciara, în care se da prevalenţa momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulara a cauzei analizate, iar pe de alta parte, a da relevanţa unei chestiuni de drept dezlegate de o alta instanţa, într-o alta cauza ce nu priveşte parţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciara a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regaseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţa de considerentele anterior redate, Înalta Curte constata ca acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulata la aproximativ 11 ani de la data savârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2010) a fost iniţiata dupa împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel ca, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisa.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1516 A din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1516 A din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitiva.

Pronunţata astazi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia parţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.