Recovery of litigation costs in separate action: evidentiary standards for invoices vs. vouchers and proportionality of expert fees

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III –a Civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscala - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând obligarea în solidar a acestora la plata sumei totale de 502.051.33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Piteşti, soluţionat definitiv prin Decizia nr. 3137/02.07.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constând în: suma de 459.230.92 RON, reprezentând onorariul avocaţial; suma de 8.000 RON, reprezentând onorariul expertului judiciar desemnat de instanţă; suma de 25.000 RON, reprezentând onorariul expertului consilier parte; suma totală de 9.820.41 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare, din care: suma de 3.353,60 RON reprezintă cheltuieli de deplasare şi cazare în vederea înfăţişării reprezentantului convenţional la termenele de judecată şi la efectuarea expertizei la faţa locului, în comuna Frânceşti, jud. Vâlcea, restul sumelor reprezentând cheltuieli suplimentare (precum taxe judiciare de timbru, servicii poştale, cheltuieli de corespondenţă, fotocopiere acte), conform art. 3 din Anexa la Contractul de asistenţă juridică seria x nr. x/28.06.2017.

Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâtelor, în solidar, şi la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat.

In drept, a invocat dispoziţiile art. 192 şi 453 din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 1349 din C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 792/20.05.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumelor de: 200.000 RON, cu titlu de onorariu avocaţial, 8.000 RON, cu titlu de onorariu expert judiciar şi 8.000 RON, cu titlu de onorariu expert parte, toate acestea reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în dosarul nr. x/2017. A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată, şi au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 8.355 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 369 din 07.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 792/20.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 369 din 07.03.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021 au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L, cât şi pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

4.1. Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, numai în ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de ea împotriva hotărârii primei instanţe, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, cu obligarea intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului, susţinând că decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi ale art. 451 alin. (1) C. proc. civ. şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi pe cele ale art. 451 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu i-a recunoscut şi acordat toate cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite, respectiv şi "cheltuielile suplimentare", astfel cum au fost definite la art. 3 din Anexa la Contractul de asistenţă juridică seria x, nr. x/28.06.2017, constând în taxe judiciare de timbru, cheltuieli de transport, cheltuieli de cazare, cheltuieli de transmitere a documentelor prin poştă şi cheltuieli de fotocopiere acte.

Instanţa de apel a respins aceste cheltuieli cu motivarea că au fost cerute pe baza facturilor emise de cabinetul de avocatură şi nu pe baza documentelor ce au fost refacturate, or, câtă vreme au fost incluse în contabilitatea proprie, operaţiune fără de care nu puteau fi refacturate, se poate aprecia că, în realitatea, cheltuielile respective au fost negociate la încheierea contractului de asistenţă juridică, la stabilirea cuantumului onorariului, astfel că nu pot fi solicitate distinct de onorariul de avocat.

Recurenta consideră că acest argument este greşit şi că, atât timp cât legiuitorul nu a condiţionat în niciun fel modul de dovedire a anumitor cheltuieli precum cele de transport, cazare, transmitere a documentelor prin poştă, fotocopiere acte, se aplică regulile de drept comun privind probele.

Prin urmare, câtă vreme cheltuielile respective intră în categoria celor la care se referă dispoziţiile art. 451 şi 453 C. proc. civ. iar existenţa şi întinderea lor a fost dovedită, se impunea acordarea lor, atât facturile emise de societatea de avocatură cât şi documentele justificative care au stat la baza emiterii acestora având aceeaşi forţă probantă, ambele categorii de înscrisuri reprezentând mijloace de probă.

Temeiul cererii de acordare a acestor cheltuieli l-a constituit art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., respectiv culpa procesuală care reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, şi nu contractul de asistenţă juridică sau facturile fiscale emise în baza acestuia, cum greşit a considerat instanţa de apel, împrejurare faţă de care recurenta a solicitat să se constate că facturile dovedesc pe deplin existenţa cheltuielilor şi faptul că au fost făcute strict în legătură cu procesul anterior.

În opinia recurentei, raţionamentul instanţei de apel poate viza, cel mult aspecte legate de contabilitate şi de tratamentul fiscal câtă vreme pune în discuţie modul de evidenţiere a acestor cheltuieli, şi în niciun caz aspecte privind existenţa, întinderea şi recunoaşterea lor ca fiind cheltuieli de judecată. Instanţa de apel nu a adus niciun argument prin care să justifice teza potrivit căreia cheltuielile "refacturate" nu pot fi recunoscute, recurenta apreciind că atât decontarea cheltuielilor, cat si refacturarea ulterioara a acestora sunt operaţiuni legale, care au aceeaşi finalitate.

Ceea ce este important este faptul că societatea recurentă a suportat cheltuielile şi a făcut dovada existenţei şi întinderii lor, fiind lipsită de relevanţă modalitatea în care a fost efectuată plata.

De altfel, din contractul de asistenţă judiciară rezultă clar că onorariul de avocat a fost perceput separat de cheltuielile de corespondenţă, onorarii de expertiză tehnică şi contabilă sau ale altor profesionişti, traduceri, citaţii prin publicitate, cheltuieli de deplasare şi cazare, împrejurare faţă de care concluzia instanţei de apel în sensul că în realitate aceste cheltuieli au fost incluse în onorariul de avocat apare ca fiind netemeinică şi nelegală.

Nelegalitatea soluţiei adoptate este cu atât mai evidentă cu cât instanţa de apel nu a luat în considerare nici măcar taxele judiciare de timbru. Or, câtă vreme taxele au fost folosite în proces, instanţele reţinând că au fost legal plătite, ele trebuiau incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată la care partea care a câştigat procesul era îndreptăţită.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanta a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a dispus reducerea cuantumului onorariului expertului parte prin raportare la un alt criteriu decât cele prevăzute de art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., respectiv luând drept reper onorariul expertului desemnat în cauză de instanţă.

Nu există nicio obligaţie ca onorariul expertului parte să fie egal cu onorariul expertului desemnat, astfel că dispoziţia de reducere a cuantumului onorariului expertului parte la suma de 8.000 RON, egală cu suma plătită cu titlu de onorariu pentru expertul principal, încalcă prevederile legale mai sus menţionate din care rezultă că singurele criterii ce trebuie avute în vedere într-o astfel de operaţiune sunt valoarea sau complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de expert, ţinând seama şi de circumstanţele litigiului.

Aceleaşi criterii rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, or, dacă instanţa s-ar fi raportat la acestea, ar fi putut constata că onorariul trebuia acordat în integralitatea lui, nefiind justificată reducerea cuantumului său.

4.2. În cadrul recursului său, întemeiat tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451 – 453 C. proc. civ. atunci când a reţinut culpa instituţiei exclusiv în virtutea faptului că a pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Piteşti, fără a observa, însă, că pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte. Or, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., când cererea este admisă numai în parte, cheltuielile de judecată se stabilesc proporţional cu pretenţiile admise şi cu culpa constatată, ceea ce înseamnă că instanţele ar fi trebuit să stabilească în concret cuantumul cheltuielilor acordate reclamantei ţinând cont de faptul că actele atacate de reclamantă nu au fost anulate în integralitate, în sarcina acesteia fiind stabilită obligaţia de plată a sumei de 581.464 RON, reprezentând obligaţii fiscale principale şi accesorii.

Recurenta a solicitat să se constate că onorariul de avocat acordat reclamantei, în sumă de 200.000 RON, este nejustificat în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea concretă desfăşurată de avocat, prezentând, în continuare, împrejurările de fapt în raport de care consideră că pretenţiile reclamantei cu acest titlu trebuiau respinse, cu atât mai mult cu cât, susţine recurenta, în sarcina sa nu poate fi reţinută nici reaua credinţă, nici comportarea neglijenţă, nici exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat practica judiciară a instanţei supreme în domeniu şi a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

4.3. Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susţinut, în cadrul propriului recurs, că instanţa de apel, deşi a procedat la o nouă judecată asupra fondului, în limita criticilor formulate de părţi prin motivele de apel şi pe baza materialului probator administrat, a încălcat principiul disponibilităţii întrucât a omis să analizeze critica în cadrul căreia pârâta invocase inadmisibilitatea cererii reclamantei de acordare, pe cale separată a cheltuielilor de judecată efectuate în litigiului anterior, faţă de împrejurarea că, iniţial, în cadrul acelui proces formulase un capăt de cerere accesoriu cu privire la acestea, la care a renunţat, însă, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului.

Recurenta consideră că formularea pretenţiei cu privire la cheltuielile de judecată, distinct de procesul în care acestea au fost făcute, este posibilă numai sub condiţia ca partea să nu le fi solicitat odată cu cererea principală. Pe de altă parte, recurenta consideră că, în condiţiile în care reclamanta a solicitat cheltuielile şi în procesul iniţial, ar fi trebuit să facă de la acel moment dovada acestora, înainte de închiderea dezbaterilor, or, la dosarul nr. x/2017 nu a fost ataşată o astfel de dovadă, deşi onorariul de avocat a fost plătit chiar în timpul acelui proces.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit culpa instituţiei, neţinând cont de faptul că, în procesul anterior, pârâta a fost de bună credinţă şi că pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte, împrejurare faţă de care cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei ar fi trebuit să fie proporţional cu culpa constatată.

Cu referire la onorariul expertului parte în sumă de 8.000 RON, recurenta susţine că decizia instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte, se reţine că "necesitatea angajării unui avocat specialist în drept fiscal şi necesitatea consultării unui specialist în domeniul fiscal nu se exclud" pentru ca, ulterior să se arate că intimata avea dreptul la o cheltuială necesară constând în explicaţiile unui specialist în domeniul fiscal.

În sfârşit, pârâta susţine că decizia instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva menţinerii dispoziţiei de obligare a sa la plata sumei de 8.355 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, la fond, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. x/2021.

În esenţă, recurenta consideră că suma acordată reclamantei cu acest titlu este nerezonabilă, câtă vreme prezenţa apărătorului său a fost necesară la doar două termene de judecată în faţa primei instanţe, fiind clară existenţa unor tendinţe de abuz procesual din partea reclamantei privind perceperea unui nou onorariu de avocat in prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză.

5.1. În termen legal, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. şi a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material atunci când a dispus reducerea onorariului de avocat şi a onorariului expertului parte, niciuna dintre criticile aduse deciziei atacate nejustificând casarea acesteia.

5.2. Şi reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de cele două pârâte, invocând, în principal, excepţia nulităţii acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea excepţiei, reclamanta a susţinut că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în mod pur formal, întrucât niciuna dintre criticile formulate de pârâte nu poate fi subsumată acestuia şi nici celorlalte cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ele exprimând, doar, nemulţumirea recurentelor pârâte faţă de soluţia instanţei de apel sau, mai precis, faţă de cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de instanţă, chestiune ce nu este aptă să demonstreze nelegalitatea sau neconformitatea deciziei recurate cu normele de drept aplicabile.

Pe de altă parte, modul de aplicare a art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu constituie motiv de nelegalitate a unei hotărâri în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind în mod expres acest lucru prin decizia nr. 3/2020 dată în recurs în interesul legii.

Recurentele pârâte nu au arătat într-o manieră suficient de clară în ce constau pretinsele greşeli de judecată săvârşite de instanţa de apel, or, în lipsa unor critici concrete de nelegalitate, instanţa de control judiciar nu poate verifica decizia supusă recursului.

În subsidiar, în situaţia în care s-ar aprecia că excepţia nulităţii nu este întemeiată, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâte ca nefondate, apreciind că instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material şi a stabilit în concordanţă cu acestea culpa procesuală a pârâtelor ca temei al obligaţiei stabilite în sarcina lor de a plăti cheltuielile de judecată din procesul anterior.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâte, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererile de recurs formulate de cele două pârâte din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acestora se regăsesc şi susţineri care exprimă nemulţumirea recurentelor pârâte faţă de cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora au fost obligate şi de modalitatea în care acestea au fost stabilite de instanţele de fond prin raportare la criteriile ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac întrucât ar presupune o verificare şi apreciere a unor aspecte de fapt, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susţinerile recurentelor pârâte referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., sub aspectul modului de stabilire a culpei lor procesuale, exclusiv în virtutea faptului că au pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Piteşti, fără a se observa că pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte şi fără a se avea în vedere buna lor credinţă, precum şi susţinerile referitoare la momentul până la care reclamanta putea face dovada cheltuielilor de judecată solicitate pe cale separată, pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., în timp ce susţinerea recurentei pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili referitoare la omisiunea instanţei de apel de a analiza critica în cadrul căreia invocase inadmisibilitatea cererii reclamantei de acordare, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată efectuate în litigiului anterior, faţă de împrejurarea că, iniţial, în cadrul acelui proces formulase un capăt de cerere accesoriu cu privire la acestea, la care a renunţat, însă, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, precum şi susţinerea aceleiaşi părţi în sensul că decizia instanţei de apel ar cuprinde considerente contradictorii cu privire la onorariul expertului parte, pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului, dar şi celui prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenta invocând în mod expres încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare celor formulate prin motivele de recurs au fost făcute, de către ambele părţi, şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursurilor câtă vreme, în motivarea căilor de atac promovate, recurentele s-au raportat în mod explicit la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de acestea tinzând spre a combate soluţia pe care instanţa de apel a adoptat-o precum şi argumentele pe care aceasta a fost întemeiată.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererile pendinte conţin şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi despre acte de procedură nule, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind, în realitate, apte a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererilor de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâte, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererile de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.2.1. Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi pe cele ale art. 451 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu i-a recunoscut şi acordat toate cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite, respectiv şi "cheltuielile suplimentare", astfel cum au fost definite la art. 3 din Anexa la Contractul de asistenţă juridică seria x, nr. x/28.06.2017, constând în taxe judiciare de timbru, cheltuieli de transport, cheltuieli de cazare, cheltuieli de transmitere a documentelor prin poştă şi cheltuieli de fotocopiere acte.

În concret, cererea de acordare a acestor cheltuieli a fost respinsă cu motivarea că au fost solicitate pe baza facturilor emise de societatea de avocatură cu care partea a încheiat contractul de asistenţă juridică şi nu pe baza documentelor justificative ce au fost refacturate, instanţele de fond apreciind că facturile respective nu sunt susceptibile de a face dovada acestor cheltuieli, neputându-se stabili legătura de cauzalitate cu procesul pentru care se pretinde că au fost efectuate cheltuielile.

În plus, Curtea de apel a apreciat că, atât timp cât aceste cheltuieli au fost incluse în contabilitatea proprie a societăţii de avocatură, fiind refacturate ulterior, înseamnă că, în realitate, ele au fost negociate la încheierea contractului de asistenţă juridică, la stabilirea cuantumului onorariului, astfel că nu pot fi solicitate distinct de acest onorariu.

Pe calea prezentului recurs, reclamanta susţine că aceste argumente ale instanţei de apel sunt greşite întrucât legiuitorul nu a condiţionat în niciun fel modul de dovedire a cheltuielilor de transport, de cazare, de transmitere a documentelor prin poştă şi de fotocopiere acte, astfel că se aplică regulile de drept comun privind probele.

Prin urmare, câtă vreme cheltuielile respective intră în categoria celor la care se referă dispoziţiile art. 451 şi 453 C. proc. civ. iar existenţa şi întinderea lor a fost dovedită, recurenta consideră că se impunea acordarea lor, atât facturile emise de societatea de avocatură cât şi documentele justificative care au stat la baza emiterii acestora având aceeaşi forţă probantă, ambele categorii de înscrisuri reprezentând mijloace de probă.

Critica este neîntemeiată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, deşi recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., critica vizează, deopotrivă, şi modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., referitor la dovada cheltuielilor de judecată, recurenta susţinând, în esenţă, că facturile emise de societatea de avocatură, depuse la dosar, fac dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Piteşti, statuările în sens contrar ale instanţei de apel fiind nelegale.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Principiul înscris în acest text legal reprezintă o aplicaţiune concretă a regulilor de drept comun în materie de probaţiune. Aceasta înseamnă că acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţă nu se poate face decât în măsura în care se demonstrează efectuarea lor, existenţa şi întinderea cuantumului cheltuielilor de judecată neputând fi determinate decât pe baza unor mijloace probatorii adecvate.

Cheltuielile de judecată reprezintă totalitatea sumelor avansate de părţi pe parcursul procesului, în legătură cu soluţionarea litigiului, dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. stabilind elementele componente ale acestora: taxele judiciare de timbru, onorariile avocaţilor, ale experţilor, ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasările şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Or, având în vedere înţelesul noţiunii de "cuantum al cheltuielilor de judecată", descris la art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă că partea care solicită cheltuieli este ţinută să administreze dovezi specifice cu privire la fiecare componentă a acestora, în măsura în care pretinde recuperarea lor de la partea adversă.

Întrucât legiuitorul nu a condiţionat în niciun fel modul de dovedire a cheltuielilor de judecată, se aplică regulile de drept comun privind probele, realitatea cheltuielilor putând fi stabilită doar pe baza instrumentelor de plată care atestă faptul că a fost achitată de către parte contravaloarea serviciului efectuat în legătură cu procesul în cadrul căruia se pretinde respectiva cheltuială.

În speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor suplimentare, astfel cum au fost definite la art. 3 din Anexa la Contractul de asistenţă juridică seria x, nr. x/28.06.2017, constând în taxe judiciare de timbru, cheltuieli de transport, cheltuieli de cazare, cheltuieli de transmitere a documentelor prin poştă şi cheltuieli de fotocopiere acte. În dovedirea acestor cheltuieli a depus la dosar facturile emise de societatea de avocatură cu care a încheiat contractul de asistenţă juridică, prin care cheltuielile respective au fost refacturate.

Instanţele de fond au respins cererea de acordare a cheltuielilor suplimentare în sumă de 9.820,41 RON, apreciind că facturile emise de societatea de avocatură nu demonstrează legătura de cauzalitate cu procesul pentru care se pretinde că au fost efectuate, existenţa, veridicitatea şi întinderea unor astfel de cheltuieli putând fi dovedite doar cu documente justificative specifice (bilete de transport, bonuri de carburant, chitanţe, etc.).

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a apreciat că facturile fiscale nu cuprind elemente care să permită verificarea şi stabilirea legăturii de cauzalitate a cheltuielilor cu procesul în care se susţine că au fost efectuate, concluzionând că, în aceste condiţii, nu pot fi puse în sarcina părţii adverse.

Această manieră de soluţionare a cauzei pune în evidenţă, contrar susţinerilor recurentei reclamante, corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 451 – 453 C. proc. civ., instanţa de apel respingând pretenţiile reclamantei după verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor în care cheltuielile de judecată pot fi acordate, inclusiv a celei ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., referitoare la dovada acestora, în considerarea căreia a analizat înscrisurile doveditoare depuse la dosar de către reclamantă.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a dat înscrisurilor respective forţa probantă pe care recurenta o reclamă nu echivalează cu greşita aplicare a normelor de procedură ce reglementează cheltuielile de judecată, aceasta fiind, în fapt, o chestiune de apreciere a probatoriului administrat care excedează controlului de legalitate ce poate fi efectuat în recurs.

Prin urmare, susţinerile recurentei în sensul că atât facturile emise de societatea de avocatură, cât şi documentele justificative care au stat la baza emiterii acestora au aceeaşi forţă probantă, ambele categorii de înscrisuri reprezentând mijloace de probă, nu pot fi subsumate unei critici de nelegalitate a soluţiei pronunţate de instanţa de apel, susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci unei critici de netemeinicie întrucât tinde la a pune în discuţie chestiuni de fapt, referitoare la existenţa şi cuantumul cheltuielilor de judecată, şi de apreciere a probelor administrate în dovedirea acestora. Or, interpretarea probelor şi analiza relevanţei lor în soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţelor de fond, nefiind admisibil ca, sub pretextul unei pretinse nesocotiri a dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi 453 alin. (1) C. proc. civ., să se procedeze la reevaluarea probelor cu consecinţa schimbării soluţiei adoptate, câtă vreme nu se identifică încălcarea de către instanţa de apel a niciunei dispoziţii legale, fie de procedură, fie de drept material.

De altfel, în acord cu opinia instanţelor de fond, Înalta Curte reţine că factura fiscală nu constituie document justificativ sub aspectul plăţii ci doar un document cu valenţă contabilă, ce este emis de către furnizorul serviciului prestat clientului în baza contractului intervenit între aceştia, factura atestând doar efectuarea serviciului respectiv, nu şi plata contravalorii sale.

Din această perspectivă, contractul de asistenţă juridică intervenit între reclamantă şi societatea de avocatură şi facturile fiscale emise în baza acestuia de către societatea de avocatură, prin care au fost refacturate cheltuielile de deplasare, cazare, fotocopiere sau transmitere documente prin poştă, nu fac dovada faptului că serviciile la care fac referire au fost efectiv plătite de către recurenta reclamanta câtă vreme nu sunt însoţite de documente justificative specifice, din care să rezulte remiterea sumelor de bani reprezentând contravaloarea serviciilor respective.

De altfel, contractul de asistenţă şi facturile emise în baza lui vizează exclusiv raporturile dintre avocat şi client (părţile contractante), neavând relevanţă asupra situaţiei părţilor din proces, cheltuielile de judecată urmând a fi dovedite prin depunerea la dosarul cauzei a chitanţelor/bonurilor/ordinelor de plată care atestă achitarea acestora.

Este adevărat că, în apel, reclamanta a depus la dosar o serie de bonuri fiscale, înscrisuri care, contrar susţinerilor recurentei, au fost analizate şi avute în vedere la soluţionarea cauzei. Instanţa devolutivă a apreciat, însă, că acestea nu sunt relevante şi nu pot determina schimbarea soluţiei, câtă vreme se menţine cererea de plată pe baza facturilor emise de societatea de avocatură şi nu pe baza documentelor ce au fost refacturate. Or, aşa cum s-a arătat deja, aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probelor solicitate şi administrate în apel nu vor fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate. În egală măsură, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite nici criticile care privesc nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la modul concret de evaluare de către instanţa devolutivă a probatoriului administrat în cauză, întrucât nici acestea nu sunt chestiuni ce reclamă un control de legalitate al hotărârii atacate ci tind la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinute, împrejurare ce contravine dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., din cuprinsul cărora rezultă că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu netemeinicia acesteia.

Aceasta cu atât mai mult cu cât recurenta nici nu a invocat, în concret, o eventuală încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., referitor la aprecierea probelor, ci opune doar aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri formulate în cursul procesului cu privire la probe şi la situaţia de fapt, or, o asemenea comparaţie nu relevă incidenţa niciunui nelegalităţi a deciziei atacate susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîntemeiate sunt şi susţinerile ce vizează cheltuielile de judecată constând în taxele de timbru aferente procesului ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Piteşti. Recurenta consideră că atât timp cât taxele au fost folosite în proces, instanţele reţinând că au fost legal plătite, ele trebuiau incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată la care partea care a câştigat procesul era îndreptăţită, indiferent de modalitatea concretă în care au fost plătite şi, ulterior, decontate sau refacturate.

Taxele judiciare de timbru, reglementate, în prezent, prin O.U.G. nr. 80/2013, reprezintă costuri pe care titularul cererii în justiţie le suportă anticipat, conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, în raport cu obiectul cererii, care se fac venit la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în care debitorul îşi are domiciliul, reşedinţa sau, după caz, sediul social [art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013]. C. proc. civ. prevede, prin dispoziţii distincte pentru fiecare etapă procesuală, adoptate în aplicarea regulii achitării anticipate a taxei judiciare de timbru, necesitatea ataşării dovezii achitării taxei datorate la cererea de chemare în judecată (art. 197), la cererea de apel [art. 470 alin. (2)] sau la cererea de recurs [art. 486 alin. (2)], în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii fiind aplicabile dispoziţiile procedurale prevăzute pentru judecata finalizată cu hotărârea atacată [art. 508 alin. (1) şi art. 513 alin. (1)].

Prin urmare, dovada acestei componente a cheltuielilor de judecată, reprezentată de taxa de timbru nu poate fi făcută decât cu chitanţa eliberată în acest sens, factura emisă de societatea de avocatură neavând nicio relevanţă din această perspectivă cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul ei nu există nicio menţiune pe baza căreia să se poată stabili unde a fost plătită şi în referire la ce dosar şi nici dacă ea a fost depusă ca atare la dosarul pentru care se pretinde că a fost achitată.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanta a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a dispus reducerea cuantumului onorariului expertului parte prin raportare la un alt criteriu decât cele prevăzute de art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., respectiv luând drept reper onorariul expertului desemnat în cauză de instanţă.

Neexistând nicio prevedere legală care să impună obligaţia ca onorariul expertului parte să fie egal cu onorariul expertului desemnat, recurenta consideră că dispoziţia de reducere a cuantumului onorariului expertului parte la suma de 8.000 RON, egală cu suma plătită cu titlu de onorariu pentru expertul principal, încalcă prevederile legale mai sus menţionate din care rezultă că singurele criterii ce trebuie avute în vedere într-o astfel de operaţiune sunt valoarea sau complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de expert, ţinând seama şi de circumstanţele litigiului, aceleaşi criterii rezultând şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, dacă instanţa s-ar fi raportat la acestea, ar fi putut constata că onorariul trebuia acordat în integralitatea lui, nefiind justificată reducerea cuantumului acestuia.

Aşadar, norma de drept a cărei încălcare se invocă pe calea acestui motiv de recurs este cea cuprinsă în textul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, şi care se aplică în mod corespunzător şi la plata experţilor judiciari, conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

Înalta Curte reţine că, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de expert plătit de partea care a câştigat procesul presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a expertului, şi raportarea în permanenţă la circumstanţele cauzei, ceea ce înseamnă că evaluarea şi stabilirea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt şi nu pe interpretarea normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de expert reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel că ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, decizie prin care, instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În raport de aceste aspecte şi de caracterul obligatoriu al decizie nr. 3/2020, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., susţinerile recurentei reclamante prin care tinde la repunerea în discuţie a chestiunii proporţionalităţii onorariului de expert cu complexitatea cauzei şi cu munca depusă de expert nu vor fi analizate întrucât nu se circumscriu cadrului legal în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar în cadrul recursului, singura chestiune ce poate fi verificată fiind presupusa nesocotire de către instanţele de fond a criteriilor legale care ar fi trebuit să stea la baza dispoziţiei de reducere a cuantumului onorariului de expert, iar nu modul în care acestea au fost valorificate şi aplicate la aspectele de fapt rezultate din probe.

În acest sens, Înalta Curte constată că dispunând reducerea cuantumului onorariului expertului parte de la suma de 25.000 RON solicitată de reclamantă cu acest titlu, la suma de 8.000 RON, instanţele de fond au reţinut că, deşi expertiza a avut un caracter complex fiind formulate obiecţiuni şi completări, onorariul în sumă de 8.000 RON apare ca fiind îndestulător prin prisma muncii efectiv prestate de expertul parte. S-a mai reţinut că, din această perspectivă, onorariul expertului parte reprezintă o cheltuială necesară dată fiind complexitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, partea având nevoie de explicaţiile unui specialist în domeniu pentru a putea formula obiecţiuni sau solicita lămuriri cu privire la raportul de expertiză judiciară.

Rezultă cu evidenţă din aceste considerente că instanţele s-au raportat întocmai la criteriile de evaluare ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în aprecierea cuantumului onorariului expertului parte fiind avută în vedere necesitatea asigurării unei proporţionalităţi a acestuia cu volumul de muncă presupus de efectuarea lucrării şi cu complexitatea cauzei.

Împrejurarea că, în final, valoarea onorariului expertului parte a fost stabilită la un nivel egal cu cel al onorariului expertului principal nu justifică concluzia pe care recurenta încearcă să o acrediteze, respectiv aceea că instanţele s-ar fi raportat la un alt criteriu decât cele prevăzute de lege, câtă vreme analiza pe care acestea au făcut-o a vizat în mod explicit complexitatea cauzei şi munca efectivă pe care expertul parte a depus-o în cauză.

De altfel, din considerentele hotărârilor pronunţate în cauză nici nu rezultă că onorariul expertului judiciar principal ar fi fost, în mod necesar, reperul în funcţie de care s-a apreciat cu privire la cuantumul onorariului expertului parte, instanţa de fond remarcând doar că nu a fost oferită de reclamantă nicio justificare rezonabilă pentru ca valoarea onorariului expertului parte să depăşească onorariul stabilit pentru expertul judiciar.

Or, această simplă menţiune nu constituie prin ea însăşi un argument de natură a conduce la concluzia că reducerea cuantumului onorariului expertului parte ar fi fost dispusă în considerarea unui criteriu aleatoriu, neprevăzut de lege, cu atât mai mult cu cât, potrivit celor deja arătate, este evident că principalele aspecte care au justificat această soluţie au fost complexitatea cauzei şi munca efectiv prestată de expert.

În consecinţă, reţinând că niciuna dintre criticile aduse de reclamantă deciziei atacate nu justifică casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

II.2.2. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, acestea vor fi analizate împreună, dat fiind faptul că, în esenţă, conţin critici comune.

Sub un prim aspect, recurentele pârâte susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451 – 453 C. proc. civ. atunci când a reţinut culpa lor exclusiv în virtutea faptului că au pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Piteşti, fără a ţine cont de faptul că, în procesul anterior, au fost de bună credinţă şi că pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte, împrejurare faţă de care cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei ar fi trebuit să fie proporţional cu culpa constatată.

În plus, recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili consideră că formularea pretenţiei cu privire la cheltuielile de judecată, distinct de procesul în care acestea au fost făcute, este posibilă numai sub condiţia ca partea să nu le fi solicitat odată cu cererea principală. Pe de altă parte, recurenta susţine că, în condiţiile în care reclamanta a solicitat cheltuielile şi în procesul iniţial, ar fi trebuit să facă de la acel moment dovada acestora, înainte de închiderea dezbaterilor, or, la dosarul nr. x/2017 nu a fost ataşată o astfel de dovadă, deşi onorariul de avocat a fost plătit chiar în timpul acelui proces.

Niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată.

- Cu titlu preliminar Înalta Curte reţine că posibilitatea părţii care câştigă procesul de a recupera cheltuielile de judecată prilejuite de susţinerea acestuia pe calea unei acţiuni separate şi autonome faţă de litigiul care le-a generat este pe deplin acceptată, acţiunea putând fi formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani de la soluţionarea definitivă a procesului.

În toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului.

În acest sens sunt şi statuările obligatorii ale instanţei supreme din cuprinsul deciziei nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi al deciziei nr. 59/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Aceasta întrucât, ca regulă generală, deşi o persoană poate fi în culpă pentru declanşarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuşi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală care revine părţii care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se înţelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din C. proc. civ.), o situaţie de admitere a acţiunii reclamantului şi de respingere a cererii accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este îngăduită şi posibilă, în ipoteza subînţeleasă a dovedirii lor, decât în limitele procesuale date de dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ.

În consecinţă, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, cum este şi litigiul de faţă, analiza culpei procesuale a părţilor implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin. (1) şi 454 din C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului şi a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său.

Or, pârâtele, care au pierdut procesul şi care nu s-au manifestat în limitele art. 454 C. proc. civ., nu pot fi considerate ca fiind lipsite de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului anterior.

În consecinţă, recurentele pârâte nu pot fi exonerată de plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în procesul anterior odată ce acţiunea acesteia a fost admisă.

- Pe de altă parte, nici buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Riscul pierderii unui proces trebuie să fie suportat de către partea aflată pe această poziţie care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aceasta pentru că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul fiind obligată să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului, indiferent de buna sau reaua credinţă a celui care a pierdut.

- Nici critica prin care se susţine încălcarea obligaţiei de stabilire a cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile admise nu poate fi primită.

Este adevărat că potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., în situaţia în care au fost formulate mai multe capete de cerere şi numai o parte dintre acestea au fost admise, instanţa va stabili măsura în care fiecare dintre părţi va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parţial cheltuielile efectuate, în limita pretenţiilor admise.

Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise se realizează doar în privinţa taxei judiciare de timbru, în sensul că, deşi plătită la valoarea pretenţiilor formulate iniţial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenţii.

În privinţa onorariilor de avocat şi de expert, admiterea în parte a pretenţiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea lor, întrucât, indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.

Prin urmare, în speţă, câtă vreme cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligate pârâtele au constat doar în onorariul de avocat şi onorarii de expert, nu se poate susţine că instanţele de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât soluţia de admitere în parte a pretenţiilor ce au format obiectul procesului anterior nu produce niciun fel de consecinţe asupra cuantumului acestor onorarii.

În privinţa onorariului de avocat, în lipsa unei prevederi exprese în contractul de asistenţă juridică care să expliciteze ce parte din onorariu este aferentă fiecărui capăt de cerere, acesta rămâne afectat întregii cauze, fără a putea fi împărţit de judecătorul cauzei folosind vreo formulă matematică, cum ar fi împărţirea onorariului la numărul capetelor de cerere sau reducerea onorariului proporţional cu pretenţiile admise, păstrând acelaşi raport între onorariul solicitat şi onorariul pentru care instanţa va dispune suportarea de către pârât precum raportul dintre pretenţiile solicitate prin acţiune şi pretenţiile admise de instanţă.

Pe de altă parte, câtă vreme în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 a fost încuviinţată proba cu expertiza, partea care a pierdut procesul urmează să suporte şi cheltuiala generată de plata onorariului de expert precum şi a expertului parte, fiind irelevantă măsura în care instanţa s-a raportat la conţinutul acestei probe.

Prin urmare, raţiunea obligării la suportarea de către pârât a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat şi de expert subzistă şi în cazul în care cererea este admisă în parte, având în vedere că şi în această situaţie pârâtul se află în culpă procesuală, culpă care a generat cheltuieli pentru reclamant, reprezentând onorariu de avocat şi de expert, reducerea acestor onorarii putând fi dispusă doar prin raportare la criteriile ce rezultă din dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. iar nu prin aplicarea mecanismului reglementat de art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

- Nefondată este şi susţinerea recurentei pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în sensul că formularea pe cale separată a pretenţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, distinct de procesul în care acestea au fost făcute, ar fi posibilă numai sub condiţia ca partea să nu le fi solicitat odată cu cererea principală.

În acest sens, Înalta Curte notează că, pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri separate cu un astfel de obiect, este necesar doar ca instanţa care a soluţionat litigiul anterior să nu fi respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată sau partea care a câştigat procesul să nu fi renunţat la dreptul subiectiv de a le solicita (în temeiul art. 408 C. proc. civ.), manifestare de voinţă de care instanţa să fi luat act prin dispozitivul hotărârii.

Dacă, însă, partea câştigătoare a litigiului a solicitat prin acţiunea iniţială cheltuieli de judecată dar a renunţat la judecarea cererii accesorii de acordare a acestora (în baza art. 406 C. proc. civ.), va putea să le solicite ulterior, pe calea unei cereri de chemare în judecată separate, renunţarea la judecată neechivalând cu renunţarea la însuşi dreptul subiectiv de a pretinde cheltuielile de judecată şi nici cu soluţionarea pe fond a cererii accesorii având acest obiect.

Or, în speţă, în cadrul dosarului nr. x/2017, deşi prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta formulase şi un capăt de cerere accesoriu privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a precizat în mod expres, la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului, că renunţă la soluţionarea lui, solicitând a se lua act de faptul că va cere cheltuielile de judecată pe cale separată, manifestare de voinţă de care Curtea de Apel Piteşti a luat act în mod explicit prin dispozitivul hotărârii pronunţate în cauză.

În raport de poziţia procesuală adoptată de parte în procesul anterior şi de menţiunile din cuprinsul sentinţei Curţii de Apel Piteşti, formularea prezentei acţiuni având ca obiect cheltuielile de judecată efectuate în procesul anterior este perfect admisibilă, fiind evident că intenţia reală a părţii a fost aceea de a solicita aceste cheltuieli pe cale separată, renunţând la judecarea cererii accesorii formulate în litigiul iniţial, astfel că susţinerile recurentei privind inadmisibilitatea demersului judiciar promovat de reclamantă vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

- Deşi recurenta susţine că şi în apel a invocat o critică similară, critică ce nu a fost analizată de către instanţa devolutivă, nici din cuprinsul cererii de apel şi nici din considerentele deciziei atacate nu rezultă că partea ar fi formulat o astfel de susţinere astfel că nu se poate invoca cu temei încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii şi nici a obligaţiei de a-şi motiva hotărârea în concordanţă cu exigenţele ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., decizia recurată răspunzând punctual fiecăreia dintre criticile formulate de pârâte şi de reclamantă.

În consecinţă, din perspectiva acestei susţineri formulate în recurs, nu se poate reţine incidenţa în cauză a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ.

- Recurenta mai susţine că, în condiţiile în care reclamanta a solicitat cheltuielile şi în procesul iniţial, ar fi trebuit să facă de la acel moment dovada acestora, înainte de închiderea dezbaterilor, or, la dosarul nr. x/2017 nu a fost ataşată o astfel de dovadă, deşi onorariul de avocat a fost plătit chiar în timpul acelui proces.

În concret, critica astfel formulată pune în discuţie stabilirea momentului până la care se poate face dovada existenţei şi a întinderii cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acestea sunt solicitate pe cale separată, şi, implicit, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ. referitoare la dovada cheltuielilor de judecată.

Aşa cum s-a arătat deja, acţiunea ce are ca obiect recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluţionat definitiv, are caracter autonom, în sensul că se înfăţişează ca o cerere având caracter principal, temeiul pretenţiilor constituindu-l culpa procesuală decurgând din pierderea procesului. Aşadar, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil distinct, aşa încât cererea se judecă în primă instanţă de judecătorie sau, după caz, de tribunal, în funcţie de criteriul valoric. De asemenea, în cazul cererilor de acordare a cheltuielilor pe cale separată se aplică regulile de competenţă de drept comun, pretenţia nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competenţă, să fie în căderea instanţei învestite cu judecata litigiului principal.

Prin urmare, este firesc ca o astfel de cerere, care capătă autonomie în raport cu litigiul ce a generat cheltuielile respective, să fie văzută şi tratată ca una cu individualitate proprie, care stă la baza declanşării unui litigiu independent de cel iniţial, care se supune regulilor generale de procedură, de judecată a oricărui proces, dovada efectuării cheltuielilor de judecată, cheltuieli care constituie însuşi obiectul litigiului nou, putând fi făcută până la închiderea dezbaterilor în acest nou dosar ce are ca obiect solicitarea respectivelor cheltuieli, pe cale principală, neavând nicio relevanţă faptul că această dovadă nu a fost depusă în dosarul iniţial în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată. Prin urmare, în soluţionarea dosarului nou format sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ. precum şi cele ale art. 254 şi următoarele C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., a căror încălcare este reclamată de către recurenta pârâtă pe calea prezentului recurs, vizează exclusiv situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate, ca accesoriu, în cadrul dosarului în care au fost efectuate, nefiind aplicabile în litigiul în care cheltuielile sunt solicitate pe cale principală, separată, întrucât într-un astfel de litigiu cheltuielile de judecată generate de un alt dosar reprezintă însuşi obiectul dosarului pendinte, iar, conform art. 194 lit. e) C. proc. civ., reclamantul este obligat să arate şi să ataşeze dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. instituie o derogare de la dispoziţiile generale privind momentul propunerii probelor, şi de aceea ele trebuie interpretate restrictiv, ca aplicându-se numai cu privire la cheltuielile de judecată solicitate în procesul care le-a generat chiar, în cadrul unui litigiu având ca obiect principal acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în alt proces aplicându-se regulile de drept comun, în sensul că proba cheltuielilor (care constituie însuşi obiectul procesului nou) se face în condiţiile art. 254 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, pretenţia dedusă judecăţii de către reclamantă în prezenta cauză, deşi decurge din cheltuielile de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluţionat definitiv şi în care a avut calitatea de parte care a câştigat procesul, nu poate fi calificată ca având obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamantul le-a efectuat în procesul anterior, ci o ca fiind o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul în care a avut calitatea de parte câştigătoare a procesului, cerere având ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtelor şi ideea de culpă procesuală a acestora, ca părţi care au pierdut procesul. Or, în condiţiile în care reclamanta a renunţat la judecarea cererii accesorii prin care solicitase cheltuielile de judecată în litigiul originar, optând pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior şi distinct şi formulând o atare pretenţie pe calea unei cereri principale, rezultă că litigiul ulterior este unul autonom în raport cu cel iniţial, supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată şi probaţiune.

În consecinţă, temeiul juridic al cererii nu îl constituie în mod direct dispoziţiile art. 452 şi următoarele Cod procedură (norme aplicabile în cazul în care solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ar fi fost formulată pe calea unei cereri accesorii în litigiul originar), ci dispoziţiile din C. civ., care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, anume art. 1357 şi următoarele, împrejurare faţă de care proba pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamantă, respectiv a cheltuielilor de judecată generate de procesul anterior, trebuie făcută în prezenta cauză şi nu în dosarul anterior, susţinerile în sens contrar formulate de pârâtă prin motivele de recurs fiind nefondate.

- În ceea ce priveşte critica ce vizează cuantumul onorariul de avocat acordat reclamantei, în sumă de 200.000 RON, cuantum pe care recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală îl apreciază ca fiind nejustificat în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea concretă desfăşurată de avocat, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată, reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată nefiind o chestiune de nelegalitate ci una de netemeinicie a hotărârii atacate, astfel că nu poate forma obiect al controlului judiciar exercitat în recurs

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (referitor la încălcarea normelor de drept material), nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, raportarea la valoarea obiectului pricinii şi evaluarea ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, precum şi raportarea la celelalte circumstanţe ale cauzei, instanţa dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice, împrejurare faţă de care proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşa cum s-a stabilit, de altfel, cu caracter obligatoriu şi prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii,

- Pentru aceleaşi considerente nu va fi analizat nici motivul de recurs în cadrul căruia recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a criticat dispoziţia de menţinere a obligaţiei de plată a sumei de 8.355 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, la fond, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. x/2021.

În esenţă, recurenta consideră că suma acordată reclamantei cu acest titlu este nerezonabilă, câtă vreme prezenţa apărătorului său a fost necesară la doar două termene de judecată în faţa primei instanţe, fiind clară existenţa unor tendinţe de abuz procesual din partea reclamantei privind perceperea unui nou onorariu de avocat în prezenta cauză.

Având în vedere modul în care sunt formulate efectiv criticile aduse deciziei instanţei de apel şi referirile concrete pe care recurenta le face la elementele de care ar trebui să ţină cont instanţa de judecată în aprecierea cuantumului onorariului de avocat ce se cuvine a fi pus în sarcina sa, Înalta Curte reţine că, în fapt norma de drept material a cărei încălcare se invocă este cea cuprinsă în textul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., or, în raport de decizia nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, mai sus menţionată, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

- Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că perceperea de către reclamantă a unui nou onorariu de avocat în cadrul prezentului proces ar reprezenta un abuz de drept, Înalta Curte reţine că este vădit nefondată câtă vreme reclamanta nu a făcut nimic altceva decât să valorifice o posibilitate recunoscută ca fiind legală, respectiv aceea de a recupera, pe calea unei acţiuni separate, cheltuielile de judecată determinate de susţinerea unui proces definitiv câştigat, acţiunea astfel formulată fiind una autonomă, aptă să genereze propriile cheltuieli de judecată, astfel că solicitarea de acordare a acestora este perfect legală, procesul de faţă fiind guvernat de regulile generale de judecată, inclusiv de cele reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 451- 455 din C. proc. civ.

Or, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept - aşa cum este cazul reclamantei din prezenta cauză - nu poate fi considerat în culpă şi nici nu poate fi prezumat de plano că exercită un abuz procesual manifestându-se în acest sens.

- Neîntemeiată este şi critica ce vizează onorariul expertului parte.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili susţine că decizia instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte, se reţine că "necesitatea angajării unui avocat specialist în drept fiscal şi necesitatea consultării unui specialist în domeniul fiscal nu se exclud" pentru ca, ulterior, să se arate că intimata avea dreptul la o cheltuială necesară constând în explicaţiile unui specialist în domeniul fiscal.

Din analiza considerentelor deciziei atacate rezultă că, în apel, pârâta a criticat dispoziţia instanţei de fond de obligare a sa la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de onorariu de expert parte, susţinând că, în condiţiile în care reclamanta a beneficiat de serviciile unei societăţi de avocatură specializate în domeniul fiscal, nu mai poate pretinde că angajarea unui expert parte, specialist în domeniu fiscal r fi fost necesară, astfel că nici onorariul achitat acestuia nu reprezintă o cheltuială necesară ci una voluptorie, care nu se impunea a fi efectuată în interesul asigurării apărării reclamantei în procesul anterior.

Răspunzând acestei critici, instanţa de apel a reţinut că, necesitatea angajării unui avocat specialist în drept fiscal şi necesitatea consultării unui specialist în domeniul fiscal nu se exclud. Chiar dacă ambii sunt specializaţi în domeniul fiscal, pregătirea şi experienţa acestora sunt diferite, întrucât avocatul este specializat în acordarea asistenţei juridice în litigiile din materie fiscală, în timp ce expertul nu acordă asistenţă juridică, fiind în măsură să aprecieze modalitatea de efectuare a unei expertize în materie administrativ-fiscală, prin prisma pregătirii sale.

În consecinţă, Curtea de Apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată inclusiv onorariul de expert parte, onorariu al cărui cuantum a fost redus la valoarea stabilită cu acelaşi titlu pentru expertul judiciar.

Rezultă cu evidenţă din considerentele expuse că instanţa de apel a analizat şi a răspuns susţinerilor apelantei pârâte, argumentele pentru care au fost respinse criticile formulate de aceasta fiind clare şi explicite iar raţionamentul logico-juridic, construit pe aspectele rezultate din circumstanţele concrete ale cauzei, este de natură a justifica pe deplin soluţia adoptată.

Deşi recurenta pârâtă invocă existenţa unor considerente contradictorii Înalta Curte constată că această susţinere este neîntemeiată întrucât, în realitate, considerentele la care recurenta face referire explicitează în termeni foarte clari motivele pentru care onorariul de expert parte a fost apreciat ca fiind o cheltuială necesară, cheltuială ce se impune a fi suportată de pârâte alături de onorariul de avocat.

Prin urmare, aceste considerente nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii, ele neexcluzându-se reciproc ci, dimpotrivă, au rolul de a clarifica, în fapt, caracterul necesar şi distinct al celor două onorarii pretinse de reclamantă astfel că nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate.

În consecinţă, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de pârâte nu justifică casarea deciziei instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate şi recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L, de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva deciziei civile nr. 369A din 07 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.