Prescription of State's reimbursement claim for overvalued property compensation: start date of limitation period under Decree 167/1958

Şedinţa publica din data de 28 februarie 2024

asupra cauzei de faţa, constata urmatoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecata

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civila la data de 19.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor la plata sumei 1.210.838 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.448.870 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.02.2009, întocmit de catre S.C. A. S.A. în dosarul nr. x C. civ. şi valoarea de 238.032 RON stabilita cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţa de 589 mp şi construcţii demolate în suprafaţa totala de 89 mp, situat în Piteşti, Calea x, jud. Argeş, actualizata cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi pâna la data plaţii efective. Totodata, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitarii titlurilor de conversie şi pâna la data plaţii efective.

Prin întâmpinarea depusa în data de 09.12.2021, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata.

Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a A. S.A şi B..

La data de 21.07.2022, C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului S.C. A. S.A., prin care a învederat ca societatea S.C. A. S.A. a fost radiata din Registrul Comerţului.

La data de 28.07.2022, B. a formulat întâmpinare faţa de cererea de chemare în garanţie, prin care a solicitat instanţei sa respinga cererea de chemare în garanţie formulata de catre Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor.

2. Sentinţa pronunţata de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civila nr. 1364/20.09.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civila a respins cererea de chemare în garanţie introdusa împotriva S.C. A. S.A., ca fiind formulata în contradictoriu cu o persoana lipsita de capacitate procesuala de folosinţa, a respins în rest cererea de chemare în garanţie a chematei în garanţie B., ca inadmisibila, a respins cererea de intervenţie accesorie formulata de titulara acesteia C. în favoarea S.C. A. S.A., ca lipsita de obiect, a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţa, a respins atât cererea principala, formulata de catre reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor, ca prescrisa, cât şi cererea chematului în garanţie B. de acordare a cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiata.

3. Decizia pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 408 A din data de 17.03.2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1364 din 20.09.2022, pronunţata de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civila.

4. Calea de atac a recursului exercitata în cauza

Împotriva deciziei nr. 408 A din data de 17.03.2023 a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, aratând ca instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva.

Arata recurentul ca instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea sa cunoasca atât paguba cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despagubire nr. 5760/30.06.2009, sens în care invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Argumentele instanţei de prim control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul/şi sau un alt organism înfiinţat de stat îl putea/puteau efectua asupra activitaţii intimatei - pârâte, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici macar existenţa pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generaza, per se, un prejudiciu. Aşadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluari nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Chiar daca ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autoritaţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece, existenţa prejudiciului nu putea fi identificata decât prin parcurgerea urmatoarelor operaţiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor şi, ca urmare a acestei activitaţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi (ii) reevaluarea, de catre un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisa la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, cunoaşterea cuantumului masurilor reparatorii acordate nu echivaleaza cu cunoaşterea existenţei pagubei. Se poate afirma ca la data emiterii deciziei de despagubire nici macar emitentul nu a cunoscut ca titlul de despagubire s-ar fi bazat pe date nereale (în caz contrar ar trebui sa se reţina savârşirea unei infracţiuni intenţionate, ceea ce nu se poate presupune), deci cu atât mai puţin recurentul reclamant din prezenta cauza.

Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa, întrucât aceasta a fost stabilita - atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D. S.R.L. Susţine recurentul ca atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mica decât cea stabilita de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, daca în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident ca nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Aşadar, pâna la momentul comunicarii adresei nr. x/18.01.2021, recurentul nu a putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

5. Apararile formulate în cauza

Prin întâmpinare, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a aratat ca înţelege sa invoce excepţia de inadmisibilitate a caii de atac, raportat la faptul ca reclamantul se prevaleaza de un argument deja statuat definitiv într-o speţa similara, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2021. Arata ca în respectiva cauza instanţa de recurs a menţinut hotarârea instanţei de fond prin care s-a respins, ca prescrisa, cererea de chemare în judecata. În acest sens, intimata invoca şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementeaza prezumţia legala a lucrului judecat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecaţii, Înalta Curte urmeaza sa constate ca acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi astfel, ca excepţia nulitaţii (impropriu indicata de intimata ca fiind a inadmisibilitaţii) nu poate fi primita. Criticile au însa caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmeaza sa fie expuse.

Critica de nelegalitate dedusa judecaţii prin intermediul caii extraordinare de atac este aceea ca instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctiva, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însa, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul ca prescripţia dreptului material la acţiune a început sa curga la data comunicarii adresei nr. x/18.01.2021 emisa de ANRP prin care i s-au adus la cunoştinţa diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au facut obiectul procedurii administrative de acordare a masurilor reparatorii şi valoarea de piaţa a acestor imobile a caror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondata.

Înalta Curte reţine ca dreptul de creanţa pretins este corespunzator unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza caruia s-ar fi platit despagubiri mai mari decât cele datorate, astfel ca, în cauza, sunt incidente dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrarii în vigoare a C. civ. sunt şi ramân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede ca "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea."

Dreptul subiectiv dedus judecaţii este un drept de creanţa nascut din pretinsa savârşire a unei fapte ilicite de catre pârâta ANRP, constând în aceea ca la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despagubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de catre consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisa, de catre ANRP, Decizia de despagubiri nr. 5760/30.06.2009 -dosar fond- (conţinând titluri de despagubiri) în temeiul careia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de catre beneficiar.

Instanţa de apel a apreciat ca momentul de la care trebuie considerat ca începe cursul prescripţiei este cel al emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009.

Textul legal pretins a fi aplicat eronat de catre instanţa de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabileşte doua momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care raspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care pagubitul trebuie sa cunoasca atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea.

Instituirea celor doua momente alternative urmareşte sa armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (careia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care raspunde de ea) şi pe cel al asigurarii finalitaţii, scopului reglementarii acestei instituţii, aceea de lamurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natura sa garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legatura cu acest din urma deziderat, stabilirea de catre legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe sa curga prescripţia extinctiva se bazeaza şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat sa raspunda de ea.

În cauza, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicarii de catre ANRP a adresei nr. x/18.01.2021 prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurentul învedereaza ca nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţa doar în urma întocmirii raportului de D. S.R.L.).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legala, care nu condiţioneaza exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o fapta ilicita de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care raspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezinta o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţionala în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fara sa reprezinte un element care sa influenţeze sau sa determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru ca în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinuta susţinerea recurentului potrivit careia înainte de întocmirea raportului de D. S.R.L. nici macar nu se putea şti daca exista vreo paguba. Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect pasivitatea reclamantului cu privire la verificarea activitaţii entitaţii subordonate.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele aratate anterior – care nu se subsumeaza scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului sa nu fie sancţionat pentru ca nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde sa deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul sau înauntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifica un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul sau l-a înştiinţat ca ar avea un drept de creanţa (prin transmiterea de catre ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignora faptul ca scopul reglementarii, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe sa curga prescripţia extinctiva, a fost tocmai ca titularul dreptului sa depuna diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care sa-i permita intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumata a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care raspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor pentru emiterea titlului de despagubire în favoarea beneficiarului B., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat.

Recurentul trebuia sa cunoasca atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea data), în baza raportului de evaluare nr. x/18.02.2009, întocmit în dosarul de despagubire nr. x/CC/2006.

Totodata, se impune a se menţiona ca din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despagubirilor, care a emis Decizia nr. 5760/30.06.2009, faceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despagubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţa împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societaţi de investiţii, deţinuta iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, pâna la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului catre persoanele fizice despagubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţata prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legatura cu aplicarea legilor reparatorii şi trecuta, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmata prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinuta ca atare pâna la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţa de atribuţiile ce reveneau deopotriva recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, faţa de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţa de reclamant, existenta la data savârşirii faptei ilicite imputate, rezulta ca recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care raspunde de ea, înca din momentul emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, reprezentând titlu de despagubire.

Astfel fiind, Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, putea şi trebuia sa acţioneze pentru recuperarea pagubei înca de la data emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009, care marcheaza şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înauntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilita valoarea despagubirilor cuvenite persoanelor îndreptaţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despagubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasiva în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptaţeşte pe recurent sa se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva caruia îşi îndreapta acţiunea îl încunoştinţeaza ca ar avea o creanţa) întrucât, pentru argumentele aratate anterior, în speţa este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirma recurentul ca a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptaţit sa acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care raspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia sa cunoasca aceste elemente), iar pe de alta parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţa, pentru lamurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurarii stabilitaţii circuitului civil.

Înalta Curte reţine ca Statul este reprezentat în procedura administrativa de restituire de ANRP, ca îşi exercita drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autoritaţi publice carora le deleaga o parte din atribuţiile sale şi ca, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publica respectiva are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie sa exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodata, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauza, Înalta Curte nu poate fi ţinuta de hotarârea invocata de recurent cu titlu de practica judiciara, în care se da prevalenţa momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulara a cauzei analizate, iar pe de alta parte, a da relevanţa unei chestiuni de drept dezlegate de o alta instanţa, într-o alta cauza ce nu priveşte parţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciara a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regaseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţa de considerentele anterior redate, Înalta Curte constata ca acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulata la aproximativ 12 ani de la data savârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2009) a fost iniţiata dupa împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel ca, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisa.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 408 A din 17 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 408 A din 17 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitiva.

Pronunţata astazi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia parţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.