Expropriation compensation delay not tortious absent causal link; damages claim rejected

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR) şi Comuna Domneşti, obligarea acestora din urmă, în solidar, la plata sumelor de 80.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale aduse demnităţii, şi de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale pentru suferinţele psihice şi fizice, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 755/11.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată reclamanţi şi a luat act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată în cauză.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1144A din 07.07.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 755/11.05.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1144A din 07.07.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă au declarat recurs reclamanţi A. şi B..

Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel aplicat greşit dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi pe cele ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, precum şi dispoziţiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, atunci când a reţinut că, deşi emiterea cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii constituie o faptă ilicită, imputabilă pârâtei CNAIR, totuşi, ea nu este de natură a justifica pretenţiile deduse judecăţii întrucât culpa pentru întârzierea în încasarea despăgubirilor aparţine în totalitate reclamanţilor care ar fi trebuit să solicite instanţei să stabilească despăgubirile şi să-l oblige pe expropriator la plată, în cazul lipsei nejustificate a hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

În acest sens, recurenţii au arătat că textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de expropriere, dispunea doar că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta, însă, transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.

Or, instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii legale întrucât, pe de o parte, ele nu prevedeau, la momentul emiterii deciziei de expropriere, că ei, reclamanţii, puteau solicita instanţei de judecată să stabilească direct despăgubirile şi să oblige expropriatorul la plată, iar, pe de altă parte, textul reglementează un drept al expropriatului de a se adresa direct instanţei de judecată, şi nu o obligaţie.

În realitate expropriatorul C.N.A.I.R.-S.A. era cel care avea obligaţia, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001 să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor, în termenele prevăzute de lege.

De altfel, susţin recurenţii, la momentul exproprierii, practica instanţelor nu era consecventă în ceea ce priveşte admiterea unei acţiuni având ca obiect stabilirea despăgubirilor, în lipsa hotărârii comisiei. Abia prin Decizia RIL nr. 14/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus capăt practicii divergente stabilind că: "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri".

Prin urmare, recurenţii solicită să se constate că ei nu aveau nicio posibilitate în a formula vreo acţiune/contestaţie, din moment ce intimata C.N.A.I.R. S.A. a refuzat să recunoască orice drept pe care îl puteau pretinde.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 1352 C. civ. potrivit cărora: fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au trăsături similare forţei majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

Astfel, recurenţii solicită să se constate că, deşi în motivarea deciziei nu se precizează expressis verbis, instanţa de apel lasă să se înţeleagă faptul că prejudiciul cauzat le este imputabil, urmare a faptului că nu au manifestat minime diligenţe.

În realitate, însă, ei nu au nicio culpă întrucât au depus toate diligenţele pentru a le fi respectate drepturile, însă s-au lovit constant de opoziţia intimatelor, a prepuşilor acestora sau a unor persoane care nu cunoşteau spiritul legii.

În vreme ce instanţa de apel le reproşează presupusul comportament nediligent, manifestă toleranţă faţă de pârâtă deşi aceasta a avut o conduită abuzivă iar dispoziţiile art. 1357 alin. (2) C. civ. stabilesc clar că ar trebui să răspundă chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Recurenţii au invocat şi încălcarea prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituţie, susţinând că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza aplicarea art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 prin prisma acestor dispoziţii constituţionale, care ar fi trebuit să fie aplicate cu prioritate.

În acest sens au arătat că este nelegal considerentul în cadrul căruia s-a reţinut că, în intervalul 10.07.2017-30.05.2018, chiar dacă ar fi fost emisă hotărârea de stabilire a despăgubirii (iar reclamanţii ar fi avut posibilitatea să o conteste mai devreme), legea nu permitea eliberarea de către expropriator a sumei de bani dacă persoana expropriată nu era de acord cu cuantumul ei, fiind necesară soluţionarea irevocabilă a contestaţiei, întrucât, deşi este adevărat că textul art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 prevede că, în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor, despăgubirea urmând a fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii, acest text legal nu poate fi aplicat, prioritate având dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, act cu putere normativă superioară, care prevăd că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Cu alte cuvinte, recurenţii susţin că despăgubirea trebuia să fie prealabilă exproprierii, împrejurarea că banii au fost consemnaţi pe numele lor, neechivalând cu despăgubirea prealabilă câtă vreme nu au avut acces efectiv la ei. Or, pentru ca dreptul să fie efectiv şi nu iluzoriu, este necesar ca cei expropriaţi să intre efectiv în posesia sumelor aferente despăgubirilor.

Pentru acelaşi motiv, recurenţii consideră că instanţa a încălcat şi art. 562 C. civ., care stabileşte printre modalităţile de stingere a dreptului de proprietate şi exproprierea, aceasta putând fi dispusă, însă, numai pentru o cauză de utilitate publică potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar şi expropriat, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.", ignorând astfel prevederile ce stabileau că despăgubirea trebuia să fie prealabilă şi fixată de comun acord între proprietar şi expropriat.

În sfârşit, presupunând că raţionamentul instanţei este cel corect, respectiv că Legea nr. 255/2010 nu permitea eliberarea despăgubirii dacă aceasta era contestată, recurenţii susţin că fapta CNAIR a fost legală doar până la data modificării art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, respectiv până la data de 17.08.2018.

Astfel art. 19 alin. (11) a fost modificat prin Legea nr. 233/2018, intrată în vigoare la data de 17.08.2018, în sensul următor: "La cerere, despăgubirea va fi eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu sunt de acord cu cuantumul stabilit, proporţional cu cota-parte deţinută, dacă s-a făcut dovada drepturilor reale asupra imobilului expropriat. Ulterior, în situaţia stabilirii unui cuantum superior prin hotărâre judecătorească definitivă, expropriatorul va elibera foştilor titulari ai drepturilor reale, la cerere, suma reprezentând diferenţa dintre despăgubirea stabilită de instanţa judecătorească şi despăgubirea stabilită de expropriator, proporţional cu cota-parte pe care au deţinut-o."

Articolul din lege, astfel cum a fost modificat, nu distinge cu privire Ia momentul depunerii cererilor de eliberare a despăgubirilor consemnate.

Or, ei, reclamanţii, au solicitat recipisa de consemnare încă din data de 07.05.2018, deci chiar înainte de a li se comunica hotărârea Comisiei şi mai înainte de modificarea legii, fără ca intimata să dea curs acestei solicitări, nici măcar după data de 17.08.2018 când aveau efectiv această obligaţie.

Chiar şi după evacuarea din imobil, în august 2018, când au adus la cunoştinţa intimatei faptul că se aflau într-o situaţie disperată, aceasta a întârziat plata sumelor timp de aprox. 6 luni, informându-i abia prin adresa din 07.01.2019 că au făcut demersurile către C., pentru deblocarea sumelor.

Recurenţii au arătat că, astfel cum reiese din audierea martorei D., ceilalţi expropriaţi nu au fost evacuaţi din imobilele proprii decât ulterior încasării sumelor de bani, ei fiind singurii expropriaţi evacuaţi, cu imobilele construcţii demolate, fără a avea acces efectiv la despăgubire.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, deşi reţine faptul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1357 C. civ., instanţa de apel nu a analizat în concret condiţiile răspunderii civile delictuale, limitându-se la a relua situaţia de fapt şi la a expune concluzii pe care nu le-a motivat.

Deşi reţine caracterul ilicit al faptelor/actelor intimatei C.N.A.I.R., a apreciat că nu este aplicabilă răspunderea civilă delictuală, dar nu a arătat motivele care susţin această concluzie, raportându-se doar la perioada anterioară modificării Legii nr. 255/2020, fără a analiza, însă, conduita pârâtei ulterioară lunii august 2018. Astfel, de la momentul modificării legii, până la momentul eliberării recipisei în decembrie 2018 şi, apoi, al eliberării efective a sumei, ianuarie 2019, a existat o perioadă de 6 luni în care intimata a continuat tergiversarea eliberării sumelor de bani, or această conduită deşi i-a prejudiciat pe reclamanţi, nu a fost analizată de instanţa de apel.

Totodată, recurenţii consideră că, pentru a stabili dacă li se poate reproşa lipsa de diligenţă, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze contextul şi situaţia reală în care aceştia se aflau, însă, deşi au arătat că, la momentul exproprierii, doar reclamanta A. încasa un venit, venit asupra căruia a şi fost instituită o poprire de către executorul judecătoresc, instanţa de apel nu a avut în vedere aceste aspecte.

Pe de altă parte, deşi reţine că reclamanţii aveau posibilitatea de a solicita de la momentul notificării şi până la momentul evacuării atribuirea unei locuinţe, instanţa nu ţine cont de faptul că, oricum, contestaţia împotriva hotărârii de plată a despăgubirilor, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, s-a finalizat în anul 2022, la trei ani după data evacuării, ceea ce înseamnă că acest demers pe care instanţa de apel consideră că ar fi putut fi făcut de către reclamanţi era lipsit de orice conţinut, câtă vreme o soluţie s-ar fi pronunţat la mult timp după evacuarea lor efectivă din imobil.

Recurenţii reproşează instanţei de apel şi faptul că nu a analizat înregistrările video şi nici raportul de expertiză psihologică extrajudiciară nr. 09/04.10.2019, precum şi faptul că nu a motivat respingerea pretenţiilor deduse judecăţii în raport de aceste probe.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., atunci când a apreciat că obiectul cauzei îl constituie doar angajarea răspunderii civile pentru fapta proprie a intimatei pârâte C.N.A.I.R.-S.A., nu şi angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În acest sens, au solicitat să se constate că, prin cererea introductivă au arătat că au fost afectaţi de abuzurile intimatei C.N.A.I.R. S.A., printre care şi subevaluarea imobilului de către expertul angajat de intimată, invocând în mod expres dispoziţiile art. 1373 C. civ., care consacră răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.

Totodată, prin cererea de apel au susţinut că evaluatorul desemnat de intimată, pentru stabilirea despăgubirii, potrivit procedurii impuse de lege, a fost sancţionat tocmai pentru nerespectarea regulilor de evaluare, sens în care apare drept firească atragerea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, evaluatorul fiind, în acest caz, un prepus al intimatei, din moment ce despăgubirile consemnate au avut la bază evaluarea imobiliară efectuată de acesta.

Cu toate acestea, fără a pune în discuţia părţilor aspectele privitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1373 C. civ., instanţa de apel a stabilit că ei, reclamanţii, au solicitat doar antrenarea răspunderii intimatelor pentru fapta proprie, încălcându-şi obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce sa-a cerut, adică în limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Absenţa examinării art. 1373 C. civ., ce a condus la respingerea unei probe esenţiale, i-a lipsit pe reclamanţi de un mijloc de apărare (comunicarea dosarului prin care evaluatorul imobilului a fost sancţionat disciplinar pentru modul în care a evaluat imobilul) şi a dus la pronunţarea unei decizii care a ignorat normele de procedură.

Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.. Astfel, din lecturarea hotărârii atacate reiese atitudinea părtinitoare a instanţei de apel care, aparent, s-a erijat în apărătorul intimatelor C.N.A.I.R. şi Comuna Domneşti, analizând motivele de apel deduse judecăţii într-o manieră lipsită de obiectivitate, nefiind interesată de aflarea adevărului.

Pentru toate aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata pârâtă CNAIR S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând şi excepţia nulităţii, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, în esenţă, a invocat faptul că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea vizând, de fapt, netemeinicia deciziei atacate şi nu nelegalitatea. Recurenţii au reiterat în cererea de recurs doar aspectele de fapt ale litigiului, indicarea celor trei cazuri de casare reglementate prin punctele 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) fiind doar formală.

Pe fondul cauzei, a apreciat că sunt pertinente considerentele instanţelor de fond referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, susţinând, totodată, că decizia atacată este motivată corespunzător, instanţa pronunţându-se în limitele învestirii, aşa cum au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanţi, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatei pârâte că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susţinând că în mod greşit s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale recurenţii au invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. art. 18 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, ale art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, ale art. 1352 C. civ., ale 44 alin. (3) din Constituţie precum şi ale art. 562 C. civ., or, toate aceste chestiuni pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Pe de altă parte, susţinând că instanţa de apel nu a respectat limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, analizând doar răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru fapta proprie, nu şi răspunderea acesteia în calitate de comitent, pentru faptele săvârşite de persoane aflate în subordinea sa, în calitate de prepuşi, recurenţii invocă, de fapt, încălcarea unor norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, indicate ca atare în cererea de recurs, respectiv, cele din cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (4) şi alin (5), ale art. 22 şi ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici putând fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Totodată, recurenţii invocă încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a-şi motiva hotărârea în concordanţă cu exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând că decizia atacată nu cuprinde o argumentaţie concretă a soluţiei adoptate şi nu răspunde tuturor criticilor formulate prin cererea de apel, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor reclamanţilor cu privire la situaţia de fapt şi la probele administrate, aşa cum susţine intimata, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii reclamanţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile aduse demnităţii şi pentru suferinţele psihice şi fizice ce le-au fost cauzate ca urmare a exproprierii imobilului ai cărui proprietari erau şi în care locuiau, situat în comuna Domneşti, sat Domneşti, şoseaua Tudor Vladimirescu, judeţul Ilfov.

Pretenţiile astfel formulate au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanţii, în calitate de proprietari ai imobilului, considerând că evacuarea lor din imobilul expropriat, mai înainte de a li se achita efectiv despăgubirea cuvenită şi fără a li se asigura un alt spaţiu de locuit, constituie o faptă ilicită, imputabilă pârâtei CNAIR.

În ceea ce o priveşte pe pârâta Comuna Domneşti, reclamanţii îi impută faptul că, în anul 2009, le-ar fi eliberat autorizaţia de construire a imobilului, deşi avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de faptul că acesta urma să fie afectat de proiectul care prevedea lărgirea străzii Prelungirea Ghencea – Domneşti, în sensul că urma să fie expropriat, dar, cu toate acestea, nu a solicitat un aviz de la expropriator şi nici nu i-a informat pe reclamanţi cu privire la existenţa acestui proiect.

Prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, Tribunalul a respins acţiunea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a celor două pârâte, respectiv cea referitoare la existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanţi au susţinut că, în intervalul 10.07.2017-30.05.2018, nu puteau face nici un demers pentru încasarea despăgubirilor, în lipsa emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în mod greşit reţinând prima instanţă că ar fi avut la dispoziţie această perioadă pentru a face demersurile necesare în sensul eliberării sumei consemnate cu titlu de despăgubire care să le asigure achiziţionarea sau închirierea unui imobil.

Astfel, apelanţii reclamanţi au imputat intimatei pârâte C.N.A.I.R.-S.A. tergiversarea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 255/2010 (art. 21 în forma în vigoare la data declanşării exproprierii), potrivit cărora: "În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, potrivit prevederilor prezentei legi."

Prin decizia recurată, instanţa devolutivă a menţinut hotărârea pronunţată de tribunal.

Deşi a constatat că, într-adevăr, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii la care se referă art. 20 din Legea nr. 255/2010 în forma în vigoare la data declanşării exproprierii (art. 21 în forma actuală) a fost emisă după o perioadă îndelungată de la data emiterii deciziei de expropriere (şi anume la 04.05.2018), nefiind constituită în termenele prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001 comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale şi acordarea despăgubirilor, şi a calificat această conduită ca fiind ilicită, Curtea a apreciat că, totuşi, ea nu este de natură a justifica pretenţiile apelanţilor pârâţi întrucât, pe de o parte, aceştia aveau la îndemână mijloace procedurale pentru a-şi valorifica pretenţiile, putând sesiza instanţa de judecată dacă se considerau prejudiciaţi ca urmare a neemiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar, pe de altă parte, câtă vreme apelanţii reclamanţi nu au fost de acord cu despăgubirea stabilită de expropriator, contestând-o în instanţă, este evident că şi în situaţia în care pârâta şi-ar fi îndeplinit atribuţiile şi ar fi emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, suma de bani consemnată la dispoziţia reclamanţilor oricum nu ar fi putut fi eliberată până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei, în acest sens fiind dispoziţiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010.

Este adevărat că, la data de 17.08.2018, acest text legal a fost modificat în sensul că la cerere, despăgubirea trebuia eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu erau de acord cu cuantumul stabilit. Instanţa de apel a constatat, însă, că, în contextul acestei modificări legislative, la cererea apelanţilor reclamanţi din data de 17.10.2018, intimata pârâtă C.N.A.I.R.-S.A. a efectuat demersuri pentru eliberarea despăgubirii, care a fost primită efectiv de apelanta reclamantă, în calitate de proprietar, în luna decembrie 2018.

În circumstanţele arătate, s-a reţinut că fapta ilicită imputată intimatei pârâte C.N.A.I.R. –S.A. (tergiversarea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii) nu a fost de natură să determine rezultatul păgubitor invocat de apelanţii reclamanţi, constând în imposibilitatea de a beneficia de suma consemnată cu titlu de despăgubire în perioada anterioară evacuării, astfel că, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 1357 C. civ. şi anume legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei pârâte C.N.A.I.R. –S.A.

Curtea de apel a menţinut soluţia instanţei de fond şi sub aspectul celei de-a doua fapte ilicite imputate pârâtei CNAIR, constând în neasigurarea de către expropriator a unui spaţiu de locuit, reţinând, în acord cu judecătorul fondului, că, în raport de dispoziţiile exprese ale legii, C.N.A.I.R.-S.A. avea obligaţia de a asigura un spaţiu de locuit la cererea apelanţilor reclamanţilor doar în modalitatea stabilită de instanţa judecătorească, ceea ce presupunea iniţierea unui proces de către apelanţii reclamanţi şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.

De asemenea, Curtea de apel a apreciat ca fiind corect şi raţionamentul ce a condus instanţa de fond la concluzia inexistenţei culpei intimatei pârâte Comuna Domneşti, prin primar, în eliberarea autorizaţiei de construire pentru locuinţa reclamanţilor, în anul 2009, în contextul probelor administrate, acesteia neputându-i-se imputa nerespectarea dispoziţiilor art. 28 alin. (3) lit. b) pct. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, aprobate prin Ordinul nr. 1430/2005, care impuneau necesitatea obţinerii, pentru eliberarea certificatului de urbanism, a avizelor de la organismele competente pentru zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecţie sau restricţii de construire.

Pe calea prezentului recurs, reclamanţii solicită să se constate, în esenţă, că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că fapta pârâtei CNAIR de emitere cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, deşi ilicită, nu este de natură a justifica pretenţiile deduse judecăţii şi că întreaga culpă pentru întârzierea în încasarea despăgubirilor le-ar aparţine în totalitate lor, reclamanţilor, care ar fi trebuit să solicite instanţei să stabilească despăgubirile şi să-l oblige pe expropriator la plată, în cazul lipsei nejustificate a hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Din această perspectivă, recurenţii susţin că decizia atacată încalcă normele de drept material din cuprinsul dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, precum şi din cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, încalcă dispoziţiile art. 1352 şi 1357 alin. (2) din C. civ., precum şi dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi pe cele ale art. 562 C. civ., ceea ce atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a analizat în concret condiţiile răspunderii civile delictuale, nu a indicat care sunt acestea şi nu le-a analizat individual pentru ca părţile să înţeleagă ce condiţie nu este îndeplinită, limitându-se la a relua situaţia de fapt şi la a expune concluzii pe care nu le-a motivat, fără a avea în vedere limitele devoluţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., astfel că decizia recurată este nelegală şi din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel s-a raportat doar la perioada anterioară modificării Legii nr. 255/2020, fără a analiza şi conduita pârâtei ulterioară lunii august 2018.

Raportat la aceste critici explicite formulate prin motivele de recurs, care vizează în exclusivitate fapta ilicită imputată pârâtei CNAIR, constând în emiterea cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, faptă ce i-a pus pe reclamanţi în imposibilitatea de a încasa despăgubirea mai înainte de a fi evacuaţi din imobilul expropriat, Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, că au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanţei de apel referitoare la cea de-a doua faptă imputată aceleiaşi pârâte, de a nu le asigura reclamanţilor un alt spaţiu de locuit la momentul evacuării din imobilul expropriat, precum şi cele referitoare la fapta ilicită imputată pârâtei Comuna Domneşti prin Primar, în cuprinsul memoriului de recurs nefiind identificate critici de natură a combate soluţia Curţii de apel sub aceste aspecte.

Prin urmare, din această perspectivă, dezlegările instanţei de apel au dobândit caracter definitiv şi nu mai pot fi repuse în discuţie, astfel că decizia atacată urmează a fi analizată doar sub aspectul legalităţii soluţiei adoptate cu privire la fapta CNAIR de a emite cu întârziere hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

1. Cu referire motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă – a răspuns criticilor invocate de reclamanţi prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamanţi, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia şi a constatat că, deşi fapta ce i se impută pârâtei CNAIR are caracter ilicit, nu a fost de natură a conduce la rezultatul păgubitor invocat de reclamanţi, între faptă şi prejudiciu neexistând, deci, raport de cauzalitate.

Este adevărat că instanţa de apel nu a mai analizat şi celelalte condiţii referitoare la vinovăţie şi prejudiciu dar acest lucru nici nu mai era necesar câtă vreme constatarea neîndeplinirii a cel puţin uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale este suficientă pentru a justifica soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Neîntemeiată este şi critica în cadrul căreia se susţine că instanţa de apel nu ar fi analizat conduita pârâtei ulterioară modificării Legii nr. 255/2010, în condiţiile în care, în cuprinsul deciziei recurate se reţine în mod explicit faptul că, în contextul acestei modificări legislative, la cererea apelanţilor reclamanţi din data de 17.10.2018 intimata pârâtă C.N.A.I.R.-S.A. a efectuat demersuri pentru eliberarea despăgubirii, care a fost primită de apelanta reclamantă, în calitate de proprietar, în luna decembrie, 2018.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel Bucureşti a dat o bază legală suficientă deciziei sale şi a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată susţinerilor reclamanţilor, conduita pârâtei, ulterioară lunii august 2018, neimpunând nicio altă analiză suplimentară câtă vreme, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, imediat după ce reclamanţii au solicitat plata despăgubirii, pârâta a efectuat demersurile necesare pentru ca banii să fie încasaţi efectiv, ceea ce conduce implicit la concluzia că în sarcina sa nu poate fi reţinută săvârşirea unei fapte ilicite.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, recurenţii îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Deşi recurenţii apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor legale pe care acestea şi-au întemeiat cererile. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, nu se poate stabili raportul de cauzalitate dintre fapta ce i se impută pârâtei şi prejudiciul pretins suferit de reclamanţi, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenţii nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor esenţiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

2. Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor reclamanţi referitoare la modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi la modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă, precum şi cele care vizează conduita manifestată de părţi pe parcursul derulării procedurii exproprierii, de la momentul emiterii deciziei de expropriere şi până la data încasării efective a despăgubirilor de către reclamanţi, stabilită de instanţele de fond pe baza analizei şi evaluării probatoriului administrat, nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor şi a situaţiei de fapt şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a constatat în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1357 C. civ., necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv dacă a reţinut în mod corect că între fapta ce îi este imputată pârâtei CNAIR, constând în tergiversarea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, şi prejudiciul invocat de reclamanţi nu există legătură de cauzalitate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară nu doar dovedirea existenţei faptei ilicite, adică a acelei conduite contrare normelor imperative ale dreptului şi care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, ci şi stabilirea raportului între faptul prejudiciabil şi prejudiciu, dreptul la reparaţie putând fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite.

În speţă, este de necontestat faptul că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii la care se referă art. 20 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data declanşării exproprierii (art. 21 în forma actuală), a fost emisă după o perioadă îndelungată de timp de la data deciziei de expropriere, respectiv, la data de 04.05.2018, nefiind constituită, în termenele prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale şi acordarea despăgubirilor.

Din această perspectivă, conduita pârâtei CNAIR a fost calificată ca fiind una ilicită, împrejurare faţă de care instanţa de apel a cercetat, în continuare, dacă ea a fost de natură să determine rezultatul păgubitor invocat de reclamanţi, constând în imposibilitatea de a încasa despăgubirea anterior evacuării, respectiv, dacă între fapta ilicită şi prejudiciul invocat există legătură de cauzalitate, în sensul dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ.

Argumentul decisiv pentru care Curtea de Apel a apreciat că fapta pârâtei nu poate justifica antrenarea răspunderii sale civile delictuale a fost acela că, în condiţiile în care reclamanţii nu au fost de acord cu cuantumul despăgubirii stabilit de expropriator, contestându-l în instanţă, este evident că şi dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit atribuţiile şi ar fi emis în termenul legal hotărârea de stabilire a despăgubirilor, oricum suma de bani consemnată la dispoziţia reclamanţilor nu ar fi putut fi eliberată până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei, instanţa de apel invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010.

Contrar susţinerilor reclamanţilor din cuprinsul motivelor de recurs, aceste statuări ale instanţei de apel sunt corecte, exonerarea pârâtei de răspunderea civilă delictuală fiind dispusă în urma unei analize judicioase şi amănunţite a comportamentului manifestat de ambele părţi în cadrul procedurii exproprierii, a modului concret în care acestea şi-au exercitat drepturile şi şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau, cu luarea în considerare atât a aspectelor rezultate din analiza materialului probator administrat, cât şi a dispoziţiilor legale aplicabile litigiului, concluzia instanţei de apel cu privire la lipsa raportului de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de pârâtă şi prejudiciul invocat de reclamanţi fiind perfect legală.

Astfel, fără a contesta faptul că emiterea cu întârziere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii reprezintă o încălcare a obligaţiilor legale ce îi reveneau pârâtei în procedura exproprierii, imputabilă în totalitate acesteia, ceea ce este esenţial în cauză este faptul că reclamanţii nu au fost de acord cu cuantumul despăgubirii stabilit de expropriator, contestându-l în instanţă, în virtutea dreptului pe care îl aveau potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (11) din acelaşi act normativ, în forma în vigoare anterior modificării sale prin Legea nr. 233/2018, în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.

Prin urmare, contestarea cuantumului despăgubirii în procedura reglementată de art. 22 din Legea nr. 255/2010 ar fi împiedicat oricum eliberarea sumelor stabilite cu acest titlu în favoarea expropriatului, ele rămânând în mod obligatoriu consemnate pe numele titularului până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei. Aceasta înseamnă că, indiferent de data la care hotărârea de stabilire a despăgubirilor ar fi fost emisă, reclamanţii oricum nu ar fi putut încasa efectiv despăgubirea câtă vreme legea interzicea în mod expres eliberarea ei de către expropriator în cazul în care cuantumul său era contestat.

Cu alte cuvinte, chiar dacă hotărârea ar fi fost emisă mai repede iar reclamanţii ar fi putut să o conteste mai devreme, încasarea despăgubirii anterior evacuării tot nu ar fi fost posibilă, concluzia instanţei de apel cu privire la lipsa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind, în aceste condiţii, pe deplin justificată.

Este adevărat că, prin Legea nr. 233/2018, textul art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 a fost modificat în sensul că, la cerere, despăgubirea va fi eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu sunt de acord cu cuantumul stabilit, proporţional cu cota-parte deţinută, dacă s-a făcut dovada drepturilor reale asupra imobilului expropriat. Ulterior, în situaţia stabilirii unui cuantum superior prin hotărâre judecătorească definitivă, expropriatorul va elibera foştilor titulari ai drepturilor reale, la cerere, suma reprezentând diferenţa dintre despăgubirea stabilită de instanţa judecătorească şi despăgubirea stabilită de expropriator, proporţional cu cota-parte pe care au deţinut-o.

Însă, nici în contextul acestor modificări legislative intervenite începând cu data de 17.08.2018 nu se poate susţine îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale câtă vreme, la cererea reclamanţilor, formulată la data de 17.10.2018, pârâta C.N.A.I.R.-S.A. a efectuat demersurile necesare eliberării despăgubirii, iar suma consemnată cu acest titlu la C. pe numele reclamantei a fost primită efectiv de aceasta, în luna decembrie 2018.

În mod evident, intervalul de timp de două luni de zile scurs de la momentul formulării cererii şi până la încasarea despăgubirii este unul rezonabil, susţinerile recurenţilor în sens contrar fiind lipsite de fundament. Este adevărat că reclamanţii formulaseră o solicitare de eliberare a recipisei de consemnare a despăgubirilor încă din data de 07.05.2018. Însă, aceasta nu prezintă relevanţă în analiza conduitei pârâtei din perspectiva obligaţiei ce îi revenea în virtutea noilor prevederi legale, de a elibera despăgubirea inclusiv titularilor drepturilor reale care nu erau de acord cu cuantumul ei, câtă vreme solicitarea respectivă fusese formulată anterior modificărilor legislative aplicabile începând cu data de 17.08.2018.

Cererea de eliberare a recipisei de consemnare a despăgubirilor formulată la data de 07.05.2018 a fost soluţionată potrivit prevederilor legale ce erau în vigoare la acel moment şi care interziceau plata efectivă a despăgubirii câtă vreme cuantumul ei era contestat, astfel că nu se poate pretinde cu temei că, după data de 17.08.2018, pârâta ar fi avut obligaţia de a-i da, totuşi, curs.

Fiind instituită o procedură nouă de eliberare a despăgubirilor, prin dispoziţii legale exprese, care au recunoscut şi expropriatului care nu era de acord cu cuantumul despăgubirii stabilit de expropriator dreptul de a cere eliberarea despăgubirii, corelativ obligaţiei expropriatorului de a elibera despăgubirea, proporţional cu cota-parte deţinută de cel ce formulează cererea şi cu condiţia de a face dovada drepturilor reale asupra imobilului expropriat, este evident că modul de îndeplinire a acestei obligaţii nu poate fi analizat decât în funcţie de elementele specifice acestei proceduri, ce rezultă din prevederile Legii nr. 233/2018 de modificare a Legii nr. 255/2010 şi care, între altele, presupunea formularea de către titularul dreptului care nu este de acord cu despăgubirea a unei cereri de eliberare a cotei parte ce i se cuvine din aceasta.

Or, solicitarea de eliberare a recipisei de consemnare a despăgubirilor la care recurenţii fac referire, formulată la data de 07.05.2018 şi soluţionată anterior instituirii noii proceduri de plată a despăgubirilor, nu poate avea valenţele cererii la care se referă textul art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, modificat prin Legea nr. 233/2018, astfel că nu se poate susţine că în virtutea acesteia pârâta ar fi fost obligată să le elibereze reclamanţilor despăgubirea.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu luarea în considerare a întregului context factual şi legal ce a generat prezentul litigiu, concluzia sa în privinţa lipsei raportului de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtei CNAIR şi prejudiciul pretins de reclamanţi fiind în mod corect dedusă la finalul unei analize ce a respectat criteriile ce rezultă din cuprinsul normelor de drept material incidente în cauză.

Recurenţii susţin că, prin modul de interpretare şi aplicare a art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, ale art. 562 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impun ca despăgubirea să fie prealabilă exproprierii. Or, în opinia recurenţilor, faptul că banii au fost doar consemnaţi pe numele lor nu înseamnă că despăgubirea a fost prealabilă câtă vreme suma nu a putut fi încasată efectiv.

Criticile sunt neîntemeiate. Deşi este adevărat că, anterior evacuării, reclamanţii nu au încasat efectiv despăgubirea, acest aspect este lipsit de relevanţă câtă vreme nu există nicio dispoziţie legală care să impună o astfel de condiţionare.

În acest sens, Înalta Curte notează că Legea nr. 255/2010 conţine dispoziţii care asigură cadrul legal unitar pentru simplificarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, precizând în mod expres etapele care trebuie parcurse în cadrul acesteia. Astfel potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2010, procedura debutează cu etapa aprobării indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local, în cadrul căreia se stabilesc şi sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator, pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici. Tot în această etapă se fixează şi termenul în care acestea se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului la dispoziţia proprietarilor de imobile [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010]. Urmează, apoi, etapa consemnării acestor sume individuale reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere, precum şi afişarea listei proprietarilor imobilelor, transferul dreptului de proprietate având loc în cea de-a treia etapă prevăzută de lege.

Or, stabilind că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 nu fac altceva decât să dea expresie dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţie care impun condiţia ca exproprierea să poată fi realizată doar dacă se acordă o prealabilă despăgubire.

Este evident că această condiţie este respectată prin prevederile Legii nr. 255/2010 de vreme ce mai întâi are loc consemnarea sumelor aferente despăgubirii într-un cont deschis pe numele expropriatorului, dar la dispoziţia proprietarilor imobilelor, şi abia ulterior acestui moment este emis actul administrativ de expropriere de către expropriator.

Prin urmare, transferul dreptului de proprietate operează întotdeauna ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, aşa cum în mod expres reglementează art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, plata efectivă a acestora fiind o chestiune distinctă şi lipsită de relevanţă din această perspectivă, ceea ce înseamnă că despăgubirea, fiind astfel consemnată, este prealabilă măsurii de expropriere.

Este evident că recurenţii dau o interpretare greşită sintagmei prealabila despăgubire la care face referire textul 44 alin. (3) din Constituţie, precum şi celelalte dispoziţii legale a căror încălcare este invocată, întrucât, pentru a fi prealabilă, despăgubirea trebuie doar să fie stabilită şi consemnată la dispoziţia celui îndrituit să o încaseze, nu şi plătită efectiv la momentul exproprierii, legea specială cuprinzând dispoziţii exprese şi cu privire la procedura de plată a despăgubirilor, procedură care, însă, nu condiţionează şi nici nu produce efecte asupra transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.

De altfel, Înalta Curte reţine că anterior modificării intervenite prin Legea nr. 233/2018, dispoziţiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, care reglementa modalitatea de eliberare a despăgubirii, dispoziţii a căror greşită interpretare se invocă în cauză, au fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională reţinând în deciziile nr. 29/2012 şi nr. 316/2012 că acestea respectă exigenţele prevăzute de art. 44 alin. (3) din Constituţie potrivit cărora nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Instanţa de contencios constituţional a constatat că prin consemnarea sumelor aferente despăgubirii, se respectă cerinţa constituţională cu privire la caracterul prealabil al despăgubirii câtă vreme transferul dreptului de proprietate operează întotdeauna ulterior consemnării acestor sume iar contestarea deciziei de expropriere sub aspectul caracterului just al despăgubirii, cu efectul consemnării acesteia pe numele expropriatului, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti nu echivalează cu nerespectarea caracterului prealabil al despăgubirii.

În consecinţă, reţinând că, în speţă, cerinţă stabilirii şi consemnării despăgubirilor pe numele reclamanţilor a fost îndeplinită la data de 10.07.2017, (prin consemnarea sumei de 621.590,24 RON, cu titlu de despăgubiri, pe numele reclamantei A., cu recipisa nr. x/1 C.), transferul dreptului de proprietate din patrimoniul reclamanţilor în domeniul public al statului (şi în administrarea pârâtei CNAIR) realizându-se de drept la data de 25.08.2017, când a fost emisă decizia de expropriere, Înalta Curte constată că exproprierea a fost legală, susţinerile recurenţilor referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie, ale art. 562 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fiind, din această perspectivă, vădit neîntemeiate, câtă vreme transferul dreptului de proprietate a avut loc ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, cu respectarea cadrului legal existent la acel moment, cadru legal aflat în concordanţă cu prevederile constituţionale.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1352 C. civ.

Subsumat acesteia, recurenţii susţin că, deşi în motivarea deciziei recurate nu se precizează expressis verbis, instanţa de apel lasă să se înţeleagă faptul că prejudiciul invocat în cauză le este imputabil exclusiv lor, reclamanţilor, ca urmare a faptului că nu au depus minime diligenţe pentru a le fi respectate drepturile ce le reveneau în procedura exproprierii. Or, în realitate, ei au depus toate diligenţele în acest sens, însă s-au lovit în mod constant de opoziţia intimatelor sau a unor persoane care nu cunoşteau spiritul legii.

Critica este nefondată. Din niciun considerent al deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel ar fi avut în vedere ipoteza pe care textul art. 1352 C. civ. o reglementează, respectiv existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere constând în fapta victimei înseşi.

Dimpotrivă, aşa cum deja s-a arătat instanţa de apel a pornit de la premisa certă şi de necontestat că fapta pârâtei de a emite cu întârziere hotărârea de stabilire a despăgubirilor constituie o conduită ilicită, însă a stabilit că, în contextul circumstanţelor concrete ale cauzei, aceasta nu a fost de natură a conduce la prejudicierea reclamanţilor pentru că, indiferent de data la care pârâta şi-ar fi îndeplinit efectiv această obligaţie, reclamanţii oricum nu ar fi putut încasa despăgubirea câtă vreme legiuitorul a interzis în mod expres acest lucru în ipoteza contestării cuantumului acesteia.

Prin urmare, soluţia de respingere a pretenţiilor reclamanţilor a fost pronunţată ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale (condiţia raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu) iar nu ca urmare a constatării intervenirii cazului de exonerare de răspundere civilă reglementat de art. 1352 C. civ., care presupune existenţa unei fapte săvârşite de însăşi partea care se consideră prejudiciată, care constituie cauza exclusivă a producerii prejudiciului - îndeplinind caracteristicile forţei majore sau pe ale cazului fortuit – şi care are drept consecinţă înlăturarea raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciul suferit.

Deşi este adevărat că reclamanţii nu au fost de acord cu valoarea despăgubirilor stabilite de expropriator şi că, în ipoteza contestării acestora în procedura reglementată de art. 22 din Legea nr. 255/2010, încasarea efectivă a despăgubirilor nu ar mai fi fost posibilă, instanţa de apel nu a calificat această conduită ca fiind o faptă proprie a victimei, în sensul art. 1352 C. civ., de natură a conduce la înlăturarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ci, reţinând că imposibilitatea eliberării despăgubirii într-o astfel de situaţie rezultă chiar din lege, a stabilit că fapta ce i se impută pârâtei, deşi ilicită, nu este de natură a conduce la rezultatul păgubitor reclamat în cauză, acesta producându-se oricum, indiferent de modul sau data la care pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale.

Pe de altă parte, nici considerentele în cadrul cărora se reţine că reclamanţii ar fi avut la îndemână mijloace procedurale pentru a-şi valorifica pretenţiile dacă se considerau prejudiciaţi prin neemiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, nu justifică concluzia pe care recurenţii încearcă să o acrediteze în sensul că instanţa de apel s-ar fi raportat la prevederile art. 1352 C. civ. atunci când a înlăturat răspunderea pârâtei, imputându-le lor, reclamanţilor, în mod exclusiv, lipsa de diligenţă şi, implicit, prejudiciul invocat în cauză.

În realitate, relevând posibilitatea legală pe care aceştia o aveau de a-l obliga pe expropriator să emită hotărârea de despăgubire şi să plătească despăgubirea, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, instanţa de apel doar a răspuns uneia dintre criticile formulate de reclamanţi prin motivele de apel, critică în cadrul căreia aceştia au susţinut că în intervalul 10.07.2017-30.05.2018 nu puteau face nici un demers pentru încasarea despăgubirilor în lipsa emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în mod greşit reţinând prima instanţă că ar fi avut la dispoziţie această perioadă pentru a face demersurile necesare în sensul eliberării sumei consemnate cu titlu de despăgubire care să le asigure achiziţionarea sau închirierea unui imobil.

Astfel, instanţa de apel a indicat reclamanţilor faptul că, prevalându-se de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, ar fi putut să solicite instanţei să stabilească ea însăşi despăgubirile şi să-l oblige pe expropriator la plată, apreciind că situaţia generată de conduita expropriatorului care nu a emis hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor este similară celei care şi-a găsit rezolvarea prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Prin urmare, instanţa de apel a subliniat doar că accesul reclamanţilor la instanţă nu era complet paralizat în situaţia neemiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, aceştia având la îndemână pârghiile legale pentru a sancţiona conduita ilicită a expropriatorului, pentru ca abia apoi să analizeze în concret condiţiile răspunderii civile delictuale, raportat la fapta ilicită imputată pârâtei, şi să constate neîndeplinirea cumulativă a acestora sub aspectul raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fără a reţine, însă, în mod explicit, vreo culpă în sarcina reclamanţilor.

Aşadar, niciunul dintre considerentele deciziei atacate nu relevă raportarea instanţei de apel la o eventuală atitudine culpabilă a reclamanţilor şi, cu atât mai puţin, la dispoziţiile art. 1352 C. civ., astfel că, în cauză, nu se poate pune problema greşitei aplicări a acestui text legal, susţinerile recurenţilor în sens contrar urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Din această perspectivă, criticile prin care se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi ale 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, precum şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001 apar ca fiind lipsite de interes în economia speţei, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că, în concret, ele nici nu relevă veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de a fi analizate prin raportare la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., ci doar nemulţumirea recurenţilor faţă de aprecierile instanţei de apel cu privire la posibilităţile legale pe care aceştia le aveau pentru a o obliga pe pârâtă să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

Astfel, recurenţii solicită să se constate, pe de o parte, că, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii avea doar posibilitatea de a contesta la instanţă acest cuantum, nu şi de a solicita instanţei să stabilească ea însăşi despăgubirea în mod direct şi să-l oblige pe expropriator la plată, iar, pe de altă parte, că, în temeiul art. 18 alin. (1) din acelaşi act normativ şi a art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 53/2001, expropriatul avea doar dreptul, nu şi obligaţia de a se adresa direct instanţei de judecată, expropriatorul fiind cel care avea obligaţia de a emite hotărârea de despăgubire în termenele prevăzute de lege. Totodată, recurenţii solicită să se constate că, la momentul exproprierii, practica instanţelor nu era consecventă în ceea ce priveşte admiterea unei acţiuni având ca obiect stabilirea despăgubirilor în lipsa hotărârii comisiei, aceasta cristalizându-se abia după pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 14/2019.

Or, câtă vreme, pe de o parte, reclamanţilor nu li se impută explicit săvârşirea niciunei fapte proprii, de natură a înlătura răspunderea civilă delictuală a pârâtei, iar, pe de altă parte, normele legale a căror încălcare este reclamată nu au relevanţă din perspectiva soluţiei adoptate, în sensul că nu fundamentează şi explică dispozitivul hotărârii, trimiterile pe care instanţa de apel le-a făcut la conţinutul acestora neavând valenţele unor veritabile dezlegări date chestiunilor esenţiale ale cauzei, în sensul că nu sunt de natură să influenţeze raporturile juridice dintre părţi, criticile formulate de recurenţi, pe aceste aspecte, nu impun nicio analiză suplimentară.

3. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., atunci când a apreciat că obiectul cauzei îl constituie doar angajarea răspunderii civile pentru fapta proprie a intimatei pârâte C.N.A.I.R.-S.A., nu şi angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În acest sens, au solicitat să se constate că, prin cererea introductivă au arătat că au fost afectaţi de abuzurile intimatei C.N.A.I.R. S.A., printre care şi subevaluarea imobilului de către expertul angajat de intimată, invocând în mod expres dispoziţiile art. 1373 C. civ., care consacră răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor, că, în apel, au susţinut că evaluatorul desemnat de intimată, pentru stabilirea despăgubirii, potrivit procedurii impuse de lege, a fost sancţionat tocmai pentru nerespectarea regulilor de evaluare, sens în care apare drept firească atragerea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, evaluatorul fiind, în acest caz, un prepus al intimatei, din moment ce despăgubirile consemnate au avut la bază evaluarea imobiliară efectuată de acesta, dar că, în ciuda acestor precizări, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor aspectele privitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1373 C. civ., încălcându-şi obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, adică în limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Criticile sunt neîntemeiate.

Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte constată că obiectul şi cauza acţiunii au fost indicate în mod clar în petitul cererii de chemare în judecată, cerere din care rezultă că s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei CNAIR pentru fapta proprie.

În motivarea cererii, reclamanţii au prezentat pe larg situaţia de fapt ce a generat prezentul litigiu, precizând în mod explicit faptele ilicite în raport de care consideră că pârâta trebuie să răspundă, respectiv refuzul de a le pune la dispoziţie o altă locuinţă şi refuzul de a le elibera recipisa de consemnare a sumei reprezentând despăgubirile cuvenite pentru imobilul expropriat, şi indicând ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii dispoziţiile art. 1347 alin. (1) şi (2) şi ale art. 1349 C. civ.

Aşadar, obiectul şi limitele procesului au fost stabilite clar de către reclamanţi, prin cererea adresată instanţei de fond iar instanţele s-au pronunţat asupra acesteia cu respectarea limitelor astfel trasate, împrejurare faţă de care susţinerile din cuprinsul motivelor de recurs potrivit cărora instanţa de apel şi-ar fi încălcat obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut apar ca fiind lipsite de fundament.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces, or, în cauză, raportat la obiectul explicit al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond, ca şi cea de apel, de altfel, au soluţionat cauza exact în aceste limite, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susţinerile în sens contrar formulate de recurenţii reclamanţi fiind vădit nefondate.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de reclamanţi prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondată calea de atac promovată de aceştia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1144A din data de 7 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.