Unlawful detention damages claim barred by late electronic filing under pre-2018 procedural deadlines and invalid state appeal for lack of cassation grounds

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

La data de 30 decembrie 2016 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2016, acţiunea în pretenţii, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, la plata de despăgubiri pentru privarea sa nelegală de liberate în baza mandatului de arestare nr. 2130NCPP/2014, sumele pretinse cu acest titlu fiind de 1.000.000 euro daune morale şi 20.178,24 euro daune materiale, reprezentând contravaloarea contractului de muncă pe care l-a pierdut din cauza arestării.

În drept, au fost invocate prevederile art. 539, art. 540 şi art. 541 C. proc. pen.

Prin sentinţa civilă nr. 845 din 15 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale în soluţionarea cauzei şi a declinat competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 182 din 01 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele 2 instanţe şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării regulatorului de competenţă; a suspendat judecata cauzei până la pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr. 1282 din 18 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 531 din 18 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A.; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 7.000 Euro, plătibili în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri globale, precum şi la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1813A din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 531 din 18 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat; a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 279 din 08 februaeie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 3 decembrie 2020 şi a deciziei nr. 1813 A din 22 decembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat hotărârile recurate şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

II. Al doilea ciclu procesual:

II.1.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecarea apelului:

Prin decizia civilă nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelurile declarate de apelantul-reclamant A., de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 531 din 18 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

II.1.2. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Calea de atac a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 22 august 2023 şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din 04 septembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, conform art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

La data de 04 septembrie 2023, prin poştă electronică, reclamantul A. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2022, precum şi împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recursul a fost comunicat celorlalte părţi, la data de 28 septembrie 2023, la data de 02 octombrie 2023 şi, respective, la data de 04 octombrie 2023, conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

II.1.3. Motivele de recurs:

II.1.3.1. Recursul declarat de reclamant A. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa motivelor de casare prevăzute dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o noua judecată instanţei de apel, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor ocazionate cu judecata recursului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu interpretarea eronată a probelor administrate in cursul judecăţii la instanţa de fond

În această privinţă, a învederat că instanţa de apel, în mod nelegal, fără a administra alte probe, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, a admis apelurile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Ministerul Public şi a schimbat sentinţa instanţei de fond, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată; a respins apelul formulat de reclamnat cu privire la întinderea despăgubirilor.

Deşi hotărârea instanţei de apel a fost casată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din nou a avut parte de o judecată prin care a au fost ignorate probele administrate la fond.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de apel a apreciat că suma de 7.000 de euro este una corectă în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum şi în jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinând în acelaşi timp că prima instanţă a reţinut, în mod corect, împrejurarea că nu au fost dovedite toate aspectele prejudiciabile invocate de recurent, şi anume condiţiile inumane de detenţie şi lezarea drepturilor şi a garanţiilor procesuale pe parcursul derulării procedurilor judiciare ulterioare datei de 11 iulie 2016, însă instanţa de apel nu analizat probele administrate la fond.

În ceea ce priveşte daunele materiale, deşi instanţa de fond le-a admis în cadrul despăgubirilor globale, instanţa de apel a schimbat-o în mod nelegal, în condiţiile în care a declarat şi recurs sub acest aspect, instanţa de apel apreciind că nu există raport de cauzalitate între acestea şi măsura arestării, deşi a depus dovada existenţei contractului de muncă din acea perioadă, necontestat de către Parchet sau de către A.N.A.F., care se prezumă că a fost înregistrat de autorităţile daneze, iar în ceea îl priveşte plata muncii nu era condiţionată de ce au înregistrat autorităţile daneze, ci de puterea contractului.

Deşi instanţa a reţinut că încheierea contractului s-a produs la 01 aprilie 2016, iar arestarea s-a produs la 11 iulie 2016, cu mai bine de trei luni de la încheiere, instanţa a invocat şi existenţa celor 3 luni de probă, evident consumate la momentul arestării, condiţii în care nu i s-ar fi acordat despăgubiri pentru toate cele 12 luni, apreciate de instanţă ca fiind nedovedite în totalitate, dar nu poate să preia rolul apărării şi să motiveze o serie pe supoziţii, fără a explica de ce presupunerile judecătorului sunt în măsură să înlăture probele necontestate de către partea adversă, instanţa având posibilitatea să se adreseze autorităţilor daneze.

În consecinţă, a considerat că hotărârea nu este motivată prin raportare la situaţia de fapt, conform cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

II.1.3.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care instanţa de apel nu a ţinut cont că intimatul-reclamant nu a dovedit presupusele rele tratamente la care ar fi fost supus pe perioada arestării sale, deşi condiţiile inumane de detenţie şi lezarea drepturilor şi a garanţiilor procesuale pe parcursul derulării procedurilor judiciare ulterioare datei de 11 iulie 2016 au fost reţinute şi de către instanţă, însă a admis în parte cererea formulata de intimatul-reclamant A..

Totodată, a susţinut că, deşi, cele 2 tipuri de daune (morale şi materiale) au regim juridic diferit, intimatul-reclamant nu a făcut dovada în privinţa despăgubirilor materiale, instanţa stabilind în mod arbitrar cuantumul unei despăgubiri globale în suma de 7.000 euro.

Or, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite.

Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.

Cum, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, a solicitat respingerea acest capăt de cerere privind daunele morale, ţinând cont că acestea sunt destinate să confere intimatului-reclamant satisfacţie echitabilă, în situaţia în care s-ar dovedi temeinicia acestora, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, să-i confere un folos material necuvenit.

În mod unanim a fost apreciat atât de către instanţele naţionale, cât şi de către jurisprudenţa C.E.D.O. că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, şi nu de a-l acoperi în întregime.

Pe de altă parte, în practica Curţii Europene se recunoaşte statelor, inclusiv legiuitorului naţional, o marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări, fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului, făcând trimitere şi la jurisprudenta naţională (decizia civilă nr. 3812/05.12.2000 şi decizia civilă nr. 1095/1994 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civillă), considerând că nu sunt aplicabile în speţă criteriile reglementate de art. 538 C. proc. pen.

Aşadar, nu poate fi susţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi a beneficiului nerealizat, aspecte învederate de către intimatul-reclamant, în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalităţii umane al suferinţelor fizice şi psihice.

De asemenea, a arătat că hotărârea atacată ste netemeinică şi nelegală, faţă de soluţia dată de prima instanţă privind obligarea pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sub acest aspect, a susţinut că, în mod eronat, instanţa de judecată l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, atât timp cât, în cauză, nu se poate reţine o culpă procesuală a acestuia, care nu a dat dovada de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Aşadar, neexistând culpa procesuală, conform dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., şi temeiul legal, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în cuantum de 4.000 RON, suma este nejustificată în raport de complexitatea şi dificultatea litigiului, motiv pentru care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli de către instanţa de recurs, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Or, instanţa are abilitatea de a cenzura cuantumul cuantumul cheltuielilor de judecată fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă legală şi fără ca un asemenea efect să se producă, fie şi indirect, câtă vreme instanţa de judecată trebuie să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi a desfăşurării unui proces echitabil.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil, însă opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţa de judecată.

În sensul acesta este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (a se vedea cauza Costin c. România, Hotărârea din 26 mai 2005 şi cauza Johanna Huber c. României, Hotărârea din 21 februarie 2008).

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului, acestea să nu fie exagerate.

În analiza onorariului de avocat, instanţa judecătorească nici nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică şi nici nu îl controlează direct sau indirect, cu atât mai puţin nu îl modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menţine în integralitatea sa; instanţa în realitate nu măreşte sau micşorează onorariile avocaţilor, ci doar micşorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

La aprecierea cuantumului onorariului instanţa trebuie să ţină seama, nu numai de valoarea pretenţiilor, ci şi de complexitatea cauzei (prezenta cauză fiind una de complexitate redusă), precum şi de munca depusă de avocat.

II.1.4. Apărările formulate în cauză:

Părţile nu au depus întâmpinare.

II.1.5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 25 noiembrie 2022 şi, respectiv, la data de 05 decembrie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar prin punctul de vedere la raport, depus la data de 15 decembrie 2023, prin poştă electronică, în referire la istoricul litigiului şi motivele de casare invocate prin recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în privinţa depunerii recursului declarat de recurentul-reclamant prin poşta electronică, în ultima zi a termenului de declarare, după încetarea programului de lucru al instanţei, a făcut trimitere la decizia nr. 45 din 22 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, arătând că sub incidenţa efectelor obligatorii ale acestei decizii cad litigiile declanşate anterior modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este incidentă, întrucât procesul a început prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

A considerat că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamat pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar cele formulate de către recurentul-pârât în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat admiterea acestora în principiu şi fixarea termenului de judecată pe fond cu citarea părţilor.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 11 ianuarie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate în cauză, termen la care instanţa a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamantul A. şi cea a nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, reţinând cauza spre soluţionare, în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

II.1.6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul în condiţiile art. 499 coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamantul A.:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, termenul de 30 de zile aferent exercitării căii extraordinare de atac a recursului, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., începând să curgă de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte reţine că data comunicării hotărârii recurate, respectiv a deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022 a Curţii de Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este 03 august 2023, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul nr. x/2016 al Curţii de Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte data declarării şi motivării recursului, se constată că cererea de recurs formulată de reclamantul A. a fost transmisă instanţei de apel prin poştă electronică instanţei de apel, la data de 04 septembrie 2023, ora 23:27, fiind înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 05 septembrie 2023, conform ştampilei de înregistrare aplicate pe cererea de recurs aflată la dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În considerarea datei comunicării deciziei recurate, 03 august 2023, termenul pentru declararea recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la data de 03 septembrie 2023, într-o zi nelucrătoare (duminică), prelungindu-se în prima zi lucrătoare care urmează, şi anume luni - 04 septembrie 2023, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, cererea de recurs a fost înaintată prin poştă electronică, în ultima zi a termenului de declarare a căii de atac, însă după ora la care activitatea încetează la instanţă, respectiv la data de 04 septembrie 2023, ora 23:27.

Potrivit art. 182 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., termenul care se socoteşte pe zile se împlineşte la ora 2400 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul, iar, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal.

Programul de lucru al instanţelor este de 8 ore zilnic şi începe, de regulă, la ora 800 şi se încheie la ora 1600, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243 din 22 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.254 bis din 27 decembrie 2022.

Prin urmare, depunerea la curtea de apel a recursului, prin poştă electronică, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal, având în vedere că cererea de recurs a fost înregistrată în evidenţa instanţei a doua zi, respectiv pe data de 05 septembrie 2023, când a primit dată certă.

În sens celor anterior arătate, s-a statuat prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017, dată de la care este obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin această decizie, dându-se o interpretare unitară prevederilor art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 310/2018, s-a stabilit că "actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen."

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 03 ianuarie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din C. proc. civ., reţinând la paragrafele 27 şi 28 că, trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanţă, iar potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea programului. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu limitează dreptul părţilor de a comunica cu instanţele judecătoreşti, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanţelor prin orice mijloace, cu condiţia, subînţeleasă, de a o face în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Curtea Constituţională a avut în vedere dispoziţiile art. 182-183 C. proc. civ. în forma în vigoare anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 310/2018, care se aplică în prezenta cauză, astfel că, şi potrivit deciziei menţionate, în acord cu considerentele arătate, calea de atac, în măsura în care a fost depusă prin poştă electronică în ultima zi a termenului, era necesar a fi depusă până la închiderea programului de lucru al instanţei, pentru a fi considerată efectuată în termen.

Ulterior, prin Decizia nr. 45/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din data de 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen".

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că art. 24 şi art. 25 C. proc. civ. prevăd că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în schimb, procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche, rămân supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data iniţierii lor.

Or, prezentul litigiu a început prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30 decembrie 2016, aşadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 - 21 decembrie 2018; drept urmare, normele de drept procesual aplicabile sunt cele în vigoare la data iniţierii procesului, potrivit prevederilor art. 24 C. proc. civ., fiind incidente pe tot parcursul judecăţii dispoziţiile C. proc. civ. (deci, şi cele de la art. 182 şi 183), în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

În mod corespunzător, în cazul proceselor iniţiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 sunt aplicabile cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care s-a dat o dezlegare cu privire la interpretarea art. 182 şi 183 din C. proc. civ., în foma anterioară Legii nr. 310/2018), iar în cadrul proceselor pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dat o interpretare normelor procedurale de la art. 182 şi 183 din C. proc. civ., însă, în configuraţia normelor rezultată după modificarea acestora prin Legea nr. 310/2018.

În aceste condiţii, transmiterea recursului prin intermediul poştei electronice în ultima zi a termenului (04 septembrie 2023, ora 23:27), după ora la care se încheiase activitatea la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cerere care a primit dată certă la data de 05 septembrie 2023, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 199 C. proc. civ., determină concluzia că această cale de atac a fost declarată de către reclamantul A. cu depăşirea termenului reglementat de 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancţiunea decăderii reclamantului din exercitarea dreptului la recurs, instituită prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant nu a formulat cerere de repunere în termen şi nici nu a invocat vreo împrejurare care să îl fi pus în imposibilitatea absolută de a exercita calea de atac, în intervalul prevăzut de lege.

În consecinţă, reţinând caracterul dirimant al excepţiei tardivităţii a cărei incidenţă împiedică cercetarea fondului motivelor de recurs, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2022, precum şi împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti:

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate, iar conform art. 488 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru ipotezele prevăzute la pct. 1-8, denumite generic motive de recurs.

Prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate [ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat], dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 [art. 489 alin. (2) C. proc. civ..].

Înalta Curte are în vedere faptul că noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea extraordinară de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acesteia este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, prin decizia civilă nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, şi apelul declarat apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, împotriva sentinţei civile nr. 531 din 18 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a validat raţionamentul juridic al primei instanţei ce a reflectat, în analiza referitoare la prejudiciul moral, criteriile generale şi reperele faptice concrete pe care le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantului, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta, consecinţele suportate de reclamant în plan emoţional şi social, instanţa raportându-se la gradul de intensitate al suferinţei încercate de acesta, la durata privării nelegale de libertate (45 zile), la consecinţele produse de luarea măsurii în privinţa reclamantului şi a familiei sale (imposibilitatea îndeplinirii unor obligaţii morale faţă de părintele decedat şi faţă de restul familiei, căreia nu i s-a mai putut acorda sprijin material).

Sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului produs şi să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferinţa produsă reclamantului, prin lezarea valorilor morale, libertăţii, demnităţii şi vieţii de familie, pentru privarea nelegală de libertate, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul produs de măsura privativă de libertate asupra reclamantului şi a familiei sale şi indicând criteriile concrete de analiză care au determinat existenţa şi întinderea acestor daune, a apreciat că despăgubirea acordată în cuantum de 7.000 euro este în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum şi în jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte nelegalitatea hotărârii atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică atunci când instanţa a identificat corect textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Aşa cum se poate observa, recurentul-pârât a invocat la nivel formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de care a înţeles să se prevaleze, de vreme ce nu a indicat în concret dispoziţiile legale pretins încălcate şi aplicate greşit, rezumându-se doar la a expune situaţiile factuale examinate de instanţa de apel (relele tratamente aplicate intimatului-reclamant pe perioada arestării, condiţiile inumane de detenţie, lezarea drepturilor şi a garanţiilor procesuale pe parcursul derulării procedurilor judiciare ulterioare datei de 11 iulie 2016) atunci când a cuantificat despăgubirile acordate cu titlu de daune morale, funcţie de probele care relevă impactul şi consecinţele asupra existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei ori prestigiului profesional.

Înalta Curte reţine că apărările, astfel invocate, se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate ori de stabilire a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În aceleaşi coordonate se încadrează şi argumentele prin care se pretinde nedovedirea elementelor răspunderii civile delictuale (prejudiciul, legătura de cauzalitate între prejudiciu şi fapta autorităţii şi existenţa vinovăţiei sub forma culpei autorităţii) ori cele ce vizează neîndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 538 C. proc. pen. sub aspectul cuantificării efective a despăgubirilor acordate intimatului-reclamant cu titlu de daune morale, care ar fi trebuit să fie în consonanţă cu cele reţinute în jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, nici critica care vizează cenzurarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, apreciate ca fiind excesive şi disproporţionate, în sensul aplicării prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cum recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devaluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecăţii îl constituie legalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte consideră că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia recurată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-pârât a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, motivele de recurs nu sunt susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege şi nici nu pot fi reţinute motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 29 septembrie 2022, precum şi împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.