Civil liability of national prison administration for detention overcrowding violating Article 3 ECHR and minimum housing standards

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalul Bihor, secţia I civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând daune morale în sumă de 50.000 euro pentru încălcarea drepturilor omului.

În drept, a invocat art. 47 din C.E.D.O.

Prin precizarea formulată de reclamant, în faţa judecătorului de supraveghere, prin declaraţia din camera de consiliu din 08 februarie 2021, a specificat că pretenţiile sale se îndreptată împotriva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor Bucureşti aflată în subordinea Ministerului Justiţiei.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 133C din 09 iunie 2021, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român; a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în apel:

Prin decizia civilă nr. 127A din 03 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimatul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bihor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 133C din 09 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia I civilă; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond care va ţine seama de considerentele prezentei decizii.

I.4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, în primă instanţă, în rejudecarea cauzei:

Prin sentinţa civilă nr. 155C din 07 septembrie 2022, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor Bucureşti; a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AdministraţiaNaţională a Penitenciarelor Bucureşti.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în apel:

Prin decizia civilă nr. 642 din 23 mai 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împotriva sentinţei civile nr. 155C din 07 septembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2021; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale pentru condiţiile de detenţie din Penitenciarul Oradea; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intimata AdministraţiaNaţională a Penitenciarelor împotriva aceleaşi hotărâri; fără cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 642 din 23 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 octombrie 2023, sub nr. x/2021*, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 octombrie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveştecerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii acţiunii, în principal, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a acesteia, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că poate fi subiect în raportul litigios dedus judecăţii, dând o interpretare eronată prevederilor legale care guvernează activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - aparat central, de vreme ce nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităţilor penitenciare, făcând trimitere la art. 6 alin. (1) lit. a), art. 11 alin. (1), (2) şi (7) din H.G. nr. 756 din 12 octombrie 2016, art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin OMJ nr. 2724/2018.

A precizat că penitenciarele au personalitate juridică, organizare şi patrimoniu proprii şi sunt ordonatori terţiari de credite, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, astfel că pentru condiţiile materiale de detenţie oferite reclamantului, persoana juridică de drept public responsabilă este unitatea penitenciară în care acesta a fost custodiat în perioada de referinţă, care trebuie să stea în nume propriu în cauza de faţă, Administraţia Naţională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acesteia, sub aceste aspect invocând juriprudenţa naţională (hotărârea civilă nr. 470 din 07 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, sentinţa civilă nr. 2215A din 01.10.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, hotărârea civilă nr. 115/2021 din 18 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020, hotărârea nr. 475/2021 din 26 octombrie 2021, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Braşov, sentinţa civilă nr. 5860 din 23 martie 2022, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2019, definitivă).

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu poartă responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, instituţia nefiind ţinută să răspundă pentru eventualele fapte prejudiciabile ale unităţilor subordonate, astfel cum rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 222 C. civ.

A menţionat că organizarea şi coordonarea activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 revine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinaţiei şi în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, astfel că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

În prezenta cauză, fapta ilicita reclamată s-a produs în mediul penitenciar, dar condiţiile de detenţie imputate de reclamant pârâtei implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea din penitenciar decurgând din neasigurarea spaţiilor corespunzătoare prevăzute de legislaţia în materie.

Or, pentru acest tip de prejudiciu, răspunderea revine Statului Român, cel care stabileşte politica penală şi financiară, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor având doar atribuţiile de a aplica această politică.

Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă şi din faptul că în hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmives şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existenţa unei probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea din centrele de deţinere şi arest preventiv şi din unităţile penitenciare din România şi a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionalefie de natură logistică, fie de politică penală, precum şi consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie pentru situaţiile în care o persoană se confruntă cu sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care este sau a fost deţinută.

Or, toate aceste măsuri ce se impun a fi luate sunt în primul rând în sarcina Statului Român, revenind Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că Statului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, hotărârea din 10 ianuarie 2012), respectiva obligaţie nefiind doar o obligaţie de mijloace, ci una de rezultat.

Supraaglomerarea, ca problemă generală a sistemului penitenciar din România, este o consecinţă a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative şi adoptării măsurilor necesare prevenirii apariţiei sau reducerii acestuifenomen aparţin statului, cum s-a reţinut, de altfel, constant şi în jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia încălcării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în hotărârea-pilot din cauza Rezmives ş.a. contra României.

În plus, în cauza Polgar împotriva României, prin hotărârea în data de 20 iulie 2021, la paragraful 95, Curtea a stabilit faptul că decizia nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consolidează o jurisprudenţă preexistentă şi stabileşte criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că răspunzător pentru condiţiile inadecvate de detenţie este Statul.

Aşadar, răspunderea pecuniară revine statului şi nu autorităţilor subordonate, pentru condiţiile inadecvate de detenţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întemeindu-şi soluţia pe faptul că problema condiţiilor de detenţie are un caracter structural, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pilot Rezmives şi alţii împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfunctionalităţi sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenţie, ci statului care este răspunzător de politica penală.

Curtea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat astfel că Administraţia Naţională a Penitenciarelor se află în imposibilitatea obiectivă de a se conforma standardelor naţionale în materia condiţiilor de detenţie, şi a menţinut astfel o soluţie pronunţată de Tribunalul Gorj şi confirmată de Curtea de Apel Craiova, prin care Statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, fusese obligat să plătească despăgubiri unei persoane deţinute în condiţii inadecvate (par. 38).

Prin urmare, pentru probleme de ordin structural, responsabilitatea revine Statului reprezentat de Ministerul Finanţelor, invocând sub acest aspect juriprudenţa naţională (sentinţa civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016 a Judecătoriei Cornetu, rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Tribunalul Ilfov, prin decizia nr. 3074 din 11 septembrie 2017; sentinţa civilă nr. 735 dun 25 mai 2018 a Judecătoriei Găeşti, pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă; sentinţa civilă nr. 44 din 05 noiembrie 2018 a Tribunalului Mehedinţi, pronunţată în dosarul nr. x/2018; decizia nr. 1709 din 04 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017).

Faţă de aspectele reţinute pentru acordarea daunelor, chiar dacă instanţa a constatat că reclamantului nu i-a fost asigurat standardul minim, pentru probleme de ordin structural cum este supraaglomerarea, responsabilitatea revine Statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Administraţia Naţională a Penitenciarelor neputând fi responsabilă că nu a luat măsuri pentru combaterea unui fenomen cunoscut la nivel naţional, care nu putea să găsească rezolvare printr-o măsură aflată la dispoziţia acestei instituţii, aceasta neavând calitatea de titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic şi nici pârghiile legale, mijloacele financiare şi legislative să rezolve problema supraaglomerării, neputându-i fi reţinută răspunderea nici pentru cea mai uşoară culpă.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că în cauză a fost încălcat art. 3 Curţii Europene a Drepturilor Omului prin reasigurarea condiţiilor de detenţie sub aspectul nerespectării cerinţelor minime de spaţiu personal.

Nerespectarea spaţiului minim de 4 mp, apreciat de către instanţa de apel, ca un fapt suficient pentru acordarea de despăgubiri, trebuie analizat în raport cu celelalte condiţii de detenţie asigurate, după cum a apreciat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă Curtea a luat în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile desfăşurate în afara camerei, precum şi caracterul general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv (cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României - par. 77).

Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de cazare, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare, încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, trebuie luate în considerare şi alte aspecte ale condiţiilor de detenţie, ce includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală şi aer natural, calitatea încălzirii şi respectarea cerinţelor sanitare de bază (hotărârea Mursic).

În acest sens, din datele şi documentele transmise de către unitatea penitenciară, şi depuse la dosarul cauzei, se poate observa că intimatului-reclamant i-au fost respectate condiţiile minime de detenţie, în ceea ce priveşte accesul la lumină naturală şi ventilaţie, asigurarea unei temperaturi optime în camerele de deţinere, accesul la facilităţi sanitare, inclusiv posibilitatea de a folosi toaleta în privat, asigurarea hranei corespunzătoare, accesul la apă potabilă şi apă caldă, asigurarea unui pat individual şi a cazarmamentului necesar, distribuirea de produse de igienă personală, cât şi de materiale de curăţenie, efectuarea unor acţiuni de dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare, etc.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu a probat susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la detenţia în condiţii necorespunzătoare sub aspectul neîndeplinirii cerinţelor de igienă (saltele murdare, prezenţa ploşniţelor) şi existenţa igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor.

Totodată, a confirmat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respectarea dreptului la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri şi cu privire la faptul că, nu se poate stabili o relaţie de cauzalitate între afecţiunile medicale (preexistente stării de detenţie) şi condiţiile de detenţie.

Referitor la aspectele reţinute de către instanţa de apel cu privire la încălcarea art. 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a precizat că în jurisprudenţa Curţtii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie; aprecierea acestui nivel este relativă, depinzând de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau urmările fizice şi psihice.

Referitor la aplicarea unui tratament inuman sau degradant acest aspect a fost clarificat de Curtea Europeană, în sensul în care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul unvărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă şi dacă în funcţie de consecinţe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului, dispoziţii care nu-şi găsesc aplicabilitatea în situaţia dedusă judecăţii.

Tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca fiind atunci când a fost premeditat aplicat ore în şir şi a cauzat, fie vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde persoanei, ceea ce nu poate fi discutat în cazul de faţă, unde reclamantului i-a fost asigurat un confort psihic constant şi condiţii de detenţie corespunzătoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, cu privire la deţinuţi, că statele contractante au obligaţia de a veghea ca oricărui deţinut să-i fie asigurate condiţii care sunt compatibile cu respectul demnităţii umane şi cu adaptarea unor modalităţi de executare a pedepsei privative de libertate. Altfel spus, acesta să nu fie supus unor tratamente sau situaţii umilitoare, ce ar excede nivelul inevitabil al suferinţelor inerente detenţiei, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului [cauza Barbu Anghelescu c. României, cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), cauza Campbell şi Cosans c. Regatului Unit (1982), cauza Gafgen c. Germaniei (2010), cauza Pantea c. României (2003)].

De asemenea, pentru a stabili dacă un anumit tratament este degradant, în sensul art. 3, Curtea a ţinut seama dacă scopul acestuia este de a umili şi de a înjosi persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, aceasta a afectat negativ personalitatea victimei respective, într-un mod incompatibil cu art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de disconfort legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim, însă din moment ce modalitatea de cazare a persoanei private de libertate a fost efectuată în conformitate cu legea executional-penală, nu se poate reţine sub nicio formă faptul că intimatul-reclamant a fost supus unor tratamente inumane sau degradante.

Condiţiile de cazare de care a beneficiat, în contextul respectării pe tot parcursul detenţiei a drepturilor acestuia, nu pot conduce la ideea că acesta ar fi fost supus unor tratamente inumane sau degradante.

În consecinţă, solicitarea intimatului-reclamant, de obligare la plata de daune morale, este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare, întrucât acesta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată.

Daunele morale, respectiv pierderile suferite, nu sunt dovedite şi nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat şi custodierea acestuia în mediul penitenciar, astfel că probatoriul invocat nu susţine pretenţiile intimatului-reclamant, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ.

Cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a precizat că este necesar să existe un prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi să culpa, ca formă a vinovăţiei, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care s-a acţionat în săvârşirea faptei.

Referitor la existenţa unei fapte ilicite, a arătat că intimatul-reclamant nu a făcut vreo dovadă din care să rezulte că recurenta a acţionat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la acordarea condiţiilor de detenţie, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte.

De altfel, din cererea de chemare în judecată nu rezultă care sunt faptele imputabile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Problema supraaglomerării nu este imputabilă Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, deoarece, în raport cu prevederile legale în vigoare, cazarea într-o unitate penitenciară a deţinuţilor se realizează în temeiul unor dispoziţii legale ce impun această conduită, respectiv încarcerarea în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

În vederea îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, Administraţia Naţională a Penitenciarelor este obligată să pună în aplicare hotărârile instanţelor, indiferent de condiţiile de cazare existente în unităţile de detenţie, prin prisma respectării efectelor legii şi a hotărârilor instanţelor de judecată.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, în cauză nefiind administrate niciun fel de probe care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui prejudiciu şi, cu atât mai puţin, probe care să determine legătura de cauzalitate dintre pretinsa neacordare a unor condiţii de detenţie adecvate şi prejudiciul suferit.

Cu privire la existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a considerat că nu există un asemenea raport, iar drepturile reclamantului au fost asigurate în acord cu dispoziţiile legale în materie.

În consecinţă, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile acesteia, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia instituţiei recurente.

În acelaşi context, a considerat că drepturile intimatului-reclamant nu au fost încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne şi nici din perspectiva reglementărilor europene, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit prin nerespectarea condiţiilor minime de detenţie, a susţinut că suma stabilită de către instanţa de apel, respectiv 10.000 RON, este mult prea mare, raportat la faptul că neasigurarea unui spaţiu de, cel puţin 4 mp nu a fost o situaţie continuă, aceasta fluctuând în funcţie de camera în care era cazat intimatul-reclamant.

Or, între cuantumul despăgubirilor acordate şi suferinţa efectiv produsă, trebuie să existe o proporţionalitate, astfel încât repararea prejudiciului să nu se substituie unei îmbogăţiri fără justă cauză.

În măsura în care instanţa a apreciat că existenţa prejudiciului reiese din însăşi materialitatea faptei constând în neasigurarea spaţiului minim, aceasta nu este imputabilă instituţiei recurente, ci Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, a considerat că nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată si răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi să fie obligată la plata despăgubirilor către reclamant, astfel cum în mod greşit s-a reţinut în prezenta cauză.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de CasaţieşiJustiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţilelitigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 decembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 27 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Relativ la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a susţinut nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva în care a apreciat că atragerea acesteia în proces, în calitate de pârâtă, nu a fost întemeiată pe dispoziţiile care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale, ci a fost justificată de împrejurarea că are în subordinea sa unitatea în care au fost executate de către reclamant pedepsele privative de libertate (Penitenciarul Oradea).

Critica este nefondată.

Obiectul cauzei priveşte solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condiţiilor de detenţie, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasive a recurentei-pârâte se are în vedere art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, potrivit căruia activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale, cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deţinuţilor.

Dispoziţiile art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ stabilesc că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".

Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a statuat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Sunt de remarcat şi prevederile art. 10 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal ce reglementează atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor privită ca instituţie publică cu personalitate juridică, ce poate sta în judecată în nume propriu, în sensul coordonării şi controlului activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Înalta Curte reţine că este lipsit de relevanţă faptul că, în temeiul art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, unităţile subordonate acestei instituţii, deci şi Penitenciarul Oradea, are personalitate juridică.

Este adevărat că, potrivit art. 222 C. civ., denumit marginal "Independenţa patrimonială": "Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel", însă despăgubirile solicitate de reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii provin din fapta proprie a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a nu se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul invocat survenind din condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de posibilităţile de decizie şi control ale acestei instituţii.

Totodată, finanţarea activităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor subordonate nu are relevanţă în cauză sub aspectul calităţii procesuale pasive, întrucât reclamantul nu a pus în discuţie pretenţii legate de calitatea acestei pârâte de ordonator secundar de credite, ci pretenţii care privesc atribuţiile legale ce îi revin în legătură cu regimul de executare a pedepselor privative de libertate.

În speţă, nu s-a probat că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a solicitat alocarea de fonduri pentru îmbunătăţirea condiţiilor din penitenciare, că această instituţie a efectuat toate demersurile necesare pentru transpunerea în practică a măsurilor de eliminare a disfuncţionalităţilor din sistemul penitenciar din România, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pornind de la atribuţia esenţială a instituţiei recurente de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, în categoria cărora se află şi penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona şi de a verifica modul în care unităţilor din subordine îşi exercită atribuţiile legale, se confirmă legitimitatea procesuală pasivă aparţine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta fiind ţinută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenţiei, i s-au recunoscut şi respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoana aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, existând identitate, în sensul art. 36 C. proc. civ., între pârâta chemată în judecată şi subiectul raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii, în mod corect fiind validată soluţia, prin care instanţa fondului a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Recurenta-pârâtă a invocat, în susţinerea acestei excepţii invocate prin prisma neluării măsurilor în scopul evitării supraaglomerării din penitenciare şi asigurării unor condiţii de detenţie corespunzătoare standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerentele mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie, în cadrul cărora s-a reţinut că doar Statul Român ar avea calitate procesuală pasivă în această materie, pe considerentul că fenomenul generalizat la nivelul sistemului penitenciar, supraaglomerarea, nu poate fi imputată decât statului, deoarece acesta este cel care stabileşte politica penală.

Însă invocarea respectivelor hotărâri judecătoreşti de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valenţă de practică judiciară, în speţe similare, instanţei revenindu-i, însă, sarcina de a face distincţie între circumstanţele specifice fiecărei pricini.

Este nefondată şi critica ce reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, în contextul situaţiei de fapt expuse in extenso, a atribuţiilor ce revin Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în privinţa organizării şi asigurării regimului de detenţie, cât şi a imposibilităţii obiective de a asigura anumite condiţii legale de detenţie, implicit, lipsa vreunei culpe proprii în acest sens, câtă vreme titularul obligaţiei pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum şi acordarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român.

El este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil.

Înalta Curte constată, astfel, că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esenţială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor chemate în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului şi condiţiile necorespunzătoare de detenţie), ceea ce implică o analiză a conduitei acesteia faţă de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Aşadar, analiza alegaţiilor reclamantului s-a impus nu doar din unghiul dispoziţiilor de drept intern, naţional, dar şi din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum în mod corect a procedat instanţa de apel, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care stabilesc obligaţii pozitive în sarcina statelor membre, context ce implică aplicarea, în cauză, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

Drept urmare, analiza instanţei de apel prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru acest tip de prejudiciu a inclus în ecuaţie antrenarea răspunderii prin prisma diferenţierii acesteia în raport cu atribuţiile concrete ale instituţiilor din lanţul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul naţional faţă de fapta cauzatoare de prejudiciu relevată în cauză, arătând faţă de natura faptei ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată - nerespectarea condiţiilor minime de detenţie - că producerea prejudiciului a fost creat ca urmare a unor împrejurări independente de posibilităţile unităţii penitenciare de decizie şi control.

În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Acesta interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanţe sau de acţiunile victimei [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000 IV]. Pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale, precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria x nr. x). Măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire.

În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de susţinerile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluţionate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie - interzicerea torturii şi a tratamentelor grele, inumane ori degradante -, ceea ce a determinat concluzia existenţei unei probleme structurale în România în privinţa sistemului penitenciar şi a centrelor de detenţie ori de arest preventiv.

În aceste împrejurări a fost pronunţată hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, la care instanţa de apel a făcut referire în considerentele deciziei recurate.

Astfel, Curtea europeană a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii, nu trebuie totuşi să le depăşească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă.

De asemenea, instanţa europeană a arătat că pedeapsa închisorii nu determină pierderea de către deţinut a drepturilor garantate prin Convenţie.

În acest context, art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, Curtea a arătat că, în special, perioada de timp în care o persoană a fost deţinută în condiţiile denunţate reprezintă un factor important care trebuie luat în considerare si că, atunci când supraaglomerarea atinge un anumit nivel, lipsa de spaţiu dintr-o unitate penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare la aprecierea conformităţii unei anumite situaţii cu art. 3. Într-adevăr, spaţiul extrem de îngust dintr-o cameră de deţinere constituie un aspect deosebit de important de care trebuie să se ţină seama pentru a se stabili dacă condiţiile de detenţie în litigiu au fost "degradante" în sensul art. 3 din Convenţie.

Un spaţiu personal mai mic de 3 m2 într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. În schimb, în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, Curtea a reţinut că alte aspecte ale condiţiilor de detenţie trebuiau luate în considerare la examinarea respectării acestei dispoziţii. Aceste aspecte includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală şi aer natural, calitatea încălzirii şi respectarea cerinţelor sanitare de bază (a se vedea, de asemenea, aspectele care decurg din Regulile penitenciare europene, adoptate de Comitetul de Miniştri).

Astfel cum a precizat Curtea în cauza Muršić împotriva Croaţiei (a se vedea de asemenea cauza Khlaifia şi alţii împotriva Italiei), atunci când un deţinut dispune în camera sa de un spaţiu personal cuprins între 3 şi 4 m2, factorul spaţiu rămâne un element important în aprecierea caracterului adecvat sau inadecvat al condiţiilor de detenţie.

Prin urmare, în astfel de cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 în cazul în care lipsa spaţiului era însoţită de alte condiţii materiale de detenţie necorespunzătoare, precum lipsa de aerisire şi de lumină, acces limitat la plimbare în aer liber, sau o lipsă totală de intimitate în camere.

Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, săvârşită cu vinovăţie, este obligat sa îl repare.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.

Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancţiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligaţia de reparare a prejudiciului se va transmite moştenitorilor.

Condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovaţia.

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.

Nu numai fapta comisivă (acţiunea), ci şi omisiunea (inacţiunea) ar putea constitui element al răspunderii civile delictuale - art. 1349 alin. (1) C. civ. - în măsura în care norma juridică obligă o persoană să acţioneze într-un anumit mod, iar aceasta nu s-a conformat dispoziţiei legale, deci nu şi-a îndeplinit o activitate impusă de lege sau nu a luat o măsură impusă de lege.

În contextul reperelor enunţate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., demonstrând, în mod judicios, îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, şi anume: fapta ilicită, prejudiciul cauzat demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre fapta omisivă a autorităţii şi prejudiciul cauzat reclamantului.

Astfel, examinarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, obligată la plata daunelor morale, având atribuţii proprii în ceea ce-l priveşte pe reclamant pentru perioadele de detenţie distinct relevate în hotărârea recurată (21.05.2021-30.09.2021, 30.12.2021-29.03.2022), în evaluarea faptei delictuale, gradului de încălcare a obligaţiilor legale şi a vinovăţiei sub forma culpei în producerea prejudiciului, pe durata perioadelor în care reclamantul A. a figurat încarcerat în Penitenciarul Oradea, instanţa de apel a analizat în concret condiţiile de detenţie din fiecare cameră, cu referire la spaţiul alocat acestuia şi la gradul de invaliditate în care a fost încadrat în considerarea afecţiunii medicale de care suferă (diabet zahar insulino-dependent), pe baza probelor administrate în cauză (înscrisuri).

În ceea ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia pârâtei, cum s-a reţinut în cauză, acestea sunt reprezentate de nerespectarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare, de natură a asigura celui încarcerat respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, adică cele vizând cerinţele minime de spaţiu personal, în perioada de referinţă, prin supraaglomerarea camerelor de cazare (8 deţinuţi împreună cu reclamantul) oferindu-se reclamantului un spaţiu vital de 2,07 mp, din totalul suprafeţei de 16,6 mp.

În susţinerea acestei concluzii, instanţa de apel a făcut trimitere la elementele de referinţă avute în vedere între care se regăsesc dispoziţiile art. 48 alin. (5) din Legea 254/2013, care prevăd că normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor condamnate se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei, la art. 1 alin. (1) şi (3) din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 2772/C din 17 octombrie 2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 822 din 18 octombrie 2017, în vigoare la data producerii faptei imputate, şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Nerespectarea condiţiilor minime de detenţie în perioada indicată a constituit reper şi pentru evaluarea prejudiciul moral suferit de către intimatul-reclamant.

Astfel, dând eficienţă criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, potrivit cu care despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, reţinând criteriile jurisprudenţiale de evaluare a daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că suma de 10.000 RON reprezintă o compensaţie echitabilă pentru prejudicial moral încercat de reclamant.

Aceasta întrucât în situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele factuale ale speţei, apreciate în complexitatea lor.

În privinţa cuantumului posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze, faţă de critica din recurs referitoare la necesitatea ca reclamantul să dovedească faptul că pârâta a acţionat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la condiţiile de detenţie ce a condus la lezarea personalităţii umane prin aplicarea unui tratament inuman sau degradant, în sensul că simpla afirmaţie a acestuia nu are capacitatea de a proba prejudiciul creat de situaţia încarcerării, se reţine că afectarea demnităţii umane a reclamantului a fost reclamată şi constatată ca o consecinţă a neluării măsurilor necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală şi reamenajării spaţiilor existe în dotarea unităţii penitenciare, însă prin expunerile relevate recurenta-pârâtă tinde la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, ci corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită definitiv de instanţa de apel.

Cum instanţelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri, conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurenta descrie aspecte ale condiţiilor de cazare în unitatea penitenciară ce trebuie luate în considerare în respectarea condiţiilor minime de detenţie nu este aptă a constitui suportul unei evaluări din partea instanţei de recurs.

În aprecierea existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că aceasta rezultă din chiar existenţa faptei ilicite denunţate în cauză, raţionament confirmat de instanţa de recurs, întrucât nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de a asigura condiţii minime de detenţie, garantate de lege, în respectarea demnităţii umane, produce, fără discuţie, un prejudiciu moral intimatului-reclamant.

În ceea ce priveste modul în care a fost evaluată şi apreciată întinderea prejudiciului pe care l-a suferit reclamantul prin fapta săvârşită şi cuantumul daunelor care să acopere acest prejudiciu, Înalta Curte apreciază că acest motiv este unul de netemeinicie, astfel că nu poate face obiectul controlului în recurs.

Problema evaluării prejudiciului reprezintă o chestiune de apreciere a elementelor factuale ale cauzei, ce incumbă exclusiv instantei de apel, critica ce cu acest obiect neputând fi cenzurabilă în recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea atacată este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta AdministraţiaNaţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 642/A din 23 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 642/A din 23 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.