Admissibility of constitutional challenges to procedural norms lacking direct nexus with the outcome of a special appeal
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed as unfounded the appeal filed by the contestator, thereby upholding the Court of Appeal’s decision to reject as inadmissible the requests to refer constitutional unconstitutionality exceptions to the Constitutional Court. The dispute arose in the context of a special appeal (contestație în anulare) filed against a civil decision resolving a procedural matter, where the appellant challenged the constitutionality of specific provisions of the Code of Civil Procedure (Articles 506, 503, 519), the Civil Code (Article 258), and Law No. 47/1992 (Article 30), arguing violations of the right to a fair trial and family life. The decisive legal basis was the requirement under Article 29 of Law No. 47/1992 that a constitutional challenge must have a direct link with the solution of the specific case; the court held that the challenged norms, which governed procedural formalities such as deadlines, representation rights, and the scope of the special appeal itself, did not directly influence the outcome of the pending special appeal, and the general arguments regarding procedural fairness did not meet the threshold for a concrete constitutional control, resulting in the rejection of the appeals as unfounded.
Legislator headnote
AI generatedart. 506 alin. (1) C. proc. civ, art. 503 alin. (3) C. proc. civ, art. 503 alin. (2) C. proc. civ, art. 13 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 258 alin. (1) C. civ; Admissibility of constitutional challenges to procedural norms lacking direct nexus with the outcome of a special appeal: , au fost invocate dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2023, petentul A. a solicitat instanţei să dispună sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a următoarelor dispoziţii legale:
1. neconstituţionalitatea art. 506 alin. (1) C. proc. civ. (lipsa posibilităţii depunerii contestaţiei în anulare în cauzele urgente, soluţionate prin ordonanţă preşedinţială, în termen de la pronunţare versus în termen de la comunicare, în forma sa actuală);
2. neconstituţionalitatea art. 503 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 503 alin. (2) C. proc. civ., referitor la încălcarea art. 13 alin. (1) C. proc. civ. (imposibilitatea apărării din cauza restricţionării motivelor de anulare), comparativ cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
3. neconstituţionalitatea art. 258 alin. (1) C. civ., referitor la încălcarea art. 71 alin. (1) C. civ., a art. 71 alin. (2) C. civ., la încălcarea art. 26 alin. (1) (viaţa familială) din Constituţia României şi la încălcarea art. 8 C.E.D.O. (lipsa definiţiei clare a familiei, a vieţii de familie, mai ales în cazurile familiilor cu copii şi părinţi în curs de divorţ - familia monoparentală este neconstituţional definită şi este discriminat, până la soluţionarea divorţului, părintele la care copilul nu locuieşte);
4. neconstituţionalitatea art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, referitor la încălcarea art. 24 alin. (1) Constituţia României şi a art. 13 alin. (1) C. proc. civ.
5. neconstituţionalitatea art. 519 C. proc. civ. (lipsa posibilităţii sesizării I. C. civ..J. în recurs în hotărârile cu căi de atac doar prin apel).
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României.
I.2. Încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin încheierea de şedinţă din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de contestatorul A., în contradictoriu cu intimatele B. şi S.C. C. S.R.L. - D.; în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. 503 alin. (3) din C. proc. civ. în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României, invocată de către contestatorul A.; a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionare excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 71 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 519 din C. proc. civ., ca inadmisibilă.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva încheierii de şedinţă din 13 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs contestatorul A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 ianuarie 2024, sub nr. x/2023/a1, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 ianuarie 2024, a stabilit termen de judecată la data de 27 februarie 2024, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.
I.1. Cererea de recurs:
Prin cererea depusă prin poştă electronică, la data de 14 decembrie 2023, recurentul-contestator A. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 13 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, invocând dispoziţiile art. 485 alin. (1), art. 487 alin. (1), art. 470 alin. (5) şi art. 13 C. proc. civ. şi precizând că motivarea căii de atac în drept urmează să o completeze după comunicarea încheierii atacate.
II.2. Motivele de recurs:
Prin memoriul de recurs depus la data de 16 ianuarie 2024, prin poştă electronică, cu privire la primul motiv de recurs ce vizează soluţia de respingere a primului capăt de cerere privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., invocând incidenţa art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6), art. 22 C. proc. civ., recurentul-contestator a făcut trimitere la paragrafele 5, 6, 7, 8, 9 şi 10 din pagina a 11-a, precum şi la paragraful 2 din pagina a 12-a ale încheierii atacate, în raport de care a menţionat că a prezentat în mod detaliat, la data de 13 decembrie 2023, argumentele potrivit cărora rezolvarea contestaţiei în anulare depinde de sancţionarea art. 506 alin. (1) C. proc. civ., în forma sa actuală, aspect invocat şi la termenul de judecată din 19 octombrie 2023, însă timpul alocat susţinerilor orale a fost limitat de către instanţă.
A precizat că unul dintre motivele pentru care a contestat aceste dispoziţii legale l-a reprezentat faptul că partea adversă le-ar putea invoca pentru a solicita respingerea contestaţiei în anulare, cum de altfel şi instanţa s-ar folosi de acestea pentru a respinge calea de atac exercitată în cauză.
A susţinut că pentru recurent şi fiul său era important să rămână înscris la D. (pentru a nu fi schimbat mediul, colegii şi educatoarele) şi să nu i se modifice programul de relaţii personale pe timpul vacanţei de vară.
Întrucât se apropia începerea anului şcolar, iar Tribunalul Ilfov tergiversa motivarea hotărârii, a introdus contestaţia în anulare fără să mai ţină cont de termenul dispus de art. 506 alin. (1) C. proc. civ., formulându-şi argumentarea în jurul sesizării Curţii Constituţionale a României, mai ales că fondul cauzei se judeca prin procedura ordonanţei preşedinţiale.
A mai arătat că prima instanţă nu a pus în dezbatere în niciuna din şedinţele de judecată considerentul pe care şi-a întemeiat motivarea în paragraful 2 din pagina a 12-a a încheierii recurate, deşi era obligată să facă acest lucru, potrivit art. 14 C. proc. civ.
În final, a precizat că restul motivelor pentru care a invocat neconstituţionalitatea art. 506 alin. (1) C. proc. civ. se regăsesc în contestaţia iniţială şi le va dezbate oral în şedinţa de judecată.
Referitor la al 2-lea motiv de recurs relativ la soluţia de respingere a capătului 3 de cerere privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 258 alin. (1) C. civ., invocând incidenţa art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6), art. 22 C. proc. civ., recurentul-contestator a făcut trimitere la paragrafele 3 şi 4 din pagina a 12-a a încheierii atacate, menţionând că nu a fost pus în dezbatere de către curtea de apel în niciuna din şedinţele de judecată considerentul pe care instanţa şi-a întemeiat motivarea la paragraful 4 din pagina a 12-a, conform art. 14 C. proc. civ.
A susţinut că divorţul între recurent şi intimata B. nu s-a finalizat în condiţiile în care a formulat cerere de strămutare a dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Ilfov, iar în cazul în care va fi admisă hotărârea nr. 6445/2023 este nulă, urmând să promoveze şi căile extraordinare de atac ale contestaţiei în anulare şi revizuirii; a precizat că prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu a redeschis urmărirea penală împotriva intimatei B. şi a lui E., ultimul pentru mărturie mincinoasă în dosarul de divorţ.
În fine, a mai arătat că restul motivelor pentru care a invocat neconstituţionalitatea art. 258 alin. (1) C. proc. civ. se regăsesc în contestaţia iniţială şi le va dezbate oral în şedinţa de judecată, solicitând revizuirea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege, cu consecinţa trimiterii spre judecare la forul constituţional.
Cel de-al 3-lea motiv de recurs a vizat soluţia de respingere a capătului 4 de cerere privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în raport de care a invocat incidenţa art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6) şi art. 22 C. proc. civ., făcând trimitere la paragrafele 5, 6, 7 şi 8 din pagina a 12-a a încheierii atacate, recurentul-contestator a arătat că nu a fost pus în dezbatere de către curtea de apel în niciuna din şedinţele de judecată considerentul pe care şi-a întemeiat motivarea la paragraful 4 din pagina a 12-a, conform art. 14 C. proc. civ.
Raportându-se la conţinutul textului art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recurentul a considerat că dispoziţia criticată nu permite părţilor să se reprezinte singure în faţa Curţii Constituţionale decât prin avocaţi care au dreptul de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În această privinţă a făcut referire la Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 643/16 iulie 2004 şi la decizia nr. 485/23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 539/20 iulie 2015, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dospoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a 2-a din Legea nr. 134/2010, republicată, privind C. proc. civ., cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, constatându-se că acestea sunt neconstituţionale.
Totodată, a precizat că preferă să se apere singur, iar aceasta necesită timp pentru consultanţă juridică. A mai arătat că restul motivelor pentru care a contestat constituţionalitatea art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 se regăsesc în contestaţia iniţială şi le va dezbate oral în şedinţa de judecată.
Prin cel de-al 4-lea motiv de recurs, raportat la soluţia de respingere a capătului 5 de cerere privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 C. proc. civ., invocând incidenţa art. 470 alin. (5), art. 468 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, art. 488 alin. (2), art. 14 alin. (2), (4)-(6) şi art. 22 C. proc. civ., recurentul-contestator a făcut trimitere la paragrafele 9 şi 10 din pagina a 12-a a încheierii atacate, menţionând că nu a fost pus în dezbatere de către curtea de apel în niciuna din şedinţele de judecată considerentul pe care şi-a întemeiat motivarea la paragraful 10 din pagina a 12-a, conform art. 14 C. proc. civ.
A precizat că nu a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faţă de actuala reglementare a art. 519 C. proc. civ., un astfel de demers fiind sortit eşecului, însă în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Ilfov, sesizările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea unor aspecte legale au fost respinse în mod nelegal, făcând trimitere la paragrafele 12, 13 şi 14 din pagina 9 a hotărârii nr. 6445/2023.
A menţionat că prima cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respinsă cu rea-credinţă şi în mod abuziv de către instanţa de apel la data de 24 noiembrie 2023, a fost formulată la data de 28 aprilie 2023 şi nu la data de 21 octombrie 2023, cum eronat s-a reţinut, ca răspuns la documentele depuse de partea adversă la data de 07 aprilie 2023 provenind de la Judecătoria Cornetu, secţia penală, pe care instanţa le-a acceptat în mod părtinitor.
Cea de-a 2 cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost trimisă ca răspuns la probatoriul depus de partea adversă încă din data de 07 aprilie 2023, în legătură cu fapte petrecute în jurul datei de 21 iulie 2022.
De asemenea, a arătat că Tribunalul Ilfov, la termenul din 28 aprilie 2023, a dispus amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de înscrisurile depuse la dosar de partea adversă, fără a judeca cererile formulate de recurent şi partea adversă, şi nici nu a pus în dezbatere, la data de 24 noiembrie 2023, aspectele referitoare la decăderea recurentului din dreptul de a formula cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum prevede art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., pentru a fi în măsură să formuleze apărări, timpul alocat dezbaterilor fiind limitat de către instanţă la 2 minute.
În final, a mai arătat că restul motivelor pentru care a contestat constituţionalitatea art. 519 din C. proc. civ. se regăsesc în contestaţia iniţială şi le va dezbate oral în şedinţa de judecată.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului:
Verificând în cadrul controlului de legalitate încheierea atacată, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 519 din C. proc. civ., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:
Cu titlu preliminar, în referire la condiţiile de exercitare a prezentei căi extraordinare de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321/09.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/20.07.2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a unei cereri de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., ci are o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
În acest context, soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
Prin urmare, analizând memoriul de recurs, prin prisma considerentelor deciziei instanţei de contencios constituţional, anterior evocate, Înalta Curte constată că autorul căii de atac a formulat critici prin care a urmărit să demonstreze că excepţia de neconstituţionalitate a normelor legale invocate îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege şi că cererea de sesizare, pe care a formulat-o în faţa primei instanţe, a fost nelegal respinsă.
Din acest punct de vedere, se reţine, pe de o parte, că obiectul demersului judiciar declanşat de recurent a fost determinat de formularea contestaţiei în anulare împotriva deciziei civile nr. 730 din 26 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2023, având ca obiect "ordonanţă preşedinţială", prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 4869 A din 22 august 2023 a Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. şi cu intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. - D..
În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 şi 4 şi art. 503 alin. (3) din C. proc. civ.
Pe de altă parte, în cadrul dosarului având ca obiect contestaţia în anulare, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) C. proc. civ., art. 503 alin. (2)-(3) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 71 alin. (1)-(2) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 519 din C. proc. civ. în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României.
Prin încheierea de şedinţă din 13 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca inadmisibilă, doar cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 71 alin. (1)-(2) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 519 din C. proc. civ.
Pentru a dispune astfel, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 care reglementează condiţiile în care se poate dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de necontituţionalitate ridicată de către părţi sau din oficiu, din analiza dispoziţiilor legale invocate de contestator ca fiind neconstituţionale, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu îndeplineşte una din condiţiile esenţiale inserate de legiuitor, şi anume aceea referitoare la legătura directă dintre normele legale criticate şi soluţia ce ar putea fi dată contestaţiei în anulare declarate în cauză, din perspectiva efectelor materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului produse de o eventuală decizie de admitere a excepţie de neconstituţionale de către Curtea Constituţională.
Cu alte cuvinte, soluţia vizând neconstituţionalitatea textelor de lege invocate putea fi evaluată în contextul impus de dezlegarea pricinii pentru a se putea verifica cerinţa referitoare la necesitatea existenţei legăturii normei contestate cu rezolvarea contestaţiei în anulare.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs relativ la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-contestator a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) prin aceea că instanţa nu a analizat argumentele pe care acesta le-a adus în dovedirea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii formulate din perspectiva excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Sub acest aspect, făcând trimitere la considerentele încheierii atacate (paragraful 2, pagina a 12-a), a afirmat că a detaliat în cadrul susţinerilor orale expuse în şedinţa de judecată din data de 13 decembrie 2023, faptul că soluţionarea contestaţiei în anulare depinde de sancţionarea art. 506 alin. (1) C. proc. civ., text de lege de care instanţa şi partea adversă se vor folosi pentru a se respinge calea extraordinară de atac exercitată în cauză.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este rezultatul a două exigenţe ce decurg din art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reflectate în jurisprudenţa Curţii.
Pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României). Această obligaţie este justificată, întrucât numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei. De asemenea, Curtea a apreciat că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, însă ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.
Or, prima instanţă a respectat exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privinţa motivării încheierii recurate, sub aspectul criticat de parte, prezentând considerentele pentru care a apreciat că prefigurarea unei soluţii de admitere a neconstituţionalităţii textului de lege invocat nu creează premisele aplicării directe a normei la speţa dedusă judecăţii, de vreme ce chestiunea legată de formularea sau motivarea contestaţiei în anulare în termenul prevăzut de art. 506 alin. (1) din C. proc. civ. nu a fost supusă dezbaterii în acest cadru procesual, iar prin argumentele expuse, contestatorul a dezvoltat aspecte de ordin general legate de modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze regimul juridic al căii extraordinare de atac.
În consecinţă, Înalta Curte constată că încheierea atacată conţine suficiente elemente care fac posibil controlul judiciar în această etapă procesuală, motivarea fiind una clară şi concisă, cuprinzând argumentul principal care a format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, respectiv că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătura cu soluţia ce ar putea fi dată contestaţiei în anulare deduse judecăţii, context ce reflectă caracterul nefondat al criticii relativ la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării încheierii recurate.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la promovarea contestaţiei în anulare, cu ignorarea termenului prevăzut de art. 506 alin. (1) C. proc. civ., în contextul tegiversării motivării hotărârii de către Tribunalul Ilfov şi a circumstanţelor factuale ce ţin de judecata cauzei pe fond, Înalta Curte constată că aceste argumente strict legate de elementele particulare ale litigiului prezentate în etapa procesuală a apelului nu pot fi reanalizate în cadrul prezentului recurs care priveşte exclusiv legalitatea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege amintit şi nu aspecte ce ţin de fondul cauzei.
În privinţa criticii ce reclamă încălcarea art. 14 C. proc. civ., Înalta Curte constată că neregularitatea săvârşită de către prima instanţă este invocată sub aspectul încălcării obligaţiei acesteia de a supune discuţiei părţilor chestiunea evidenţiată în motivarea încheierii atacate legată de formularea sau motivarea căii extraordinare de atac în termenul prevăzut de lege, ipoteză în care, în opinia instanţei, o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) C. proc. civ. ar fi prezentat relevanţă asupra soluţiei ce ar putea fi dată în cauză, critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).
Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.
În procesul civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune. Aceste drepturi legale ale participanţilor la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, şi anume principiul contradictorialităţii.
Astfel, art. 14 alin. (4) din C. proc. civ. enunţă dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, iar alin. (5) şi (6) impune instanţei obligaţia de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate şi de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Ca atare, probele, excepţiile procesuale, diversele incidente procesuale, precum şi orice alte chestiuni de drept procesual sau substanţial ori chestiuni de fapt vor fi puse în mod obligatoriu de către instanţă în discuţia părţilor anterior pronunţării vreunei hotărâri, în caz contrar hotărârea judecătorească pronunţată putând fi schimbată sau casată în căile de atac, potrivit legii.
Or, în speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că nu se identifică neregularităţi de ordin procedural din perspectiva relevată de recurent, care să atragă sancţiunea nulitatea încheierii recurate în contextul încălcării dispoziţiilor art. 14 din C. proc. civ., de vreme ce dezbaterile în faţa primei instanţe au avut loc în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023, când contestatorul a formulat concluzii pe cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi pe admisibilitatea contestaţia în anulare în sensul celor consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată ce face parte integrantă din încheierea de şedinţă din 13 decembrie 2023, atacată cu prezentul recurs.
În condiţiile în care chestiunea legată de formularea sau de motivarea căii extraordinare de atac în termenul prevăzut de legiuitor nu a fost invocată de intimaţi, care nu au formulat întâmpinare şi nici nu au fost prezenţi la termenul la care au avut loc dezbaterile în sensul celor expuse, şi nici de către instanţa de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) din C. proc. civ., în contextul verificării întrunirii în mod cumulativ a cerinţelor de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, prima instanţă a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ. pretins neconstituţionale nu îndeplinsc condiţia legăturii normei criticate cu soluţionarea contestaţiei în anulare.
O astfel de abordare din partea primei instanţe nu este de natură a încălca normele de procedură anterior menţionate şi, de aici, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De altfel, Curtea Constituţională însăşi a lămurit acest aspect, statuând că revine instanţelor de judecată competenţa de a constata îndeplinirea, în mod concret, a condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, în vederea sesizării instanţei de contencios constituţional, instanţe care "au rolul de partener al Curţii (Constituţionale - n.r.), în sensul că verifică, în vederea sesizării instanţei constituţionale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate"; "excepţia de neconstituţionalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituţionalitate, astfel încât, atât instanţei a quo, cât şi celei ad quem le revine competenţa de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituţionalitate" (Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragrafele 27 şi 28).
Pentru ca mecanismul excepţiei de neconstituţionalitate să nu fie deturnat de la scopul pentru care a fost creat, relevanţa pe care dispoziţiile pretins neconstituţionale o au asupra soluţionării cauzei trebuie evaluată în raport cu circumstanţele cauzei, prin prisma interesului procesual concret pe care îl prezintă declanşarea controlului de neconstituţionalitate, ţinând seama de chestiunile litigioase supuse dezbaterii şi de stadiul în care se află litigiul.
În acest sens a statuat chiar instanţa de contencios constituţional, reţinând că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15), iar incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Curtea Constituţională a precizat, totodată, că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).
În continuare, Înalta Curte constată că, în cadrul aceluiaşi motiv de casare al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul s-a rezumat la a afirma la nivel formal nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât o astfel de susţinere nu s-a circumscris unor aspecte de nelegalitate a încheierii atacate, care să permită verificarea modului de îndeplinire a exigenţelor impuse de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.
În aceeaşi manieră a învederat şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp recurentul nu a circumstanţiat în niciun mod critica sub aspectul normelor de drept material pretins încălcate sau aplicate greşit de către prima instanţă prin raţionamentul juridic dezvoltat în considerentele încheierii recurate.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată fie nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers, aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.
Astfel, partea are obligaţia de a prezenta argumente care să poată fi subsumate motivului de casare invocat, simpla nemulţumire cu privire la soluţia pronunţată de către prima instanţă nefiind suficientă pentru a conduce la casarea încheierii recurate.
Nici trimiterea generală la celelalte motive expuse în cererea iniţială în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) C. proc. civ., nu este aptă a provoca controlul judiciar, verificarea legalităţii încheierii recurate se poate face doar prin prisma celor tranşate jurisdicţional de către prima instanţă, nu doar din punct de vedere al soluţiei, ci şi al considerentelor justificative, ceea ce presupune critici grefate pe acest aspect.
În plus, în şedinţa publică din 27 februarie 2024, recurentul a relevat chestiuni relative la situaţia de fapt ce implică o cercetare a fondului cauzei, aspect ce excedează analizei pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, în condiţiile în care în cadrul controlului de constituţionalitate, a cărui declanşare se realizează pe calea invocării excepţiei şi solicitării sesizării instanţei constituţionale, are loc o examinare punctuală a textului legal obiect al excepţiei cu textul constituţional indicat a fi încălcat, chestiunile de fapt neputând fi imputate legiuitorului.
Referitor la cel de al 2-lea motiv de recurs ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din C. civ., recurentul-contestator a susţinut că instanţa nu a pus în dezbatere considerentul pe care şi-a întemeiat motivarea în paragraful 4 din pagina a 12-a a încheierii atacate, aşa cum prevede art. 14 din C. proc. civ., critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că partea a înţeles să solicite sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate anterior amintită, în cadrul unui litigiu ce are ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 730 din 26 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2023.
Din motivarea încheierii atacate rezultă că instanţa, raportându-se la argumentele ce susţin excepţia de neconstituţionale a art. 258 alin. (1) referitor la încălcarea art. 71 alin. (1) şi (2) şi art. 26 alin. (1) din C. civ., inserate în paragraful dedicat analizei acestei excepţii, a concluzionat că textele legale criticate nu au legătură cu litigiul pendinte din perspectiva contestaţiei în anulare, prevederile de drept substanţial invocate de contestator putând avea relevanţă cel mult asupra soluţionării fondului cauzei, etapă procesuală deja finalizată.
Susţinerile potrivit cărora prima instanţă şi-a argumentat soluţia pe considerente ce nu au făcut obiectul dezbaterilor nu conduc la concluzia că instanţa de judecată şi-a extins controlului judiciar dincolo de motivele cu care a fost legal învestită, din contră raţionamentul juridic, care a condus către soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din C. civ., s-a circumscris petitului cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanţă pronunţându-se în deplină concordanţă cu aspectele invocate prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale dedusă judecăţii, neexistând elemente de natură să ia prin surprindere partea.
În plus, Înalta Curte, ţinând cont că excepţia în dezbatere trebuie să se plaseze în contextul unui control concret de constituţionalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituţionalităţii trebuie să producă un efect util şi direct asupra cauzei, apreciază că prima instanţă în mod corect a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât normele de drept substanţial a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac în cadrul căreia nu este analizată pe fond cauza.
Cu alte cuvinte, în etapa în care instanţa este învestită cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, se poate invoca o excepţie de neconstituţionalitate în legătură cu normele incidente şi proprii acestei căi de atac, sub aspectul admisibilităţii.
Aşa fiind, dispoziţiile criticate din perspectiva conformităţii cu normele constituţionale nu influenţează soluţia ce urma a fi dată contestaţiei în anulare, iar prefigurarea unei soluţii eventual favorabile în controlul de constituţionalitate nu creează premisele aplicării lor directe în acel stadiu procesual al cauzei.
Înalta Curte reţine invocarea pur formală a încălcării prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru argumentele arătate în cele ce preced, a căror reluare ar fi superflu.
În aceleaşi coordonate se situează şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor încheierii atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei, în considerarea soluţiei pronunţate de curtea de apel.
De asemenea, se reţine că prin calea de atac formulată, recurentul a evocat aspecte ce ţin de formularea unei cereri de strămutare a dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Ilfov, de exercitarea căilor extraordinare de atac ale contestaţiei în anulare şi revizuirii împotriva deciziei nr. 6445/2023, precum şi de cererea de redeschidere a urmăririi penale a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu împotriva intimatei B. şi a lui E., pentru mărturie mincinoasă în procesul de divorţ, aspecte ce nu pot fi cenzurate în prezenta cale de atac, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din C. civ.
Nici trimiterea cu titlu general la celelalte motive expuse în cererea iniţială în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal amintit, nu este aptă a provoca controlul judiciar, întrucât recurentul nu a arătat în concret cu ce a greşit instanţa de apel şi de ce normele procesuale sau materiale nu au fost corect aplicate.
Referitor la cel de al 3-lea motiv de recurs ce vizează soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din C. civ., recurentul-contestator a susţinut că instanţa nu a pus în dezbatere considerentul pe care şi-a întemeiat motivarea în paragraful al 4-lea din pagina 12 a încheierii atacate, aşa cum prevede art. 14 din C. proc. civ., însă paragraful indicat nu se regăseşte între cele menţionate de către parte, fiind vorba mai degrabă de paragraful al 7-lea din aceeaşi pagină, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Raportându-se la conţinutul textului art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recurentul a considerat că dispoziţia criticată nu permite părţilor să se reprezinte singure în faţa Curţii Constituţionale decât prin avocaţi care au dreptul de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, făcând trimitere la Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 643/16 iulie 2004 şi la decizia nr. 485/23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 539/20 iulie 2015, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a 2-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în ceea ce priveşte obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele fizice prin avocat.
Înalta Curte constată că, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, reţinând neîntrunirea condiţiei legăturii normei criticate cu soluţionarea cauzei, curtea de apel a apreciat în mod corect că nu prezintă relevanţă din perspectiva soluţiei ce ar putea fi dată în contestaţia în anulare cu care a fost învestită, verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care instituie o facultate şi nu o obligaţie a părţii de a fi reprezentată de avocat într-o procedură ce se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale şi priveşte soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.
Decizia Curţii Constituţionale, nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, invocată de recurent ca fundament al exercitării căii de atac, nu vizează textul de lege criticat, ci dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua, ale art. 84 alin. (2), precum şi ale art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care reglementau obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele fizice prin avocat, intervenţia instanţei de contencios constituţional fiind în sensul de a repara o inegalitate de tratament între modalitatea de reprezentare a unei persoane fizice în etapa procesuală a recursului, faţă de regulile de reprezentare aplicabile în celelalte etapele ale procesului civil (fond şi apel).
Argumentele pe care instanţa constituţională le-a expus în motivarea soluţiei pe care a pronunţat-o nu sunt de natură să susţină raţionamentul autorului cererii de recurs în raport cu stadiul procesual al pricinii şi dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ce reglementează un drept al părţii şi nu o obligativitate de a fi reprezentată în procedura jurisdicţională prevăzută la Secţiunea 2 din Legea nr. 47/1992, în care Curtea Constituţionale decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, conform art. 29 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În consecinţă, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticii relative la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Totodată, în privinţa celorlalte aspecte deduse judecăţii acestui motiv de casare, precum şi cele ce vizează incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în mod similar, se aplică considerentele expuse în cadrul analizei celui de-al 2-lea motivul de recurs.
Cu privire la cel de al 4-lea motiv de recurs în referire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ. din perspectiva lipsei posibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în faza contestaţiei în anulare, recurentul-contestator a arătat că instanţa nu a pus în dezbatere considerentele pe care şi-a întemeiat motivarea în paragrafele 9 şi 10 din pagina 12 a încheierii atacate, aşa cum prevede art. 14 din C. proc. civ., critică ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Înalta Curte observă că în paragraful 9 din pagina 12 a încheierii recurate au fost redate argumentele părţii sub aspectul încălcării unor drepturi prevăzute de art. 16 şi art. 24 din Constituţia României, în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, iar în paragraful 10 al aceleaşi pagini, prima instanţă a reţinut că norma criticată nu prezintă legătură directă cu soluţia ce se va pronunţa în cauză, întrucât în cursul judecăţii contestaţiei în anulare nu a fost formulată o sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
De vreme ce chiar recurentul a recunoscut că nu a ridicat o problemă de a cărei lămurire depindea soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, pe calea unei cereri de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care oricum ar fi fost sortită eşecului în aprecierea sa, nu se poate imputa instanţei de judecată o încălcare a principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 din C. proc. civ., care presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, raţiunea acestui text de lege fiind tocmai aceea ca părţile să nu fie surprinse în cursul judecăţii de aspecte cu privire la care nu au putut formula apărări.
De fapt, ceea ce nemulţumeşte recurentul este concluzia la care instanţa a ajuns în privinţa neîndeplinirii condiţiei referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei, care trebuie să fie reală, exprimată prin însăşi aplicarea şi interpretarea efectivă de către instanţă a normei pretins a fi neconstituţională, însă această concluzie, deoarece este parte a raţionamentului judiciar, nu putea fi pusă în discuţia părţilor, întrucât acest lucru ar fi echivalat cu o antepronunţare prin dezvăluirea soluţiei.
De asemenea, trimiterile pe care recurentul le-a făcut la modul în care s-a derulat judecata în apel în faţa Tribunalului Ilfov, precum şi motivarea instanţei în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererilor de sesizare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în justificarea prezentului demers judiciar, excedează analizei de legalitate specifică instanţei de control judiciar ce priveşte strict soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ.
Totodată, în privinţa celorlalte aspecte deduse judecăţii motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi cele ce vizează incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., după cum s-a arătat în cele ce preced, se aplică, în mod similar, considerentele expuse în cadrul analizei celui de-al 2-lea motivul de recurs.
În consecinţă, prentru considerentele expuse, reţinând că încheierea atacată nu este afectată de niciun viciu de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii de şedinţă din 13 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., art. 258 alin. (1) din C. civ., art. 30 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 519 din C. proc. civ., formulată de aceeaşi parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii de şedinţă din 13 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.