Tax Appeal Over Property Restitution Dismissed as Time-Barred; Three-Year Limitation Period Upheld

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă la data de 22.07.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 741.356 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la data plăţii.

Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie care a fost respinsă, ca tardiv formulată, la termenul de judecată din 27.06.2022.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 987/27.06.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 902A/07.06.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 987/27.06.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 902A/07.06.2023 au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au invocat caracterul insuficient al motivării deciziei atacate în ceea ce priveşte apelul declarat de către Ministerul Finanţelor.

Astfel, deşi cererea de chemare în judecată şi cererea de apel au fost formulate de Ministerul Finanţelor atât în nume propriu, cât şi în reprezentarea Statului Român, se poate observa că apelul a fost respins doar în ce priveşte pe reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, instanţa de apel neaducând niciun argument care să-i poată fi opozabil Ministerului Finanţelor.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, se susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că "după sentinţa nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel, reclamantul trebuia să cunoască paguba (...) şi pe pârâta răspunzătoare".

Au arătat recurenţii faptul că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/FF era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare.

De asemenea, au precizat şi că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Susţin şi că, în cauză, există două raporturi de prepuşenie, pe de o parte, cel dintre intimată şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi pe de altă parte, cel născut în temeiul raporturilor de muncă dintre intimată şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză şi care aveau studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Precizează că recurenţii-reclamanţi erau în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma A. S.R.L..

Concluzionează prin aceea că până la momentul la care au fost înştiinţaţi de către intimata-pârâtă nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

În acest sens, invocă faptul că se aflau în imposibilitate de a cunoaşte prejudiciul anterior datei înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/26.03.2021, prin care li s-a adus la cunoştinţă existenţa unei diferenţe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 6 octombrie 2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, sens în care învederează că au fost soluţionate mai multe speţe similare. Intimata invocă şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumţia legală a lucrului judecat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate şi, astfel, că excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

1. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii invocă caracterul insuficient al motivării deciziei atacate, în sensul că hotărârea nu ar cuprinde nicio menţiune referitoare la apelul exercitat de Ministerul Finanţelor, în nume propriu.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că prima instanţă de control judiciar a inserat în cuprinsul hotărârii toate menţiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi s-a pronunţat motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel (sub aspect formal, instanţa fiind învestită cu o singură cerere), care a cuprins motive comune de nelegalitate, formulate în mod unitar de Ministerul Finanţelor, care a acţionat atât în nume propriu, cât şi în reprezentarea Statului Român.

De altfel, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii nu au indicat, în concret, eventuale critici pe care le-ar fi formulat şi nu ar fi primit o dezlegare prin hotărârea atacată.

Cât priveşte menţionarea greşită în dispozitiv a părţii care a declarat apel, prin omiterea referirii faptului că Ministerul Finanţelor ar fi acţionat şi în nume propriu, iar nu doar în reprezentarea Statului Român, aceasta poate fi îndreptată doar prin procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., iar nu în calea extraordinară de atac a recursului, faţă de prevederile art. 445 C. proc. civ.

2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea Standardelor Internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 14483/FF/2010 în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de momentul constatăriilor Curţii de Conturi prin raportul întocmit în anul 2013 sau, cel mai târziu, de la momentul confirmării acestui raport prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administativ şi fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010), recurenţii învederează că nu au putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului (despre care au luat cunoştinţă doar în urma întocmirii raportului de reevaluare efectuat de A. SRL).

Susţinerea recurenţilor nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi, respectiv întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. A. SRL) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenţii-reclamanţi tind să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul acestora înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurenţii identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurenţii ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, reţinut de instanţa de apel ca fiind cel al pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control.

Invocarea lipsei supravegherii şi controlului activităţii instituţiilor publice, care îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurenţii-reclamanţi, or aceste apărări nu pot susţine motivul de casare invocat.

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014, rezultă că recurenţii-reclamanţi aveau toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.

În egală măsură, considerentele anterior reţinute sunt aplicabile şi în cazul Curţii de Conturi a României, instituţie care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptăţeşte pe recurenţi să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îi încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurenţilor este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Privitor la apărările intimatei-pârâte, referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma deciziei nr. 501/15.03.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, se constată că acestea nu pot fi primite, din moment ce hotărârea pronunţată în respectiva cauză nu îndeplineşte cerinţa existenţei unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor. Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cum în mod greşit susţine intimata-pârâtă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 902A din 7 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 902A din 7 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.