Inadmissibility of second extraordinary appeal in revision against a previous revision decision despite absolute incompatibility of the court panel

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale celor două părţi, să se dea eficienţă titlului de proprietate al reclamantei şi pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. x.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 şi art. 566 C. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată deTribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 185 SC din 05 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 2; a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 10.462 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată în Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 2039 A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 185 SC din 05 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 195 din 02 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2039 A din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat decizia şi sentinţa nr. 185 SC din 05 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a respins acţiunea, ca inadmisibilă; a obligat-o pe intimata-reclamantă A. la plata sumei de 13.569 RON către recurentă, cheltuieli de judecată în recurs şi apel.

I.5. Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contestaţii în anulare:

Prin decizia nr. 1778 din 06 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 195 din 02 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017; a obligat pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata B..

Prin decizia nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2022; a obligat pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON către intimata B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a declarat contestaţie în anulare contestatoarea A., prin care a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 şi art. 508 alin. (4) C. proc. civ., desfiinţării hotărârii atacate, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale referitoare la alcătuirea instanţei.

II.1. Motivele contestaţiei în anulare:

În motivarea căii de atac, contestatoarea a arătat că a formulat cerere de recuzare împotriva membrilor completului de judecată desemnat cu soluţionarea cauzei (Completul nr. 3 noul C. proc. civ.), invocând cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., solicitând instanţei să dispună înlăturarea de la judecarea cauzei a membrilor completului de judecată format din cei trei judecători consideraţi incompatibili absolut să soluţioneze pricina.

A menţionat că, în speţă, cazul de incompatibilitate absolută a fost cunoscut cu ocazia redactării încheierii de şedinţă de la termenul din data de 22 noiembrie 2023, adică după închiderea dezbaterilor şi amânarea pronunţării hotărârii asupra fondului cauzei, constatând că aceeaşi judecători au făcut parte din completul de recurs care a pronunţat decizia nr. 195/2022 împotriva căreia a formulat calea de atac extraordinară de retractare, precizând că la primul termen de judecată acordat în cauză, din data de 22 noiembrie 2023, avocatul contestatoarei s-a aflat în imposibilitate de prezentare din cauza stării de sănătate, dovedită cu adeverinţă medicală depusă la dosar, formulând în acest sens cerere de amânare a judecăţii.

Cu toate acestea, în lipsa avocatului ales şi lipsită de o apărare calificată, instanţa de judecată a respins cererea de amânare şi a reţinut cauza în pronunţare, pronunţarea asupra fondului fiind amânată pentru data de 06 decembrie 2023.

Prin urmare, cererea de recuzare formulată după închiderea dezbaterilor, în intervalul de timp cuprins între momentul închiderii dezbaterilor si momentul stabilit pentru pronunţarea hotărârii, adică înăuntrul termenului de amânare a pronunţării, este formulată în termen legal prevăzut de art. 44 alin. (2) C. proc. civ.

În mod greşit instanţa a reţinut, prin hotărârea atacată, faptul că cererile de recuzare nu ar respecta condiţiile prevăzute de art. 47 C. proc. civ. constatând, astfel, inadmisibilitatea recuzării, în baza dispoziţiilor art. 47 alin. (4) C. proc. civ.

În această privinţă, a arătat că cererile de recuzare au fost formulate, în scris, pentru fiecare judecător în parte, prevăzut de art. 46 C. proc. civ., arătând cazurile de incompatibilitate absolută prevăzute la art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.,precum şi probele de care a înţeles să se folosească în susţinerea cererilor, potrivit art. 47 alin. (1) C. proc. civ.

Deşi prevederile imperative ale art. 44 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. stabilesc limitele temporale în care poate fi formulată o cerere de recuzare, totuşi, contrar celor reţinute de instanţă, prin decizia contestată, textul de lege nu stabileşte ca limită finală a momentului "până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Doctrina şi jurisprudenţa au statuat că recuzarea poate fi solicitată şi după închiderea dezbaterilor în intervalul de timp cuprins între momentul închiderii dezbaterilor şi momentul stabilit pentru pronunţarea hotărârii, adică înăuntrul termenului de amânare a pronunţării, în acest caz examinarea cererii de recuzare presupunând, în prealabil, repunerea cauzei pe rol, de către completul de judecată în faţa căruia s-au închis dezbaterile

Or, în condiţiile în care care textul de lege nu indică momentul final până la care partea interesată poate solicita recuzarea unui membru al completului de judecată, în cazul în care motivul de incompatibilitate a apărut după închiderea dezbaterilor în fond, cererea de recuzare nu va fi respinsă ca inadmisibilă, câtă vreme din interpretarea art. 44 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că limita în timp până la care să poată să apară motivul de incompatibilitate şi partea să-1 cunoască pentrua formula cererea de recuzare este, practic, darea hotărârii finale în cursul judecăţii într-o anumită etapă procesuală.

Pe de altă parte, art. 47 C. proc. civ. prevede expres cazurile în care cererea de recuzare este inadmisibilă, situaţii care nu se regăsesc în cererile de recuzare formulate de recurentă.

Totodată, a precizat că dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt incidente în speţă, nefiind vorba de cereri/probe depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, ci de un incident procedural privind incompatibilitate absolută a membrilor completului de judecată, ivit după închiderea dezbaterilor şi înainte de pronunţarea soluţiei pe fondul cauzei, context în care soluţia era de repunere a pe rol a cauzei de către completul de judecată, care a declarat închise dezbaterile, urmând a fi examinate cererile de recuzare a întregului complet de judecată.

Având în vedere cazul de incompatibilitate absolută invocat, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat, această neregularitate putând fi invocată oricând, potrivit dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ.

De altfel, considerentele instanţei cu privire la inadmisibilitatea cererilor de recuzare formulate în cauză sunt lipsite de temei legal, câtă vreme fac trimitere la texte de lege ori dispoziţii legale care nu sunt incidente în speţă.

Nici interpretarea instanţei cu privire la dezlegările date prin decizia nr. 24 din 19 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, nu este una obiectivă şi pertinentă, în condiţiile în care aceste dispoziţii sunt analizate şi interpretate trunchiat, tocmai pentru a susţine şi justifica soluţia greşită dispusă în cauză, de constatare a inadmisibilităţii cererilor de recuzare.

În acest context se impune precizarea că noul C. proc. civ. reglementează în cuprinsul art. 41 şi 42 cazurile de incompatibilitate a judecătorului, în acord cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în aplicarea principiului reglementat în art. 6 C. proc. civ., urmărindu-se asigurarea imparţialităţii obiective (imparţialitatea aşa cum este văzută de un observator obiectiv) şi evitarea tuturor situaţiilor în care există elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei.

Normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt de ordine publică, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare, iar încălcarea acestora atrage nulitatea absolută a hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile art. 45 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 4 C. proc. civ.

În referire la cele stauate în paragrafele 67, 87, 88 şi 89 ale deciziei nr. 24 din 19 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatoarea a susţinut că sintagma "aceeaşi pricină" trebuie înţeleasă în accepţiunea sa largă, de proces civil, iar nu restrânsă, de etapă procesuală, având în vedere că este prioritară respectarea imparţialităţii obiective (imparţialitatea aşa cum este văzută de un observator obiectiv), fiind necesar să nu se afecteze încrederea publică şi să fie respectate garanţiile dreptului la un proces echitabil, conferite de art. 6 din Convenţie.

Pornind de la obligaţia asigurării deopotrivă, atât a imparţialităţii subiective, cât şi a imparţialităţii obiective pe care le reclamă desfăşurarea unui proces echitabil, sintagma "aceeaşi pricină" se circumscrie şi situaţiei în care calea de atac de retractare nu are ca obiect direct hotărârea pronunţată de judecătorul învestit cu soluţionarea acesteia, ci este îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de alţi judecători, dacă prin aceasta din urmă s-a soluţionat o cale de atac de retractare exercitată împotriva deciziei pronunţate de către un complet din care a făcut parte şi judecătorul învestit cu soluţionarea căii de atac de retractare în discuţie.

Aşadar, dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. au la bază o prezumţie absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului în situaţiile expres menţionate de acest text de lege, menită să asigure lipsa oricărei prejudecăţi (parţialităţi) a instanţei şi protejarea încrederii în justiţie.

Deşi, prin Decizia nr. 24/2020, Înalta Curte a reţinut că, ţinând cont de premisele care au stat la baza prezumţiei legale de lipsă de obiectivitate a judecătorului în cazurile prevăzute de acest text de lege, acestea sunt înlăturate dacă din circumstanţele particulare ale litigiului reiese în mod evident că judecătorul nu este pus în situaţia de a-şi evalua, direct sau indirect, propria hotărâre, totuşi a subliniat în mod expres faptul că această evaluare trebuie făcută astfel încât să fie oferite suficiente garanţii pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului, aşa cum este văzută de un observator obiectiv.

În speţă, aceste garanţii nu au fost oferite, pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorilor (membrilor completului de judecată), aşa cum este aceasta văzută de un observator obiectiv.

Contrar celor reţinute de instanţă, prin decizia contestată, membrii completului învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare, împotriva cărora a formulat, pentru fiecare în parte, cerere de recuzare, au făcut parte din completul învestit cu soluţionarea recursului, în aceeaşi pricină, care a pronunţat decizia nr. 195/2022, iar din circumstanţele particulare ale litigiului reiese cu evidenţă că judecătorii recuzaţi au fost puşi în situaţia de a-şi evalua, direct sau indirect, propria hotărâre, fiind învestiţi să soluţioneze o cale extraordinară de atac chiar împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii pronunţate de aceiaşi judecători, în aceeaşi compunere, în recurs, caz în care devin pe deplin aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Cu trimitere la art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la cele statuate la paragrafele 20, teza finală, şi 21 din decizia nr. 138 din 20 martie a Curţii Constituţionale, contestatoarea a susţinut că, în speţă, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei, împotriva căruia a formulat cerere de recuzare, a constatat inadmisibilitatea recuzării,în temeiul art. 47 alin. (4) C. proc. civ., prin chiar decizia contestată, fiind astfel respinsă recuzarea pe motivul invocat, al incompatibilităţii absolute a judecătorilor, astfel încât, în lipsa unei căi de atac reale şi efective, reglementată de lege, este deschisă calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., justificată de necesitatea unui control judiciar al incidentului procedural fără de care ar fi posibil ca o instanţă nelegal constituită să pronunţe o hotărâre dată chiar în numele legii, situaţie prin care să fie afectat chiar fundamentul statului de drept.

Prin completarea contestaţiei în anulare depusă la data de15 ianuarie 2024, prin poştă electronică, contestatoarea, invocând incidenţa art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună anularea deciziei contestate, ca urmare a erorilor materiale săvârşite de către instanţă în procesul de deliberare şi pronunţare a hotărârii atacate.

În acest sens, a arătat că instanţa, prin hotărârea atacată, a omis ori a confundat cazul de incompatibilitate absolută întemeiat pe dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. şi a respins recuzarea membrilor completului dejudecată, raportându-se eronat la dispoziţiile art. 44 C. proc. civ., nu la dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., astfel cum au fost indicate în cererile de recuzare formulate în cauză.

Or, art. 45 C. proc. civ., stabileşte faptul că neregularitatea prevăzută de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, deci inclusiv după închiderea dezbaterilor şi până la momentul pronunţării hotărârii, adică înăuntrul termenului de amânare a pronunţării, opinie reţinută în doctrină şi jurisprudenţă.

Redând din considerentele deciziei atacate cu privire la aplicabilitatea art. 41 alin. (1) C. proc. civ., a menţionat că instanţa a omis din analiză anumite aspecte esenţiale din decizia nr. 24/2020 a Înaltei Curţi, pe care a invocat-o în susţinerea soluţiei adoptate, decizie care a stabilit contextul în care aceste prevederi nu se aplică, şi anume atunci când din circumstanţele particulare ale litigiului reiese în mod evident că judecătorul nu este pus în situaţia de a-şi evalua direct sau indirectpropria hotărâre.

Or, în speţă, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare exercitată succesiv împotriva hotărârii pronunţate în recurs de acelaşi complet de judecată, se află în situaţia de a-şi evalua direct/indirect propria hotărâre, situaţie în care operează cazul de incompatibilitate absolută reglementat de prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., chiar şi în interpretarea dată prin decizia nr. 24/2020.

Prin hotărârea contestată, instanţa a săvârşit o altă eroare materială constând în confundarea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ. speţei deduse judecăţii, reţinute doar ca argument în respingerea de plano a recuzării, fără a fi analizată în fond.

Or, dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, nefiind vorba de cereri/probe depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, ci de un incident procedural privind incompatibilitate absolută a membrilor completului de judecată, ivit după închiderea dezbaterilor şi înainte de pronunţarea soluţiei pe fondul cauzei, care poate fi invocat oricând.

În acest caz, soluţia temeinică şi legală care se impunea în cauză nu era aceea a neluării în seamă, cum eronat a procedat instanţa de judecată, ci aceea a repunerii pe rol a cauzei de către completul de judecată, după închiderea dezbaterilor, pentru a fi examinate cererile de recuzare a acestuia.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea depusă la data de 21 februarie 2024, în termen legal, intimata B. a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca nefondată, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecata reprezentând onorariu avocat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, raportându-se la dispoziţiile art. 457 coroborat cu cele ale 508 alin. (4) şi art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a arătat că, în prezenta cauză, s-a formulat o contestaţie în anulare împotriva unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei alte contestaţii în anulare,hotărârea ce este definitivă şi nesupusă nici unei căi de atac.

Pe fondul contestaţiei în anulare, a arătat că, prin decizia civilă nr. 1778/6.10.2022, s-a respins, ca nefondată contestaţia în anulare formulată de aceeaşi parte împotriva deciziei nr. 195/2.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017, dată în soluţionarea unui recurs, pentru considerentul că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate ca temei de drept.

Aşa fiind, în aprecierea intimatei, sunt neîntemeiate motivele de fapt şi de drept invocate în prezentacontestaţieîn anulare în condiţiile în care dezlegarea dată contestaţiei înanulare, prin decizia atacată, nu reprezintă rezultatul unei erori materiale, aşa cumsusţine contestatoarea, deoarece repun în discuţie modul în care instanţa de recurs a reţinut, în decizia nr. 195/2.02.2022, autoritatea de lucru judecat adeciziei civile nr. 1217/2004, ca fiind rezultatul unei greşeli materiale, invocând astfel o greşeală de judecată care nu se încadrează în ipotezele pentru care C. proc. civ. permite remedierea lor pe calea contestaţiei în anulare şi care au în vedere exclusiv erorile ce ţin de judecata formală, nu de fondul recursului.

A mai arătat că, în accepţiunea textului de lege menţionat ca temei de drept al contestaţiei în anulare, se are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, sens în care a făcut trimitere la doctrina juridică şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Concluzia unanimă este că, în lumina art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi a jurisprudenţei naţionale şi europene, contestaţia în anulare specială are în vedere dezlegarea dată recursului prin săvârşirea unei greşeli materiale în legătura cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite.

Or, motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în sfera noţiunii de "eroare materială", având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de a fi o cale extraordinară de atac, de retractare a hotărârii judecătoreşti pronunţate în recurs, cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie, a precizat că motivul invocat de către contestatoare nu se circumscrie dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., referindu-se la Decizia nr. 355/2019 a Curţii Constituţionale.

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 04 ianuarie 2024, sub nr. x/2024, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2 noul C. proc. civ., care, prin rezoluţia din 08 ianuarie 2024, a stabilit termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi:

Analizând prioritar contestaţia în anulare sub aspectul admisibilităţii acesteia, în considerarea dispoziţiilor art. 503 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 508 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În raport cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege. Potrivit art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În virtutea acestui mandat, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii (a se vedea Decizia nr. 415/2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 113 din 09 februarie 2023, par. 21).

Conform dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., pe care contestatoarea şi-a întemeiat cererea dedusă judecăţii, ulterior completată: "(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Aşadar, în cazul contestaţiei în anulare speciale, condiţia de admisibilitate are în vedere doar obiectul acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., respectiv poate fi formulată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs (a se vedea Decizia nr. 369/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 923 din 13 octombrie 2023, par. 18).

Regula în materia căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii date asupra contestaţiei în anulare este aceea că o astfel de hotărâre este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată, potrivit dispoziţiilor art. 508 alin. (4) C. proc. civ.

Pentru a da eficienţă acestor reglementări legale, instanţa este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală şi să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.

Or, în succesiunea căilor de atac de care s-a prevalat contestatoarea, se observă că decizia nr. 2500 din 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2023, este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă a fi atacată pe calea contestaţiei în anulare speciale, întrucât hotărârea ce a făcut obiectul acesteia a fost pronunţată în soluţionarea unei alte contestaţii în anulare speciale formulate împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs.

Cum decizia atacată a fost pronunţată în calea extraordinară de retractare a contestaţiei în anulare, nu în recurs, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., partea nu are deschisă calea de atac a contestaţiei în anulare speciale împotriva acesteia, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României. Aceste dispoziţii conduc la concluzia că instanţa nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege.

Numai astfel se poate respecta principiul preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, implicit, principiul securităţii raporturilor juridice, potrivit cu care o hotărâre irevocabilă nu mai poate fi pusă în discuţie, în afara căilor extraordinare de atac stabilite de lege.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 503 alin. (2) şi art. 508 alin. (4) din acelaşi act normativ, va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, soluţie în raport de care va respinge şi cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va obliga pe contestatoarea A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, către intimata B., conform facturii seria x nr. x din 27 februarie 2024 şi chitanţei seria x nr. x din 27 februarie 2024 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare declarată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023.

Respinge cererea de suspendare a judecăţii, ca rămasă fără obiect.

Obligă pe contestatoarea A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.