Assignee's flight-delay claim: jurisdiction fixed with initially seized court where carrier fails to raise territorial objection

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 martie 2023, pe rolul Judecătoriei Buftea, secţia civilă, sub numărul x/2023, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. prin B., la plata sumei reprezentând compensaţie întârziere/anulare zbor şi a dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că pasagerul a achiziţionat bilete de transport aerian pentru cursa operată de compania pârâtă, pentru zborul W6 3316 din data de 4 februarie 2023, pe ruta Birmingham – Cluj-Napoca, care a ajuns la destinaţie cu o întârziere mai mare de 3 ore/a fost anulat.

A mai învederat că între părţi a intervenit o cesiune de creanţă, prin care cedentul le-a cesionat toate drepturile şi accesoriile izvorâte din dreptul de a percepe compensaţia datorată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 261/2004.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 şi 7 din Regulamentul CE 261/2004, art. 1522 din C. civ., precum şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C-402/07, C-432/07 şi C-394/14).

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 6556 din data de 4 iulie 2023, Judecătoria Buftea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale exclusive, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Buftea, secţia civilă a reţinut că, în cauza C-204/08, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat aspectul că "articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui transport aerian de persoane dintr-un stat membru cu destinaţia într un alt stat membru, efectuat în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, care este operatorul de transport efectiv, instanţa competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe acest contract de transport şi pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 este, la alegerea reclamantului, instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul respectiv."

Astfel, a apreciat că, în materia despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Reţinând că, potrivit biletului de transport aerian anexat cererii, zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Birmingham, iar ca punct de sosire Aeroportul din Cluj-Napoca, a apreciat că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Cluj-Napoca, în a cărei circumscripţie se află locul de sosire a avionului.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 13242/CC din data de 15 noiembrie 2023, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Cluj-Napoca şi Judecătoria Buftea, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus trimiterea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În esenţă, Judecătoria Cluj-Napoca a apreciat că Judecătoria Buftea a rămas competentă a soluţiona pricina, întrucât nu putea invoca din oficiu propria necompetenţă, în raport de prevederile art. 130 C. proc. civ. şi de împrejurarea că, în speţă, competenţa este una de ordine privată.

A arătat că dispoziţiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 au relevanţă din perspectiva competenţei internaţionale, iar, odată stabilită competenţa instanţelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanţelor române le revine competenţa de soluţionare a prezentei cauze), instanţa naţională competentă teritorial se stabileşte potrivit normelor dreptului intern.

Totodată, a reţinut că litigiul de faţă are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) Cod procedură face trimitere expresă la dispoziţiile de drept comun.

A mai constatat şi că art. 7 din Regulamentul U.E. nr. 1215/2012 nu are caracterul unei norme de competenţă exclusive, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care dispun: "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Prin urmare, a apreciat că necompetenţa teritorială alternativă din prezentul litigiu, fiind de ordine privată, putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare şi a constatat că pârâta nu a formulat întâmpinare, conform dispoziţiilor art. 1029 alin. (4) C. proc. civ. şi nici nu s-a înfăţişat în faţa instanţei de judecată.

A arătat că, în condiţiile în care excepţia nu este invocată de către pârât, instanţa învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze pricina.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În prezenta cauză, conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Buftea, secţia civilă şi Judecătoria Suceava, secţia civilă, a fost generat de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 7 pct. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Este incontestabil că litigiul prezintă un element de extraneitate, determinat de provenienţa externă a cursei aeriene operate de către compania pârâtă şi în legătură cu care reclamanta solicită compensaţie pentru întârzierea/anularea zborului, cu aplicarea dobânzii legale (ruta Birmingham– Cluj-Napoca).

Se reţine, totodată, că nu este disputată nici lipsa de relevanţă pentru verificarea competenţei a dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor, acest act de drept al Uniunii Europene interesând exclusiv dreptul material.

Prin urmare, faţă de natura litigiului, verificarea competenţei de soluţionare a cauzei presupune raportarea la dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012.

În conformitate cu art. 5 din acest regulament, (1) Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2-7 din prezentul capitol. (2) În special, normele de competenţă naţională pe care statele membre le comunică Comisiei în temeiul articolului 76 alin. (1) litera (a) nu pot fi invocate împotriva persoanelor menţionate la alin. (1)."

În speţă, pârâtul are sediul pe teritoriul unui alt stat membru, respectiv Ungaria, ceea ce înseamnă, pe temeiul art. 5 şi potrivit jurisprudenţei constante a CJUE conturate în interpretarea noţiunii de "domiciliu" din Regulamentul nr. 1215/2012, că acest pârât putea fi acţionat în justiţie în faţa instanţelor din România numai în temeiul normelor din secţiunile 2-7, printre şi art. 7 pct. 1 (care face parte din secţiunea 2 "Competenţe speciale").

Potrivit acestei norme, "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru: (a) în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul de executare a obligaţiei în cauză; (b) în sensul aplicării prezentei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este: - în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; - în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile (...)".

În cauza Rehder c. Air Baltic, C – 204/08, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin hotărârea din 9.07.2009, că un transport aerian de persoane dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru constituie "prestare de servicii" în sensul art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, iar decizia îşi păstrează aplicabilitatea în ceea ce priveşte art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din actuala reglementare, reprezentată de Regulamentul nr. 1215/2012, care este formulat într-o manieră identică.

Potrivit CJUE, în aplicarea art. 7 pct. 1 lit. b), instanţa competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 în legătură cu un asemenea transport, efectuat în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, care este operatorul de transport efectiv, este, la alegerea reclamantului, instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului.

Trebuie constatat, aşadar, că, în speţă, pârâtul cu sediul în Ungaria putea fi chemat în judecată în România pentru o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 numai în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca, ce corespunde instanţei de la locul de sosire a avionului (locul de plecare fiind Birmingham).

Cu toate acestea, în ipoteza în care titularul unei astfel de creanţe a sesizat o altă instanţă din România, respectiv Judecătoria Buftea, nu este posibilă dezînvestirea acesteia din oficiu în favoarea instanţei competente potrivit art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012.

După cum s-a arătat anterior, art. 5 alin. (2) prevede că, în cazul normelor de competenţă specială enunţate în secţiunile 2-7 din Regulament (inclusiv în cazul normei din art. 7), normele de competenţă naţională nu pot fi invocate împotriva pârâtului.

Art. 5 din Regulament este de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât, în absenţa unei norme în cuprinsul secţiunilor 2-7 din Regulament, normele de competenţă naţională sunt pe deplin aplicabile.

Or, deşi Regulamentul nr. 1215/2012 conţine şi norme referitoare la verificarea competenţei şi la invocarea excepţiei de necompetenţă, niciuna dintre acestea nu prevede invocarea din oficiu a excepţiei de necompetenţă teritorială în cazurile de competenţă specială prevăzute de Regulament.

Art. 27 stipulează că "Dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu în cazul căruia instanţele dintr-un alt stat membru au competenţă exclusivă în temeiul articolului 24, instanţa sesizată se declară, din oficiu, necompetentă."

Potrivit art. 28 alin. (1) din Regulament, "Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acţionat în justiţie înaintea unei instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfăţişează în faţa acesteia, instanţa se declară din oficiu necompetentă, cu excepţia cazului în care competenţa sa rezultă din dispoziţiile prezentului regulament."

Aşadar, declararea din oficiu a necompetenţei este posibilă în cazul competenţei internaţionale (şi cu condiţia ca pârâtul să nu se înfăţişeze în faţa instanţei sesizate, alta decât cea din statul în care se află domiciliul său), iar în cazul competenţei naţionale, numai dacă o altă instanţă naţională este exclusiv competentă în temeiul art. 24 din Regulament şi aceasta, indiferent de prezenţa pârâtului şi de poziţia sa procesuală (în speţă nu este vorba despre o competenţă exclusivă în sensul art. 24).

Prin urmare, nu se prevede că, în cazurile de competenţă specială din Regulament, instanţa sesizată de către reclamant se poate declara din oficiu necompetentă, absenţa unei astfel de reglementări fiind justificată de caracterul alternativ al normelor de competenţă în aceste cazuri, reclamantul având alegerea sesizării uneia dintre mai multe instanţă deopotrivă competente.

Rezultă din cele expuse că, în ipoteza art. 7 din Regulament, normele din dreptul naţional referitoare la invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială rămân pe deplin aplicabile, nefiind înlăturate în considerarea art. 5 alin. (2) din Regulament.

În acest context, este relevant faptul că prima instanţă sesizată cu o cerere de valoare redusă, respectiv Judecătoria Buftea, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale şi s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, în considerarea locului de sosire a avionului.

Referitor la competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu valoare redusă, dispoziţiile art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că aceasta se stabileşte "potrivit dreptului comun".

Conform art. 1027 C. proc. civ., procedura cu privire la cererile de valoare redusă are caracter alternativ în raport cu o acţiune de drept comun, reclamanţii manifestându-şi opţiunea de a recurge la procedura specială prin învestirea instanţei cu o cerere încorporată în formularul tip prevăzut de dispoziţiile art. 1029 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Regula generală de drept comun, în materia competenţei teritoriale, este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că: "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Faţă de obiectul cauzei, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., norme de competenţă de ordine privată, prin care legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, în favoarea instanţei locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport.

Este de menţionat că pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., iar, în situaţia în care acesta ar sesiza o instanţa necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetenţa teritorială.

În acest sens dispun şi prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Cu alte cuvinte, fiind un caz de competenţă teritorială relativă, de ordine privată, în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenţei la una dintre instanţele competente, instanţa neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţă.

În acest context, dispoziţiile art. 131 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul că, dacă pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, instanţa iniţial sesizată nu mai poate să-şi declare necompetenţa tocmai pentru acest motiv, întrucât, prin lege, s-a urmărit ca excepţia necompetenţei teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei.

În speţă, ţinând cont că prin întâmpinarea formulată în termen legal, pârâta nu a înţeles să invoce excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Buftea, prin alegerea făcută de reclamantă, soluţionarea cauzei rămâne în competenţa instanţei pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, care nu mai putea să invoce, din oficiu, necompetenţa sa teritorială, la primul termen de judecată din 19 iunie 2023 şi să se desesizeze, în această manieră, de soluţionarea pricinii, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza.

Altfel spus, dat fiind impedimentul legal ce operează cu privire la instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în sensul imposibilităţii invocării din oficiu a necompetenţei de ordine privată, prin introducerea cererii de chemare în judecată la una din instanţe, competenţa teritorială se fixează în favoarea acelei instanţe, orice altă instanţă devenind necompetentă.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că Judecătoria Buftea, secţia civilă este instanţa competentă să soluţioneze cererea dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.