Recovery of overvalued restitution compensation: Objective start of the statute of limitations for tort damages under Decree No. 167/1958

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 2.09.2021 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a Civilă sub nr. x/2021 reclamantul Ministerul Finanţelor a chemat in judecata pe Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa in cauza să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 315.876 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 373 mp şi clădiri în suprafaţă de 252 mp situat în Braşov, zona Colegiul Naţional Doctor Ioan Mesota, judeţul Braşov si valoarea stabilita prin raportul de evaluare nr. x/12.10.2010 întocmit de expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legala, calculata de la data emiterii titlului de plată şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea formulată la data de 13.12.2021 pârâta a invocat exceptia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 7.03.2022 pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a PFA A. şi B. solicitând introducerea în cauză a acestor persoane şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

Persoana chemată în garanţie PFA A. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie solicitând respingerea cererii în principal, ca prescrisă şi, în subsidiar, ca nefondată.

La termenul de judecată din data de 15.06.2022 tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanţie depusă de pârâtă este tardiv formulată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1101/29.06.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamant.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 148A/09.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 1101/29.06.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 148A/09.02.2023 a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ.

Arată recurentul că instanţa de apel în mod greşit a arătat că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este "data emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei nr. 9156/08.12.2010 sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlurilor de plată", sens în care partea invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Recurentul învederează că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu, care trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Reclamantul din litigiul pendinte este Ministerul Finanţelor, iar decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanţei de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripţiei, este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.

Chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Arată recurentul că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a acestui raport, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut ca temei relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, un astfel de control nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece aceasta nu putea fi constatată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi (ii) reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Recurentul a susţinut şi că cei doi reprezentanţi nu puteau avea alte atribuţii decât cele stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiţie esenţială, ca membrii CCSD să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

Întrucât prin lege membrii CCSD nu erau obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat, în cadrul activităţii de evaluare, standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Susţine şi că, în cauză, există două raporturi de prepuşenie, respectiv: (i) raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi (ii) raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Aşadar, până la momentul comunicării adresei nr. x/18.01.2021, respectiv 19.01.2021, recurentul nu a putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată. În acest sens, intimata invocă şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumţia legală a lucrului judecat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi, astfel, că excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 9156/8.12.2010 -dosar fond- (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii Deciziei nr. 9156/8.12.2010.

Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanţa de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021 prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 9156/8.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului B., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurentul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 9156/8.12.2010, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/12.10.2010, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x/CC/2006.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 9156/8.12.2010, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 9156/8.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Astfel fiind, recurentul putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 9156/8.12.2010, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Pe cale de consecinţă, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 11 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2010) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 148A din 09 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 148A din 09 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.