Prescription of state claim for restitution of overpaid property compensation: objective vs. subjective start of limitation period under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021 reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentantul Statului Român a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în Gavana, Piteşti, jud. Prahova, şi valoarea de 30.700.493 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/17.01.2011, adică suma de 29.979.577 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi paria la data plăţii.

Pârâta, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 11.03.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., B., C., D..

Chemaţii în garanţie S.C. A. S.R.L., B. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea cererii.

Prin încheierea din 22.06.2022, tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanţie a fost tardiv formulată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1382/21.09.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins ca prescrisă acţiunea şi a obligat pe pârâtă la plata către chematul în garanţie A. S.R.L. a sumei de 2.944,60 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 910 A/19.06.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finantelor în reprezentarea Statului Român şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 1382 din 21.09.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - chemată în garanţie S.C. A. S.R.L.. A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 1.766,65 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel constând în onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 910A/19.06.2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

Recurentul a învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, se susţine că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că paguba afirmată prin cererea de chemare în judecată s-a produs la momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 15713/26.05.2011, sens în care recurentul face trimitere la considerentele Deciziei nr. 513/7.03.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul/şi sau un alt organism înfiinţat de stat îl putea/puteau efectua asupra activităţii intimatei pârâte, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generază, per se, un prejudiciu. Aşadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte existenţa "pagubei" la momentul indicat de instanţa de apel, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. S.R.L.

În lipsa raportului întocmit de S.C. E. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Concluzionează prin aceea că se afla în imposibilitate de a cunoaşte prejudiciul anterior datei înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020, prin care i s-a adus la cunoştinţă existenţa unei diferenţe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 6 octombrie 2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, sens în care învederează că au fost soluţionate mai multe speţe similare. Intimata invocă şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumţia legală a lucrului judecat.

Totodată, a criticat soluţia adoptată de instanţa de apel privind obligarea ANRP la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.711,25 RON, reprezentând onorariu de avocat. Invocând prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. arată că reclamantul se află în culpă procesuală întrucât dacă nu ar fi fost înregistrată cererea de chemare în judecată, nu ar fi fost formulată cererea de chemare în garanţie, între cele două cereri existând o legătură de dependenţă şi subordonare.

Intimata a criticat cuantumul cheltuielilor de judecată, sens în care a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 492/8.06.2006 şi a arătat că respectivele cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

La 5 octombrie 2023 a formulat întâmpinare chemata în garanţie A. S.R.L. prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în recurs, sens în care a învederat că sentinţa instanţei de fond este definitivă cu privire la soluţia privind cererea de chemare în garanţie (respinsă ca tardiv formulată), ce nu a fost atacată de părţi.

Totodată, intimata-chemata în garanţie a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că recurentul a participat activ la procedura de stabilire a despăgubirilor şi nu poate invoca propria culpă în vederea amânării momentului de început al termenului de prescripţie. Intimatul-chemat în garanţie a solicitat cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi astfel, că excepţia nulităţii invocată de intimaţi (impropriu indicată de intimata-pârâtă ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data comunicării adresei nr. x/18.02.2020 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 (17.01.2011) şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2011, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 15713/26.05.2011- dosar fond- (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011.

Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanţa de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2011), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma întocmirii raportului de E. S.R.L.).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de întocmirea raportului de E. S.R.L. nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă. Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect pasivitatea reclamantului cu privire la verificarea activităţii entităţii subordonate.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor B., C. şi D., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurentul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/17.01.2011, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x/FFCC/2010.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 15713/26.05.2011, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Astfel fiind, Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Înalta Curte reţine că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 10 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2011) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Cât priveşte susţinerile intimatei-pârâte referitoare la o eventuală nelegalitate a deciziei instanţei de apel, prin prisma obligării Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.711,25 RON, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea chematei în garanţie A. S.R.L., acestea nu vor putea face obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac, dat fiind faptul că intimata-pârâtă nu a înţeles să învestească Înalta Curte cu un recurs principal sau, după caz, cu un recurs incident, ci s-a limitat a evoca respectivele susţineri prin intermediul întâmpinării la recursul reclamantului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 910 A din 19 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată. Respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chematul în garanţie, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de titularul cererii care a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Se reţine că, în cauză, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (partea care a atras în proces pe chemata în garanţie S.C. A. SRL) nu a declarat recurs, astfel încât soluţia de respingere a apelului declarat de această parte şi de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către intimata-chemată în garanţie a rămas definitivă.

Prin urmare, cum prin recursul declarant, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român nu a formulat critici care să vizeze soluţia pronunţată în raport cu chemata în garanţie, reţinând că între recurent şi chemata în garanţie nu există un raport juridic procesual direct, Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 910 A din 19 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-chemată în garanţie A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.