Bad-faith internet domain registration: limits of cassation review on factual findings and probative value of e-mail usage

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantele A. şi A., în contradictoriu cu pârâtul B., au solicitat anularea înregistrării efectuate cu rea-credinţă de către pârât a domeniului de internet x; obligarea pârâtului să înceteze folosirea mărcii "A." şi/sau a oricărei denumiri identice sau similare, în orice mod, prin orice mijloc, canal de comunicare, reţele de socializare, inclusiv prin utilizarea domeniului de internet x şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1395 din 11 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantele A. şi A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul să înceteze folosirea mărcii "A." şi/sau a oricărei denumiri identice sau similare, în orice mod, prin orice mijloc sau canal de comunicare, reţele de socializare, inclusiv prin utilizarea domeniului de internet x; a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecata constând în taxa judiciară de timbru şi a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial, pe cale separată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 821A din 24 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele reclamante A. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1395 dinh 11 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 821A din 24 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele A. şi A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 02 noiembrie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 06 noiembrie 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea, sediul şi sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convenţional din cadrul C. s.p.a.r.l. (împuternicire avocaţială la dosarul de recurs); recurentele-reclamante au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) teza a II-a coroborat cu art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbre, recurentele-reclamante datorează pentru soluţionarea recursului o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancţiunea anulării.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului, schimbării în parte a sentinţei nr. 1395/11.10.2022 în ceea priveşte respingerea capătului de cerere privitor la anularea înregistrării cu rea-credinţă a domeniului x şi admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers procesual.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că hotărârea atacată este nemotivată în sensul în care instanţa de apel nu a realizat o analiză concretă asupra problematicii deduse judecăţii prin argumentele invocate prin cererea de apel, ci s-a rezumat în a prelua din considerentele instanţei de fond regăsite în cuprinsul a trei paragrafe, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei recurate.

Or, în cauza pe care o soluţionează, judecătorul este obligat a pronunţa o decizie potrivit propriei sale convingeri, în acord cu dispoziţiile legale aplicabile şi cu situaţia de fapt descrisă de părţi şi argumentarea în drept formulată, şi, în acelaşi timp, este ţinut să respecte toate garanţiile şi principiile fundamentale ale procesului civil.

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că modalitatea în care instanţa de apel a apreciat cu privire la îndeplinirea condiţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât B. este în contradicţie cu prevederile Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic, conform cărora domeniul de internet reprezintă "o zonă dintr-un sistem informatic, deţinută ca atare de o persoana fizică sau juridică ori de un grup de persoane fizice sau juridice în scopul prelucrării, stocării ori transferului de date".

Au precizat că înregistrarea domeniului de internet se realizează prin intemediul unor instituţii organizate la nivel central naţional sau internaţional sau prin intermediul unor operatori autorizaţi să acţioneze ca registru de administrare domeniu.

Utilitatea unui nume de domeniu de internet constă în faptul că permite crearea aplicaţiilor de genul pagina web (web-site), adrese de e-mail, dar şi localizarea calculatorului conectat la reţeaua de internet, precum şi identificarea unui site pe internet.

Cererile de înregistrare a numelui sunt procesate automat de un robot de înregistrare care verifică lista numelor de domenii deja existente şi trimite automat un e-mail prin care anunţa solicitantul dacă cererea lui de înregistrare a domeniului a fost acceptată sau respinsă, iar înregistrarea numelui de domeniu, conferă solicitantului exclusiv un drept de folosire/utilizare a acestuia.

Totodată, în raport de natura operaţiunii, precum şi faţă de norma legală care reglementează comerţul electronic, nu prezintă relevanţă dacă operatorul autorizat să acţioneze ca registru de administrare domeniu este situat sau nu pe teritoriul României, raţionamentul instanţei fiind din această perspectivă eronat şi reprezentând o adăugare nepermisă la lege.

În raport de interpretarea corectă a prevederilor legale aplicabile, recurentele nu eram ţinute să probeze faptul că domeniul de internet a fost înregistrat pe teritoriul României, atragerea răspunderii civile delictuale a persoanei care se face vinovată de achiziţionarea şi utilizarea unui astfel de produs în scop speculativ nefiind condiţionată de localizarea sediului operatorului care acţionează ca registru de administrare domeniu.

În ceea ce priveşte răspunderea pentru înregistrarea nelegală şi cu rea-credinţă a unui domeniu de internet, aceasta aparţine persoanei care solicită înregistrarea, registratorul atât la nivel naţional, cât şi internaţional neavând atribuţii sau obligaţii de verificare prealabilă.

În acest sens, în jurisprudenţa din România s-a reţinut faptul că răspunderea civilă delictuală are aplicabilitate şi în materia achiziţionării şi a înregistrării numelor de domenii, iar instanţele naţionale au decis ca achiziţionarea unui nume de domeniu de internet în scop speculativ reprezintă o faptă ilicită, ce trebuie sancţionată prin anularea înregistrării.

În ceea ce priveşte autorul înregistrării şi implicit al faptei ilicite în ipoteza în care înregistrarea este una nelegală şi efectuată cu rea-credinţă şi scop speculativ, acesta este întotdeauna persoana fizică sau juridică care a solicitat operatorului efectuarea înregistrării.

Din această perspectivă, este nelegală hotărârea atacată care, dând o interpretare greşită prevederilor legale care reglementează valoarea probantă a recunoaşterii, reţine în mod nejustificat şi în contra veritabilei "mărturisiri" a pârâtului faptul că în cauză nu s-ar fi fi dovedit autorul faptei ilicite.

De vreme ce din susţinerile pârâtului invocate prin intermediul corespondenţei depuse la dosarul cauzei a rezultat fără echivoc faptul că acesta nu contestă săvâşirea faptei, ci doar caracterul ilicit al acesteia, este evident că în ceea ce priveşte realizarea actului material este vorba de o veritabilă recunoaştere căreia instanţa de apel nu i-a acordat valoarea probatorie prevăzută de lege, încălcând astfel norme şi principii fundamentale ale procesului civil, aspect care, dincolo de faptul că reprezintă o aplicare şi interpretare greşită a normei de drept, ar putea atrage totodată şi incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, au solicitat să se aibă în vedere atât corespondenţa dintre părţi din cuprinsul căreia a rezultat fără echivoc atât săvârşirea faptei cu intenţie directă, cât şi modalitatea în care pârâtul a încercat să beneficieze, respectiv să obţină o serie de foloase necuvenite ca urmare a înregistrării domeniului de internet anterior referit.

Nu în ultimul rând, din perspectiva necesităţii reparării prejudiciului, o reparaţie efectivă şi completă a daunei presupune, în mod necesar, anularea înregistrării anterior referite, în lipsa acestei măsuri recurentele fiind în continuare expuse riscurilor reclamate pentru întreaga perioadă în care pârâtul a avut în folosinţă domeniul de internet şi a săvârşit acte şi fapte de natură a produce consecinţe.

Anularea înregistrării domeniului de internet este prin urmare o măsură ce se impune cu necesitate atât în raport cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, cât şi cu interesul legitim al recurentelor de a beneficia de măsuri de protecţie în ceea ce priveşte perioada de timp în care domeniul respectiv s-a aflat în posesia pârâtului B., în contextul în care s-a dovedit şi reţinut dincolo de orice dubiu faptul că acesta a fost utilizat în scopuri frauduloase şi speculative.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29 octombrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 14 noiembrie 2023, prin poştă, recurentele-reclamante au depus cerere precizatoare prin care au arătat că şi-au schimbat denumirea din A. în D. S.A. şi, respective din A. în D. S.A., menţionând că date de identificare ale acestora (sediul social, nr. de înregistrare la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Codul unic de înregistrare) au rămas neschimbate. A anexat adresa din 14 noiembrie 2023 eliberată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 27 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

În cadrul motivelor de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării, recurentele-reclamante au relevat lipsa raţionamentului logico-juridic care să contureze soluţia adoptată în raport cu conţinutul cererii de apel, de vreme ce instanţa de apel a preluat din motivarea hotărârii apelate, cu toate că era obligată să pronunţe o decizie potrivit propriei sale convingeri, în acord cu dispoziţiile legale aplicabile şi cu situaţia de fapt descrisă de părţi şi argumentarea în drept, dar şi cu respectarea garanţiilor şi principiilor fundamentale ale procesului civil.

Înalta Curte constată că decizia recurată satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în contextul în care instanţa de apel, în concordanţă cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la rejudecarea cauzei în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel de către reclamante, conform principiului tantum devolutum quantum apellantum, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere referitor la anularea înregistrării cu rea-credinţă a domeniului x, ca neîntemeiat, în considerarea nedovedirii faptei ilicite imputate intimatului-pârât B..

Regula restrictivă tantum devolutum quantum appellatum constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, care se aplică şi în faţa instanţei de control judiciar, ea exprimând ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.

Astfel, instanţa de prim control judiciar nu avea a rejudeca pricina sub toate aspectele care au format obiect de analiză în etapa judecăţii în primă instanţă, fiind ţinută de acele dezlegări în privinţa cărora apelantele-reclamante nu a formulat critici.

Împrejurarea că instanţa de apel a împărtăşit concluziile primei instanţe expuse în hotărârea apelată nu este de natură a determina incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind evident că, prin respingerea căii ordinare de atac a apelului, a fost confirmată soluţia primei instanţe, de admitere parţială a pretenţiilor ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ceea ce în mod logic presupune inclusiv o validare a raţionamentului acesteia.

În acest punct al analizei, contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, se poate observa că, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a indicat argumentele pentru care a conchis că titularul iniţial al domeniului de internet x nu este intimatul-pârât B., ci societatea străină "E.", care figurează deja transferat către reclamantul A., în baza deciziei OMPI Centrul de Arbitraj şi Mediere, în cazul nr. D2021-2221 A. Spa v. Lucky Graziano, din 27 septembrie 2021.

Aşadar, instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la situaţia de fapt, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, luând în considerare aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând în ansamblu criticilor formulate de reclamante prin motivele de apel.

Faptul că instanţa de apel nu a tratat punctual fiecare critică, mai mult sau mai puţin pertinentă, nu constituie un motiv de nelegalitate procedurală a deciziei atacate, dacă prin maniera de argumentare a soluţiei aceasta a răspuns în mod implicit tuturor criticilor reclamantelor deduse judecăţii apelului.

În jurisprudenţa sa constantă, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauza Albina contra România, Hotărârea din 28 aprilie 2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

De altfel, recurentele-reclamante nu au fost în măsură să evidenţieze care anume critici determinante în economia procesului, invocate prin motivele de apel, au fost ignorate de către prima instanţă, ţinând seama de coordonatele menţionate ale judecăţii în apel, astfel că trimiterile la situaţia de fapt şi argumentele de drept nu sunt de natură a susţine viciul nemotivării hotărârii atacate, fiind fundamentate pe aspecte generice şi pur formale.

În realitate, recurentele-reclamante şi-au exprimat nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, o atare nemulţumire, ce vizează, practic, modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu contravine exigenţelor prevăzute de legiuitor în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., împrejurarea că judecătorul interpretează elementele de fapt într-o altă manieră decât cea agreată de părţile recurente nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii atacate nu este una laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta prezintă, în mod clar şi suficient, elementele ce fundamentează soluţia adoptată, context în care va înlătura, ca nefondate, susţinerile în sens contrar formulate de reclamante prin motivele de recurs.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost pretinsă şi prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că modalitatea în care instanţa de apel de apel a apreciat în privinţa îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale a pârâtului B. este în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic.

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, a cărei judecată este supusă unor limite ce rezidă din normele procedurale imperative reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anume că în etapa procesuală a recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1 - 8 ale acestei norme juridice.

Utilitatea acestei precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurentele-reclamante în fundamentarea cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă în majoritate reiterarea conţinutului criticilor din cadrul motivelor de apel relative la situaţia de fapt stabilită de către tribunal şi modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, astfel cum se regăsesc inserate în considerentele hotărârii recurate, la paginile 3 şi 4, precum şi la pct. 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 29, 36 şi 37 din motivele de recurs, însă o reevaluare a acestora nu este posibilă în prezentul cadru procesual, de vreme ce litigiul a parcurs 2 grade de jurisdicţie (fond şi apel), iar hotărârea atacată cu recurs este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata efectuată de către instanţa de apel.

Cum asemenea critici au fost formulate de recurente cu depăşirea limitelor dreptului conferit prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ce presupune examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale învestiri a instanţei de recurs spre a le analiza în coordonatele specifice acestei căi extraordinare de atac.

Ţinând cont de natura operaţiunii şi norma legală care reglementează comerţul electronic, recurentele-reclamante au considerat că nu prezintă relevanţă dacă operatorul autorizat să acţioneze ca registru de administrare domeniu este situat sau nu pe teritoriul României, raţionamentul instanţei fiind eronat din această perspectivă şi reprezintă o adăugare nepermisă la lege.

Înalta Curte constată că asemenea susţineri critice ale recurentelor nu sunt de natură a evidenţia o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel, în precedentele etape procesuale, instanţe cărora legea le oferă competenţa de a evalua probele şi de a stabili, pe baza acestora, situaţia de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecăţii, ci descriu erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situaţiei de fapt.

Astfel, se constată că, în realitate, se reproşează instanţei de apel că nu a apreciat conţinutul activităţii prestate de intimatul-pârât B. constând în achiziţionarea şi utilizarea unui domeniu de internet în scop speculativ faţă de care atragerea răspunderii civile delictuale a persoanei vinovate nu este condiţionată de localizarea sediului operatorului care acţionează ca registru de administrare domeniu.

Cu alte cuvinte, critica prin care recurentele tind a demonstra caracterul eronat al statuării potrivit căreia titularul înregistrării domeniul de internet x nu este intimatul-pârât B., ci societatea străină "E.", are ca premisă o situaţie de fapt străină de cea stabilită prin decizia recurată. Or, o atare situaţie nu poate constitui un reper de evaluare valid pentru instanţa de recurs pentru că reglementările specifice judecăţii în această cale de atac extraordinară impun a se verifica legalitatea deciziei recurate exclusiv prin prisma situaţiei de fapt ce s-a stabilit în precedentele etape procesuale.

Cum situaţia de fapt stabilită prin decizia care formează obiect al controlului judiciar pendinte este aceea că activitatea desfăşurată de intimatul-pârât a inclus trimiterea de emailuri folosind doar o adresă înregistrată pe domeniul de internet x, iar recurentele nu au expus vreun argument de natură a reliefa incidenţa în acest context factual a prevederilor art. 1 pct. 5 al Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic, în ceea ce priveşte definiţia data domeniului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii prin care se susţine că ar reprezenta un aspect de nelegalitate a deciziei recurate aprecierea instanţei de prim control judiciar, în urma validării raţionamentului tribunalului, în sensul că folosirea unei adrese de e-mail aparţinând unui nume de domeniu, precum "A.", este o faptă distinctă de operaţiunea înregistrării acestuia la instituţii specializate şi generează în plan juridic consecinţe diferite.

Or, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, şi anume 29 octombrie 2021, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în concordanţă cu cele reţinute de aceeaşi instanţă prin sentinţa civilă nr. 1263 din 10 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în soluţionarea ordonanţei preşedinţiale, a remarcat încetarea activităţii site-ului aferent numelui de domeniu "A.", împrejurare confirmată de reclamante şi validată de instanţa de apel prin decizia recurată.

În plus, în şedinţă publică din data de 26 aprilie 2023, la interpelarea instanţei de apel, reclamantele au recunoscut că domeniul de internet a fost înregistrat în Canada de către compania E., iar potrivit deciziei OMPI Centrul de Arbitraj şi Mediere pronunţate în 27 septembrie 2021, în cazul nr. D2021-2221 A. SpA v. Lucky Graziano, s-a transferat titularului mărcii şi numele de domeniu x.

Argumentând în sensul că reclamantele nu erau ţinute a proba faptul că domeniul de internet a fost înregistrat pe teritoriul României, recurentele uzează de o nouă formulare prin care contestă evaluarea probatoriului administrat în cauză, însă, astfel cum s-a reţinut în precedent, recursul nu oferă un cadru procedural care să permită o asemenea evaluare.

În acest punct al analizei este util a fi notat că decizia instanţei de apel conţine trimiteri exprese la probatoriul administrat în cauză, după cum s-a relevat în cele ce preced, pe baza căruia a concluzionat cu privire la inexistenţa faptei ilicite imputate intimatului-pârât, aceea a înregistrării domeniului de internet x, astfel că nu se poate reţine că hotărârea a fost adoptată în absenţa demersului ce este specific activităţii jurisdicţionale în conformitate art. 129 alin. (5) C. proc. civ., anume acela de a stabili faptele în urma evaluării probelor.

O altă greşeală reproşată instanţei de apel este aceea că, dând o interpretare eronată prevederilor legale care reglementează valoarea probantă a recunoaşterii, a reţinut în mod nejustificat că, în cauză, nu s-ar fi dovedit autorul faptei ilicite, deşi din susţinerile pârâtului invocate prin intermediul corespondenţei depuse la dosar a rezultat fără echivoc faptul că acesta nu contestă săvârşirea faptei, ci doar caracterul ilicit al acesteia, încălcându-se astfel norme şi principii fundamentale ale procesului civil, aspect care, dincolo de faptul că reprezintă o aplicare şi interpretare greşită a normei de drept, ar putea atrage, totodată, şi incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază, pe de o parte, că aceste critici pun în discuţie aspecte ce ţin de relevanţa probatoriului administrat în cauză, adică chestiuni de netemeinicie, însă din perspectiva dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce consacră caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, concluzia ce se desprinde este aceea că nu este suficientă relatarea faptelor procesului atât timp cât recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează niciodată situaţia de fapt, analizarea criticilor formulate însemnând a se face o nouă apreciere a probaţiunii ceea ce este nepermis prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar şi aceasta în limitele stabilite de legiuitor.

Cu alte cuvinte, nu se poate considera că susţinerile privind lămurirea situaţiei de fapt sub aspectul recunoaşterii săvârşirii faptei de partea adversă în raport de mijloacele de probă administrate, de către instanţele de fond, se încadrează pe vreunul dintre motivele de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât acestea sunt argumente ce ţin de fondul procesului.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, urmând a conchide pe baza acestora asupra situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Se cuvine a fi observat, în acest context, că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a concluzionat în sensul nedovedirii faptei ilicite imputate intimatului-pârât constând în înregistrarea cu rea-credinţă a domeniului x, în urma unei efective analize a probatoriului administrat în cauză, după cum reiese din considerentele expuse la fila x a deciziei recurate.

O atare evaluare a ansamblului probelor spre a statua cu privire la netemeinicia susţinerilor reclamantului relative la necontestarea faptei de către partea adversă, reflectă un demers analitic conform exigenţelor stabilite prin art. 264 raportat la art. 249 C. proc. civ., norme care prevăd că (art. 264) "(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare." şi respectiv că (art. 249) "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege."

Pe de altă parte, dincolo de enunţul potrivit căruia decizia instanţei de apel este nelegală, din perspectiva aceluiaşi aspect asupra căruia s-a pronunţat instanţa de prim control judiciar, recurentele nu au expus vreun argument de natură a constitui suportul unei legale învestiri a instanţei de recurs spre a verifica normele şi principiile fundamentale care guvernează procesul civil, Înalta Curte urmează a constata că această critică este pur formală şi, ca atare, nesusceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce presupune încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând legalitatea hotărârii pronunţate în cauză de către instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D. S.A. (fostă A.) şi D. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 821A din 24 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D. S.A. (fostă A.) şi D. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 821A din 24 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.