Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 507/2024 AI generated

Trademark infringement: failure to address absolute procedural objections and misapplication of "use for services" in commercial name disputes

Case Number Decizia nr. 507/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the plaintiff's appeal, quashing the Court of Appeal's decision that had dismissed the trademark infringement claim, and remanded the case for retrial, leaving no substantive judgment on the merits of the trademark dispute currently in force. The dispute involved a trademark infringement action where the plaintiff, holder of registered marks, challenged the defendant association and its affiliates for using similar commercial names for their institutional arbitration tribunals, alleging confusion and risk of association; while the first instance partially upheld the claim, the Court of Appeal reversed it. The ICCJ ruled that the appellate court committed procedural violations under Art. 488(1)(5) of the Civil Procedure Code by failing to address absolute procedural objections regarding the tardiness and insufficient stamping of the appeal, and made erroneous applications of material law under Art. 488(1)(6) and (8) by incorrectly concluding that the defendant's use of the signs did not constitute use "for services" and by failing to properly evaluate evidence of confusion under Art. 36 and Art. 39 of Law No. 84/1998 on trademarks. The court also rejected the defendant's arguments regarding judicial incompatibility, clarifying that prior participation in an appeal dismissed for lack of reasoning does not trigger absolute incompatibility under Art. 41(1) of the Civil Procedure Code.

Legislator headnote

AI generated

art. 490 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 41 alin. (1) C. proc. civ, art. 43 alin. (1) C. proc. civ, art. 45 C. proc. civ, art. 42 C. proc. civ; Trademark infringement: failure to address absolute procedural objections and misapplication of "use for services" in commercial name disputes: Prin rezoluţia din data de 27 martie 2023, s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Keywords

AI generated
trademark infringement commercial dispute procedural objections Civil Procedure Code commercial use commercial register

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 23 noiembrie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Asociaţia "B.", prin reprezentant legal C. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună (i) obligarea pârâţilor să schimbe numele comercial Uniunea Naţională a Tribunalelor de Arbitraj Instituţionalizat (entitate care funcţionează pe lângă Asociaţia "B.") şi al aşa ziselor filialele ale acestei entităţi (care au denumirea de Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Argeş/Arad/Alba/Botoşani/Dâmboviţa .... (la care s-a adăugat numele judeţelor din România), într-o denumire care să nu mai includă marca reclamantei, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa; (ii) anularea numelui comercial al pârâtei şi al aşa ziselor filiale ale acesteia; (iii) constatarea încălcării dreptului de folosire exclusivă a mărcii Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, ce aparţine reclamantei A.; (iv) interzicerea folosirii de către pârâţi în activitatea lor a unui semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca reclamantei, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie şi un risc de asociere cu marca verbală şi cu marca combinată Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat; (v) publicarea într-un ziar de tiraj naţional, pe cheltuiala pârâţilor, a dispozitivului hotărârii ce se va pronunţa.

I.1.1. Sentinţa pronunţată de pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1098 din 20 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea şi a obligat pe pârâţii Asociaţia "B." şi C. să schimbe următoarele denumiri: Uniunea Naţională a Tribunalelor de Arbitraj Instituţionalizat, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Alba, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Arad, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Argeş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bacău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bihor, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bistriţa-Năsăud, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Botoşani, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Brăila, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Braşov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bucureşti, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Buzău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Călăraşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Caraş-Severin, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Cluj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Constanţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Covasna, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dâmboviţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dolj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Galaţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Giurgiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Gorj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Harghita, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Hunedoara, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ialomiţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Iaşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ilfov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Maramureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mehedinţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Neamţ, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Olt, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Prahova, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sălaj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Satu Mare, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sibiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Suceava, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Teleorman, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Timiş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Tulcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vâlcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vaslui, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vrancea, într-o denumire care să nu includă marca reclamantei (Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat); a interzis pârâţilor folosirea denumirilor Uniunea Naţională a Tribunalelor de Arbitraj Instituţionalizat, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Alba, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Arad, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Argeş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bacău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bihor, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bistriţa-Năsăud, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Botoşani, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Brăila, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Braşov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bucureşti, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Buzău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Călăraşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Caraş-Severin, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Cluj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Constanţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Covasna, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dâmboviţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dolj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Galaţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Giurgiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Gorj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Harghita, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Hunedoara, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ialomiţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Iaşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ilfov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Maramureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mehedinţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Neamţ, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Olt, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Prahova, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sălaj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Satu Mare, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sibiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Suceava, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Teleorman, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Timiş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Tulcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vâlcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vaslui, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vrancea.

Tribunalul a respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

I.1.2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 303A din 06 aprilie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Asociaţia "B.", C. şi apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1098 din 20 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a anulat în tot sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă, în rejudecare:

Prin sentinţa civilă nr. 655 din 06.05.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat pârâta să schimbe următoarele denumiri: Uniunea Naţională a Tribunalelor de Arbitraj Instituţionalizat, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Alba, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Arad, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Argeş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bacău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bihor, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bistriţa-Năsăud, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Botoşani, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Brăila, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Braşov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bucureşti, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Buzău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Călăraşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Caraş-Severin, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Cluj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Constanţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Covasna, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dâmboviţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dolj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Galaţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Giurgiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Gorj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Harghita, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Hunedoara, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ialomiţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Iaşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ilfov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Maramureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mehedinţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Neamţ, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Olt, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Prahova, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sălaj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Satu Mare, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sibiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Suceava, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Teleorman, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Timiş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Tulcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vâlcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vaslui, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vrancea, într-o denumire care să nu includă marca reclamantei (Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat).

A interzis pârâtei folosirea denumirilor Uniunea Naţională a Tribunalelor de Arbitraj Instituţionalizat, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Alba, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Arad, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Argeş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bacău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bihor, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bistriţa-Năsăud, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Botoşani, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Brăila, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Braşov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Bucureşti, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Buzău, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Călăraşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Caraş-Severin, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Cluj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Constanţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Covasna, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dâmboviţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Dolj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Galaţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Giurgiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Gorj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Harghita, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Hunedoara, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ialomiţa, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Iaşi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Ilfov, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Maramureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mehedinţi, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Mureş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Neamţ, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Olt, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Prahova, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sălaj, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Satu Mare, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Sibiu, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Suceava, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Teleorman, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Timiş, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Tulcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vâlcea, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vaslui, Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Vrancea.

A respins cererea, în rest, ca neîntemeiată, şi a respins, ca neîntemeiată, şi cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul C..

2.2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1338A din 03 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Asociaţia "B.", în contradictoriu cu intimatul-pârât C. şi cu intimata-reclamantă A., şi a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civilă nr. 1338A din 03 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 martie 2023, sub nr. x/2018*, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 27 martie 2023, s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 1338/A din 03 octombrie 2022, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apreciind că aceasta este nelegală.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată a fost pronunţată de un judecător incompatibil, întrucât doamna judecător D. a făcut parte şi din completul care a pronunţat decizia civilă nr. 303A din 06 aprilie 2020, în dosarul nr. x/2018, caz în care este incident motivul de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a arătat că nu există la dosar referatul ce ar fi trebuit întocmit de grefier, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) C. proc. civ., şi nu s-a respectat procedura instituită de art. 43 alin. (2) din acelaşi Cod, care impune judecătorului care ştie că există un motiv de abţinere în ce îl priveşte, să se abţină de la soluţionarea cauzei.

Mai mult decât atât, potrivit art. 45 C. proc. civ., în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat.

Cu toate acestea, prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 februarie 2022 prin care a fost soluţionată cererea de abţinere formulată de doamna judecător D., completul nu s-a raportat la dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. - adevăratul motiv al cererii de abţinere, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 42 C. proc. civ.

Or, în lipsa oricărei analize şi referiri la dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., reiese că, în fapt, încheierea prin care s-a soluţionat cererea de abţinere nu este motivată.

Recurenta consideră că pronunţarea acestei hotărâri de către un judecător incompatibil, cu încălcarea dispoziţiilor art. 41 şi art. 45 C. proc. civ., contravine dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, deoarece imparţialitatea este una din condiţiile esenţiale ale dreptului la un proces echitabil.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, subsumat cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată de o instanţă care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., membrii completului de judecată fiind afini.

În acest sens, a arătat că există indicii temeinice că doamna judecător D. este afin cu domnul judecător E. şi pentru a confirma această situaţie, recurenta a înaintat o cerere Curţii de Apel Bucureşti, urmând ca răspunsul ce va fi comunicat să fie ataşat la dosar.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat în legătură cu excepţia insuficientei timbrări şi excepţia tardivităţii depunerii apelului, ambele invocate prin notele scrise înaintate la dosar, primite de serviciul registratură la ora 09:01 şi înregistrate de grefierul de şedinţă la ora 09:45, anterior începerii şedinţei de judecată care era programată la ora 10:00.

Deşi notele de şedinţă au fost depuse în timp util iar primirea acestora este menţionată în practicaua încheierii de şedinţă din 15 septembrie 2022, instanţa nu a pus în discuţie cele două excepţii invocate, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 224 C. proc. civ.

Prin omisiunea de a pune în discuţia părţilor aceste două excepţii, au fost încălcate: îndatorirea privind primirea şi soluţionarea cererilor, prevăzută de dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. proc. civ., corelativă dreptului la un proces echitabil, ce cuprinde inclusiv dreptul de acces la o instanţă, drepturi reglementate şi de art. 6 C.E.D.O., art. 21 din Constituţie şi art. 6 C. proc. civ. dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.. contradictorialitatea, prevăzută de art. 14 alin. (5) C. proc. civ.. Precum şi îndatorirea privind respectarea principiilor fundamentale, obligaţie instituită de art. 20 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cele două excepţii absolute invocate în etapa apelului, recurenta a arătat au fost invocate cu respectarea dispoziţiilor art. 247 C. proc. civ., nepunerea lor în discuţie reprezentând o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţate şi, totodată, o eludare a principiului contradictorialităţii şi a dreptului părţii la apărare, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ulterior expunerii unor consideraţii de ordin teoretic cu privire la acest motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că motivarea hotărârii atacate este una confuză, neîntemeiată, contradictorie şi inconsistentă, de natură a reflecta o necunoaştere sau interpretare eronată atât a solicitărilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi a înscrisurilor aflate la dosar.

Criticile recurentei întemeiate pe pct. 6 se referă atât la teza nemotivării hotărârii sub anumite aspecte esenţiale, cu care a fost învestită instanţa, cât şi la teza existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate.

În referire la considerente contradictorii, a arătat că, deşi reiese că atât reclamanta, cât şi pârâta persoană juridică, prin tribunalele înfiinţate desfăşoară activităţi de arbitraj, adică prestează servicii identice, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile ca utilizarea semnelor în litigiu să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele protejate de mărcile anterioare ale intimatei-reclamante (pag. 9 ultimul paragraf şi pag. 10 primul paragraf al deciziei recurate).

Această susţinere este contrazisă în aceeaşi hotărâre a Curţii de Apel, la pagina 10 paragraful 8 reţinându-se că simplul fapt că apelanta-pârâtă foloseşte un semn cvasi-identic cu mărcile Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în acelaşi domeniu al serviciilor specific activităţii de arbitraj instituţionalizat, nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp apelanta-pârâtă foloseşte numele comercial pentru identificarea calităţii de comerciant, iar nu pentru identificarea serviciilor oferite.

În plus, recurenta a arătat că pârâta nu a contestat niciodată, în nicio etapă procesuală, că marca şi semnele în litigiu sunt folosite pentru servicii identice, astfel că este de neînţeles modalitatea în care instanţa de apel a reţinut contrariul, cu atât mai mult cu cât, în ambele etape procesuale, Tribunalul Bucureşti, soluţionând fondul, a reţinut că serviciile oferite de cele două asociaţii prin intermediul tribunalelor înfiinţate, sunt identice.

În continuarea deducţiilor eronate ale Curţii de Apel, a susţinut recurenta, prin hotărârea recurată s-a reţinut, în mod inexplicabil, că utilizarea semnului de către pârâtă nu aduce şi nu este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii şi în special funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor, aceasta cu atât mai mult cu cât din probatoriul administrat reiese indubitabil că utilizarea semnelor similare cu marca reclamantei creează confuzie şi risc de asociere, din înscrisurile de la dosarul de fond rezultând chiar situaţia în care un arbitru s-a înscris în tabloul pârâtei, urmare a confuziei create între tribunalele înfiinţate de cele două asociaţii.

În referire la nemotivarea hotărârii, a menţionat că, în ceea ce priveşte capturile paginii x de la dosarul de fond, instanţa de apel a reţinut că acestea demonstrează folosirea semnelor cu funcţie de identificare a comerciantului, fără a se putea dovedi că folosirea este realizată cu funcţie de marcă, concluzionând eronat că semnele în litigiu sunt folosite cu titlu de denumire comercială şi nu cu titlu de marcă.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a analizat conflictul ivit între mărcile menţionate şi numele comercial, deşi acest aspect este relevant din perspectiva drepturilor conferite de marcă.

Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere că numele comercial este atributul de identificare al comerciantului, care identifică un comerciant în mod direct în relaţia cu clienţii şi partenerii de afaceri, iar marca identifică un comerciant prin prisma serviciilor şi produselor acestuia, identificându-l în raport cu alţi comercianţi.

Ori de câte ori o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ, se aplică regulile art. 36 din Legea nr. 84/1998, indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai în vederea evitării producerii riscului de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.

În ipoteza în care semnul utilizat de terţ este un nume comercial, trebuie avute în vedere prevederile art. 6 din Directivă, transpuse în art. 39 din Legea nr. 84/1998, care impun condiţia verificării folosirii de către terţ, conform bunelor practici din domeniul industrial ori comercial, aspect pe care instanţa de apel nu l-a analizat şi motivat.

II.2 Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, la data de 22 iunie 2023, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 17 iulie 2023 şi, respectiv, la data de 19 iulie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la filele 45-47din dosar, iar acestea nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 18 octombrie 2023, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 21 noiembrie 2023, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză, iar prin încheierea de şedinţă de la acel termen s-a admis în principiu calea extraordinară de atac declarată împotriva deciziei civile nr. 1338A din 03 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a acesteia, în şedinţă publică, la data de 27 februarie 2024, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumscris primului motiv de recurs, reclamanta invocă o cauză de incompatibilitate a unuia dintre judecătorii care au alcătuit completul de judecată în apel, susţinând că, atât timp cât acesta a făcut parte şi din completul de judecată care a soluţiont apelul în primul ciclu procesual, era incompatibil absolut, în sensul art. 41 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu putea participa la soluţionarea căii de atac în cel de-al doilea ciclu procesual.

Pe de altă parte, se susţine că decizia recurată a fost pronunţată de o instanţă care se afla sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., existând indicii că membrii completului de judecată ar fi afini.

Se invocă, aşadar, chestiuni ce vizează alcătuirea instanţei de judecată şi încălcarea dispoziţiilor de drept procesual civil referitoare la incompatibilitate, criticile astfel formulate urmând a fi analizate prin raportare la cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 şi 5 C. proc. civ., referitoare la situaţia în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, respectiv, la situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că identificarea în concret a cazului de incompatibilitate incident este absolut necesară întrucât, în căile de atac, problema nelegalei compuneri a completului care a pronunţat hotărârea atacată, întemeiată pe existenţa incompatibilităţii, poate fi invocată, în mod direct, numai pentru situaţiile prevăzute de art. 41 C. proc. civ., ce reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, în privinţa cărora nici părţile şi nici judecătorul aflat în situaţia respectivă nu au un drept de apreciere, nu şi pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ.

Aceasta pentru că normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, nesusceptibile de interpretare sau de aplicare prin analogie, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti, în timp ce normele cuprinse în art. 42 C. proc. civ. au caracter dispozitiv, apreciere dedusă din sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 44 C. proc. civ., în sensul că judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat, ceea ce înseamnă că recuzarea nu este obligatorie, interesul ocrotit fiind unul privat, al părţii din proces, care va aprecia dacă cere sau nu recuzarea judecătorului aflat într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 42 C. proc. civ., care instituie o prezumţie legală relativă de lipsă de imparţialitate.

Prin urmare, numai incompatibilitatea reglementată de art. 41 C. proc. civ. poate fi invocată cu titlu de excepţie absolută, în orice stare a pricinii, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., potrivit cărora, "în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii", ceea ce înseamnă că, în toate celelalte cazuri, respectiv cele descrise de art. 42 C. proc. civ., partea interesată are doar posibilitatea de a formula cerere de recuzare, în condiţiile art. 44 C. proc. civ., respectiv, înainte de începerea oricărei dezbateri (alin. (1) sau, atunci când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute (alin. (2).

Raportat la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că motivul de incompatibilitate reglementat art. 42 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., referitor la situaţia în care judecătorul este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată, nu putea fi invocat decât pe calea cererii de recuzare ce ar fi trebuit să fie formulată de îndată ce reclamanta a luat cunoştinţă de situaţia de incompatibilitate existentă între cei doi membri ai completului de judecată.

Cum reclamanta nu a înţeles să îşi exercite acest drept procesual în termenul legal şi în faţa instanţei competente să soluţioneze incidentul procedural referitor la incompatibilitatea judecătorilor cauzei, invocarea acestei chestiuni direct în calea extraordinară de atac nu mai este posibilă, instanţa de control judiciar neputând să o analizeze.

De altfel, existenţa motivului de incompatibilitate nici nu este certă câtă vreme însăşi recurenta a precizat că există doar indicii în acest sens. Deşi a susţinut că a solicitat relaţii de la Curtea de Apel Bucureşti pentru lămurirea acestei situaţii, nu a depus la dosar nicio dovadă a demersurilor efectuate şi, cu atât mai puţin, a rezultatelor acestora. Or, motivul de incompatibilitate invocat, respectiv legătura de afinitate ce se presupune că există între membrii completului de judecată, constituie o împrejurare de fapt, ceea ce înseamnă că, pentru a evita abuzul de drept, partea trebuie să probeze existenţa ei precum şi împrejurările în care a luat cunoştinţă de aceasta, în lipsa acestor dovezi neputându-se stabili temeinicia susţinerilor formulate.

Cu referire la motivul de incompatibilitate absolută invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul începerii procesului, "judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare."

Sintagma s-a soluţionat cauza trebuie înţeleasă în sensul că judecătorul s-a pronunţat asupra fondului raportului juridic litigios ori a admis o excepţie de fond, fundamentul incompatibilităţii constând în intenţia legiuitorului de a nu-l pune pe judecător în situaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia propriei hotărâri şi de a de a reveni asupra soluţiei sale.

În speţă, reţinând motivul de incompatibilitate invocat, se observă că, prin decizia civilă nr. 303A/06.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă în primul ciclu procesual, în dosarul nr. x/2018, decizie rămasă definitivă prin nerecurare, au fost admise apelurile declarate de pârâţii B. şi C., precum şi apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 1098 din 20 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost anulată în tot sentinţa civilă apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă nu a motivat soluţia adoptată, în sensul că nu s-a preocupat să stabilească dacă pârâtul C. desfăşoară vreo activitate comercială şi dacă în cadrul acesteia foloseşte vreuna din denumirile comerciale în legătură cu care reclamanta a pretins că vin în conflict cu mărcile al căror titular este şi nu a arătat motivele pentru care a considerat că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în privinţa pârâtului C., în sensul dacă acesta foloseşte în activitatea comercială, fără consimţământul reclamantei, vreun semn identic sau similar cu mărcile reclamantei pentru produse sau servicii identice sau similare celor cărora li se aplică mărcile reclamantei, apt să producă un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, nu a arătat motivele pentru care l-a obligat pe pârâtul C. să schimbe denumirile comerciale folosite şi nici cele pentru care i-a interzis să folosească aceste denumiri, din cuprinsul hotărârii apelate nerezultând nici măcar dacă pârâtul foloseşte în concret aceste denumiri, în ce modalitate şi în legătură cu ce produse sau servicii.

De asemenea, a constatat că, în ceea ce o priveşte pe pârâta B., tribunalul nu a stabilit modalitatea în care a dobândit denumirile comerciale în litigiu şi nici modalitatea concretă de folosire a acestora.

Or, în lipsa oricăror considerente referitoare la aspectele semnalate, Curtea de Apel a constatat că nu are posibilitatea efectivă de a evalua legalitatea şi temeinicia hotărârii de primă instanţă, lipsa motivării echivalând cu nesoluţionarea fondului cauzei, astfel că a anulat hotărârea şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 655/06.05.2021, împotriva căreia a formulat apel pârâta B., cauză fiind repartizată spre soluţionare unui complet de judecată din a cărui compunere a făcut parte şi un judecător care a intrat în componenţa completului de judecată ce a soluţionat apelul şi în ciclul procesual anterior.

Prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a admis calea de atac cu care a fost învestită şi, schimbând în tot sentinţa primei instanţe, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Aşadar, se confirmă susţinerile recurentei referitoare la faptul că un judecător al Curţii de Apel Bucureşti a făcut parte din ambele completuri de judecată învestite cu soluţionarea, în cele două cicluri procesuale pe care cauza le-a parcurs, a apelurilor declarate împotriva hotărârilor instanţelor de fond.

Cu toate acestea, judecătorul respectiv nu s-a aflat în situaţia de incompatibilitate reglementată de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, pronunţând în primul ciclu procesual o decizie de anulare a hotărârii primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare, acesta nu a soluţionat fondul raportului juridic dedus judecăţii, astfel că, în cel de-al doilea ciclu procesual, nu s-a aflat în situaţia de a dezlega aspecte asupra cărora s-ar fi pronunţat în ciclul procesual anterior.

Câtă vreme, cu ocazia primei judecăţi a apelului, judecătorul a constatat, doar, că se află în imposibilitatea de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate ca urmare a nemotivării acesteia, este evident că acesta nu s-a pronunţat şi nu a dezlegat nicio chestiune care să vizeze fondul raporturilor juridice dintre părţi, acestea fiind analizate pentru prima dată abia în cel de-al doilea ciclu procesual, prin raportare la motivele de apel formulate de părţi împotriva hotărârii pronunţate după anularea primei sentinţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin urmare, judecătorul care a soluţionat în primul ciclu procesual calea de atac de reformare, pronunţând o soluţie de anulare a hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare nu a devenit incompatibil să judece calea de atac exercitată în ciclul procesual ulterior întrucât, în cadrul acestui apel, nu a trebuit să îşi verifice propria hotărâre, pronunţată anterior, iar, pe de altă parte, chestiunile ce ţin de fondul litigiului au fost analizate pentru prima dată în acest din urmă ciclu procesual.

În consecinţă, criticile subsumate de recurenta reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. nefiind incident.

În raport de această concluzie este evident că nu pot fi primite nici susţinerile aceleiaşi părţi referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 43 alin. (1) C. proc. civ. care instituie obligaţia ca, înainte de primul termen de judecată, grefierul de şedinţă să verifice, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 şi, când este cazul, să întocmească un referat corespunzător.

Este adevărat că la dosar nu există un astfel de referat întocmit de către grefierul de şedinţă, dar aceasta nu pentru că obligaţia instituită de textul legal mai sus citat ar fi fost ignorată ci pentru că, în realitate, întocmirea referatului nu a fost necesară câtă vreme în cauză nu exista niciun caz de incompatibilitate absolută.

De altfel, cererea de abţinere pe care judecătorul cauzei a formulat-o încă de la momentul repartizării dosarului de apel, în considerarea faptului că soluţionase apelul şi în primul ciclu procesual, a fost respinsă prin încheierea din data de 23.02.2022, instanţa reţinând în cuprinsul acesteia că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a se putea constata incidenţa cazului de incompatibilitate absolută.

Cât priveşte criticile pe care reclamanta le aduce modului de soluţionare a acestei cereri, Înalta Curte reţine că ele nu pot face obiect de analiză în cadrul prezentei căi de atac întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. (2) din C. proc. civ., încheierea de respingere a cererii de abţinere nu este supusă niciunei căi de atac, cea ce înseamnă că instanţa de recurs nu poate analiza legalitatea şi temeinicia acesteia prin raportare la susţinerile recurentei formulate prin motivele de recurs ce vizează decizia pronunţată pe fondul apelului.

În consecinţă, reţinând că, din perspectiva criticilor ce vizează alcătuirea instanţei care a pronunţat decizia recurată, în cauză nu este incident niciunul dintre cele două cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura ca neîntemeiate susţinerile subsumate de reclamantă primului motiv de recurs.

2. Sunt întemeiate, însă, susţinerile ce fundamentează cel de-al doilea motiv de recurs în cadrul căruia se invocă încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, din perspectiva omisiunii instanţei devolutive de a analiza excepţiile procesuale absolute pe care reclamanta le-a invocat în apel.

În concret, recurenta susţine că instanţa de apel nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat în legătură cu excepţia insuficientei timbrări şi cu excepţia tardivităţii depunerii apelului, ambele invocate prin notele scrise înaintate la dosar pentru termenul din data de 15 septembrie 2022, primite de serviciul registratură la ora 09:01 şi înregistrate de grefierul de şedinţă la ora 09:45, anterior începerii şedinţei de judecată care era programată la ora 10:00.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, la fila x a acestuia se regăsesc notele de şedinţă formulate de intimata reclamantă pentru termenul din data de 15.09.2022, primul termen de judecată stabilit în apel, în cuprinsul cărora partea a invocat excepţia insuficientei timbrări şi excepţia tardivităţii depunerii apelului declarat de reclamantă.

Deşi în practicaua încheierii de şedinţă de la termenul din data de 15.09.2022 se menţionează depunerea la dosar a notelor de şedinţă, excepţiile invocate de parte nu au fost puse în discuţie, nu au fost analizate şi nu au fost soluţionate nici la termenul respectiv, prin încheierea pronunţată de instanţa de apel, şi nici ulterior, prin decizia dată asupra apelului.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, fiind vorba de excepţii procesuale absolute, în sensul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., ce privesc încălcarea unor norme imperative, atât excepţia netimbrării apelului, cât şi cea a tardivităţii declarării acestuia pot fi invocate de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, în acest sens fiind dispoziţiile art. 247 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, din această perspectivă, nu prezintă relevanţă faptul că excepţiile nu au fost invocate prin întâmpinare, deşi reclamanta formulase şi depusese în termenul legal acest act procedural.

Pe de altă parte, Înalta Curte notează că excepţia, ca incident procedural, prin neregularităţile pe care le aduce în discuţie şi a căror soluţionare o impune, se va soluţiona cu prioritate faţă de actele de cercetare a cauzei în fond. În acest sens, art. 248 C. proc. civ. prevede că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Respectarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii impune punerea în discuţia contradictorie a părţilor a excepţiilor invocate, alături de toate cererile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu, aşa cum în mod explicit prevede art. 224 C. proc. civ., instanţa fiind obligată să se pronunţe asupra lor, ca asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicţional fiind lipsit de transparenţa pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Incidentele procesuale, categorie în care se regăsesc şi excepţiile procesuale, impun o reacţie imediată a instanţei de judecată, întrucât ele reprezintă un mijloc de apărare pus la îndemâna părţilor cu scopul de a pune capăt procesului înainte de a se intra în cercetarea judecătorească, astfel încât instanţa este obligată să ia măsura, prin încheiere motivată, de soluţionare a acestora pentru respectarea dreptului de apărare atât al părţii care a invocat un atare incident, cât si al celei căreia i se opune, asigurând transparenţa actului jurisdicţional şi, implicit, dreptul de acces la instanţă.

Or, aşa cum s-a arătat deja, deşi excepţiile tardivităţii şi netimbrării apelului declarat de pârâtă au fost invocate de reclamantă încă de la termenul din data de 15.09.2022, instanţa de apel nu le-a luat în discuţie, cu prioritate, la termenul respectiv şi nu le-a analizat şi soluţionat nici prin decizia finală dată asupra apelului, ignorând, practic, apărările pe care intimata reclamantă a înţeles să şi le facă în proces.

Înalta Curte reţine, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al intimatei reclamante, prin ignorarea normei din art. 248 C. proc. civ. dar şi a celei din cuprinsul art. 224 C. civ. şi a naturii juridice a incidentului procedural care obliga instanţa de judecată fie la o soluţionare imediată a excepţiilor invocate, prin încheierea de la termenul din data de 15.09.2022, fie la soluţionarea lor odată cu fondul, prin decizia dată asupra apelului.

În raport de aceste elemente, prin omisiunea de a pune în discuţie şi de a soluţiona cu prioritate excepţiile invocate, decizia instanţei de apel apare ca fiind nelegală din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât nesocoteşte norme procedurale imperative şi principii care sunt destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze oricare dintre părţile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, dreptul la apărare), astfel că se impune a fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea analizării şi soluţionării cu prioritate a excepţiilor tardivităţii şi netimbrării apelului, excepţii procesuale absolute, invocate în termen şi în condiţii legale, prin notele scrise depuse de reclamantă la Curtea de Apel Bucureşti, la termenul din data de 15.09.2022.

3. De altfel, soluţia se impune şi din perspectiva criticilor recurentei reclamante cu privire la fondul litigiului, critici în cuprinsul cărora se invocă inconsistenţa şi contradictorialitatea considerentelor deciziei atacate, precum şi greşita apreciere cu privire la neîndeplinirea condiţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Deşi recurenta a invocat ca temei de drept al acestui motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că, faţă de modalitatea concretă în care criticile au fost formulate, acestea pun în discuţie nu doar modalitatea în care instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva soluţia adoptată, în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ci, deopotrivă, şi modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, astfel că susţinerile recurentei subsumate acestui motiv de recurs vor fi analizate şi din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte motivarea hotărârii, în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârile din cauzele Perez împotriva Franţei şi Van der Hurk împotriva Olandei) şi, totodată, obligaţia de a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei (Hotărârea Helle împotriva Finlandei).

În cauză, instanţa de apel a reţinut că este învestită cu o cerere în contrafacere, prin care reclamanta, titulară a mărcii verbale nr. x TRIBUNALUL PERMANENT DE ARBITRAJ INTITUŢIONALIZAT, precum şi a mărcii combinate nr. x TRIBUNALUL PERMANENT DE ARBITRAJ INTITUŢIONALIZAT, pretinde că pârâta, care a înfiinţat Uniunea Naţională a Tribunalelor de Arbitraj Instituţionalizat, Institutul de Pregătire şi Perfecţionare a Arbitrilor şi mai multe entităţi denumite Tribunalul Arbitral Instituţionalizat cu asocierea denumirii judeţelor, i-a încălcat drepturile asupra mărcilor mai sus menţionate, prin folosirea acestor denumiri.

În acest cadru, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (1) – 3 din Legea nr. 84/1998, care reprezintă transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/95/CE, presupune aplicarea principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 5 din Directivă, în special în hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 Céline. Potrivit Curţii, titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii: utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului; utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii; utilizarea să aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca şi utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcţiilor mărcii, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile ca utilizarea semnelor în litigiu să aibă loc "pentru produse sau servicii" identice sau similare cu cele protejate de mărcile anterioare ale intimatei-reclamante şi ca această utilizare să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii şi, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor.

Cu toate că a făcut referire la două dintre cele patru condiţii anterior menţionate, argumentul decisiv pentru care instanţa de apel a respins pretenţiile reclamantei a fost acela al nedovedirii utilizării de către pârâtă a numelui său comercial "pentru produse şi servicii", întreaga argumentare ce a urmat având în vedere, în mod exclusiv, neîndeplinirea condiţiei din art. 36 alin. (2) lit. a) al Legii nr. 84/1998.

Astfel, Curtea de Apel a reţinut că, deşi intimata-pârâtă a înfiinţat Uniunea Naţională a Tribunalelor de Arbitraj Instituţionalizat, Institutul de Pregătire şi Perfecţionare a Arbitrilor şi mai multe entităţi, denumite Tribunalul Arbitral Instituţionalizat cu asocierea denumirii judeţelor, nu foloseşte aceste denumiri în activitatea comercială cu titlu de marcă, respectiv pentru a individualiza produse sau servicii, ci doar pentru propria sa individualizare în raport cu ceilalţi comercianţi, semnul îndeplinind doar funcţia de identificare a entităţilor menţionate mai sus.

Pentru a verifica această condiţie, respectiv dacă apelanta-pârâtă a folosit semnele în litigiu pentru a se identifica faţă de alte persoane juridice, ori, dimpotrivă, în scopul de a-şi distinge propriile servicii de ale altor comercianţi, Curtea, raportându-se la print-screen-urile de pe paginile de x depuse la dosar, a apreciat că acestea nu demonstrează o folosire a semnelor incriminate, cu titlu de marcă, ci doar folosirea cu titlu de denumire comercială, în scopul de a identifica entităţile înfiinţate de apelanta-pârâtă în relaţiile acestora cu clienţii şi cu partenerii de afaceri, neexistând niciun indiciu factual care să permită o concluzie contrară.

Curtea a apreciat că simplul fapt că apelanta-pârâtă foloseşte un semn cvasi-identic cu mărcile TRIBUNALUL PERMENENT DE ARBITRAJ INSTITUTUŢIONALIZAT, în acelaşi domeniu al serviciilor specifice activităţii de arbitraj instituţionalizat, nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp apelanta-pârâtă foloseşte numele comerciale pentru identificarea calităţii de comerciant, iar nu pentru identificarea serviciilor oferite.

În consecinţă, Curtea a constatat că probele administrate în cauză nu conduc la concluzia întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998.

Prin motivele de recurs, au fost criticate aceste aprecieri din cuprinsul deciziei recurate, iar susţinerile recurentei referitoare la inconsistenţa şi contradictorialitatea considerentelor deciziei atacate sunt fondate.

În acest sens, Înalta Curte constată că aprecierea nedovedirii de către titularul mărcilor a folosirii semnelor de către pârâtă nu a fost însoţită de o evaluare efectivă a dovezilor administrate, în condiţiile în care s-a făcut doar trimitere la print screen-urile de pe paginile de x de la dosarul de fond rejudecare şi la copiile xerox de la filele x din acelaşi dosar, fără a se preciza măcar ce reprezintă aceste înscrisuri.

Astfel, instanţa de apel nu a stabilit, pe baza probelor, modul concret în care pârâta a folosit semnul în litigiu în propria activitate desfăşurată şi nu a expus considerentele pentru care a apreciat că acest mod de folosire a semnului corespunde exclusiv scopului de identificare a persoanei iar nu scopului de identificare a produselor sau a serviciilor persoanei.

În aceste condiţii, decizia recurată nu cuprinde situaţia de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat, implicit nici demonstrarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, în raport de elementele faptice relevante, şi a soluţiei adoptate.

Or, circumstanţele concrete ale speţei impuneau instanţei de apel verificarea folosirii efective de către pârâte a semnului şi analizarea în acest scop a probelor administrate, cu atât mai mult cu cât reţinuse în mod explicit că pârâtă foloseşte un semn cvasi-identic cu mărcile reclamantei, în acelaşi domeniu al serviciilor specifice activităţii de arbitraj instituţionalizat. De altfel, însăşi pârâta a recunoscut acest lucru, fiind deci cert că atât reclamanta, cât şi tribunalele arbitrale instituţionalizate înfiinţate de pârâtă oferă servicii identice, respectiv activitate de arbitraj, în sensul că derulează activităţi specifice arbitrajului instituţionalizat, ca alternativă la instanţa de judecată.

Instanţa de apel nu a prezentat niciun argument concret pentru care a apreciat că probele nu ar demonstra folosirea de către pârâtă a semnului în litigiu cu titlu de marcă, simpla concluzie exprimată în acest sens nefiind suficientă pentru a demonstra justeţea schimbării soluţiei instanţei de fond, soluţie care a avut la bază aceleaşi probe dar care au fost interpretate într-o manieră care a condus la o concluzie diametral opusă celei adoptate de instanţa devolutivă.

Înalta Curte notează că, faţă de specificul acţiunii în contrafacere, care reprezintă un mijloc procedural de apărare a dreptului exclusiv pe care reclamanta este îndreptăţită să îl pretindă în legătură cu exploatarea celor două mărci, ceea ce trebuia analizat, în primul rând, era conţinutul şi întinderea protecţiei conferite de respectivele semne, aşa cum sunt ele înregistrate ca mărci, iar, în al doilea rând, modalitatea concretă de utilizare a denumirii şi dacă aceasta este în dezacord cu practicile loiale în materie industrială/comercială, spre a putea fi plasată în sfera de incidenţă a excepţiei instituite prin art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998, anume aceea care permite să se interzică unui terţ utilizarea, în activitatea sa comercială, a propriului nume doar în anumite condiţii.

Or, după cum s-a arătat deja, analiza ce s-a realizat prin decizia recurată nu relevă nici modul de folosire a semnului în litigiu în conţinutul denumirii pârâtei şi a tribunalelor înfiinţate de aceasta şi, cu atât mai puţin, nici evaluarea şi determinarea în concret a împrejurării dacă pârâta a utilizat propria denumire cu funcţii specifice mărcii şi dacă utilizarea într-o astfel de modalitate este contrară "bunelor practici din domeniul industrial ori comercial", în sensul dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998, instanţa de apel limitându-se la a constata că probele administrate nu sunt în măsură să dovedească folosirea semnului cu titlu de marcă şi că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 36 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998.

Instanţa de apel nu a fost preocupată să verifice susţinerile reclamantei referitoare la modul în care pârâta foloseşte semnele în discuţie în cadrul activităţii derulate, respectiv prin aplicarea lor pentru serviciile oferite, în cadrul formelor de publicitate realizate, inclusiv prin prezentarea unor oferte financiare referitoare la tarifele practicate pentru dobândirea calităţii de arbitru, după cum nu a verificat nici dacă acest mod de folosire a semnelor creează confuzie în rândul publicului comun, dacă afectează interesele reclamantei ori dacă prin aceasta se încearcă obţinerea de foloase materiale, deşi la dosar existau înscrisuri doveditoare, cărora, însă, nu le-a dat niciun fel de relevanţă.

Înalta Curte notează că, în jurisprudenţa CJUE, s-a arătat în mod constant că expresia "pentru produse sau servicii" identice cu cele pentru care marca este înregistrată, cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Directivă şi în art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii comunitare, priveşte, în principiu, produsele sau serviciile terţului care utilizează un semn identic cu marca şi că acţiunile enumerate în aceste norme constituie utilizări pentru produse sau servicii, în această categorie intrând inclusiv oferirea spre vânzare a produselor sau a serviciilor sub semnul respectiv, utilizarea semnului în documentele de afaceri şi în publicitate (hotărârea din cauzele conexate C-236/08 şi 238/08 Google France, paragrafele 60-61, hotărârile din cauzele C-206/01 F. şi C-48/05 Adam Opel).

Din această perspectivă, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi să stabilească dacă anunţurile referitoare la posibilitatea obţinerii calităţii de arbitru judiciar şi la tarifele practicate în acest scop, publicate pe pagina de x a Tribunalului de Arbitraj Instituţionalizat Botoşani sau anunţul publicat de Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat Maramureş cu privire la activităţile pe care acesta le desfăşoară, însoţit de invitaţia adresată publicului interesat de a apela la serviciile sale, nu ar putea fi calificate ca reprezentând oferte cu privire la serviciile prestate de pârâtă, servicii care sunt similare cu cele pentru care mărcile reclamantei au fost înregistrate.

Pe de altă parte, câtă vreme, potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, prin "publicitate" se înţelege "orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale, artizanale sau liberale, în scopul promovării vânzării de bunuri ori servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi şi obligaţii", instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească dacă ofertele respective nu ar putea reprezenta o formă de publicitate în privinţa activităţii pârâtei, în scopul promovării serviciilor prestate, echivalentă noţiunii de utilizare pentru produse şi/sau servicii.

În absenţa indicării unui alt semn sub care se promovează serviciile respective se poate prezuma că aceste acte s-au desfăşurat chiar sub numele comercial, revenind pârâtei sarcina de a proba că, în realitate, a promovat produse sau servicii sub o altă denumire.

Prin urmare, având în vedere conţinutul noţiunii de "utilizare pentru produse" sau "pentru servicii" şi sarcina probei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit anunţurile în discuţie ca nefiind mijloace de probă relevante în analiza pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, fără o verificare concretă a conţinutului acestora în raport de aspectele mai sus prezentate.

Or, având în vedere aceste deficienţe ale analizei realizate de instanţa de apel, şi faptul că nu au fost cercetate aspecte esenţiale ale cauzei, Înalta Curte constată că, din această perspectivă, deciziei recurate îi lipseşte fundamentul necesar unei evaluări – în recurs – a modului în care au fost aplicate dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, insuficienta cercetare a fondului cauzei impunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia de respingere a acţiunii reclamantei fiind pronunţată fără a se fi demonstrat pe deplin neîntrunirea cumulativă a condiţiilor pentru ca titularul mărcii înregistrate să poată cere interzicerea utilizării de către terţ a unui semn identic cu marca sa.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza întinderea protecţiei pe care o conferă reclamantei mărcile în litigiu, prin prisma ansamblului elementelor care le compun pe fiecare în parte şi a claselor de produse sau servicii pentru care au fost înregistrate, precum şi modul în care pârâta utilizează denumirea sa, va stabili dacă semnul utilizat de pârâtă este identic sau similar cu mărcile reclamantei, existând risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere a semnului cu acestea, şi dacă utilizarea denumirii aduce atingere sau este susceptibilă de a aduce atingere mărcilor reclamantei, iar, după lămurirea acestor aspecte de fapt, va aprecia dacă sunt îndeplinite cumulativ criteriile stabilite în jurisprudenţa CJUE (cauza C-17/06 Céline) pentru a putea dispune în sensul solicitat de reclamantă prin acţiunea dedusă judecăţii.

Lămurirea acestor aspecte impune instanţei de apel analizarea tuturor susţinerilor părţilor şi reevaluarea întregului material probator administrat precum şi administrarea oricăror alte probe a căror necesitate va fi supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, Înalta Curte notând, în acest sens, că, în plan probatoriu, dispoziţiile de drept procesual civil permit instanţei de apel luarea tuturor măsurilor necesare pentru stabilirea faptelor, inclusiv completarea probelor, atunci când probatoriul administrat la fond este incomplet sau insuficient.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1338A din 03 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.