Moral damages claim for reputation violation: failure to validly serve appellate summons at correct residential address

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate încălcarea de către pârât a dreptului reclamantului la demnitate prin atingerea adusă onoarei şi reputaţiei şi să îl oblige pe pârât la repararea prejudiciului moral cuantificat la suma de 1.000.000 RON, respectiv la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul pendinte.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 112 din 21 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă, în parte, cererea reclamantului şi a fost obligat pârâtul să plătească suma de 20.000 RON, cu titlu de daune morale, şi suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1488 A din 20 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinţei apelate şi a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul - reclamant a solicitat, în primul rând, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de apel. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat încălcarea regulilor de procedură care reglementează citarea, pe care le-a prezentat, concluzionând că actele de procedură sunt lovite de nulitate.

În acest sens, a susţinut că judecarea apelului s-a făcut în lipsa sa, fără să îi fie comunicate apelul şi citaţia, motiv pentru care hotărârea este nelegală.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că societatea civilă de avocaţi care i-a acordat asistenţă juridică în faţa primei instanţe, la care reclamantul şi-a ales domiciliul procesual, şi-a schimbat sediul profesional ulterior momentului pronunţării sentinţei.

Astfel, iniţial aceasta a avut sediul în Bucureşti, Calea x, sector. 6. După momentul pronunţării, respectiv la data de 15 mai 2020, societatea de avocaţi şi-a mutat sediul în Bucureşti, Calea x.

În aprecierea sa, instanţa de apel a presupus în mod greşit că acesta este reprezentat în continuare (în etapa apelului) de aceeaşi societate de avocaţi. În realitate, contractul de asistenţă juridică a fost încheiat doar pentru judecata în primă instanţă. Astfel, împuternicirea avocaţială nr. x/2018 fusese întocmită doar pentru Tribunalul Bucureşti, după cum se menţionase în cuprinsul ei.

Arată că dispoziţiile art. 172 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât schimbarea sediului profesional al societăţii de avocaţi s-a petrecut ulterior pronunţării sentinţei nr. 112 din 21 ianuarie 2019.

Obligaţia prevăzută de acest text legal nu priveşte această situaţie, schimbarea sediului nu a avut loc în timpul procesului ci după ce instanţa a rămas în pronunţare. Ulterior acestei date, dacă ar fi depus o cerere de schimbare domiciliu, aceasta nu ar fi fost luată în seamă, fiind incidente prevederile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ.

A mai arătat că a aflat din mass media de existenţa şi finalizarea apelului. De aceea, la data de 2 noiembrie 2022 a informat instanţa de apel că nu a fost legal citat, precizând că domiciliul său este în Bucureşti.

Acest aspect nu a fost luat în considerare de către instanţa de apel din moment ce ulterior i-a comunicat hotărârea tot la adresa eronată.

În al doilea rând, dacă s-ar admite că s-ar fi putut efectua o schimbare de domiciliu procesual ales după momentul pronunţării primei instanţe şi anterior comunicării motivării, prevederile art. 172 fac referire că procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc. Aceste prevederi nu au nicio legătură cu procedura de citare efectuată de Curtea de Apel Bucureşti, în etapa apelului.

Recurentul - reclamant a mai susţinut că procedura de citare este nelegală, deoarece Curtea de Apel Bucureşti trebuia să îl citeze direct la domiciliul legal (pentru că nu avea de unde să ştie că o să mai fie sau nu reprezentat juridic de aceeaşi societate de avocatură sau de alta), sau să refacă procedură de citare în momentul în care a observat că n-a fost nimeni la locaţia respectivă, care să fi primit apelul/citaţia. Poştaşul a atestat, în ambele procese-verbale (din data de 26 iulie 2022 şi 02 septembrie 2022), faptul că nu este nimeni prezent la adresa din Bucureşti. De altfel, pentru celelalte comunicări, ulterioare, poştaşul a contactat direct societatea de avocatură.

În al treilea rând, instanţa de apel trebuia să ţină cont de menţiunile din cererea de apel depusă de avocatul intimatului-pârât B., deoarece acesta a indicat corect domiciliul la care trebuia să fie citat reclamantul, nefăcând nicio referire la societatea de avocaţi care l-a reprezentat în faţa primei instanţe şi nici la domiciliul procesual ales pe care l-a avut în etapa judecării cauzei în faţa Tribunalului Bucureşti.

Cu toate acestea, instanţa l-a citat la vechiul sediu al societăţii de avocatură, încălcând prevederile C. proc. civ.

Arată că raportul contractual pe care l-a avut cu Societatea de Avocaţi C. a încetat la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe. Ulterior, la data de 16 noiembrie 2022 a aflat despre apel şi a înţeles să semneze un nou contract, care produce efecte doar de la data încheierii sale.

Prin urmare, în aprecierea sa, acest motiv de casare este fondat.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat că legislaţia incidentă în cauză a fost încălcată şi aplicată greşit prin faptul că nu i s-a reţinut intimatului-pârât B. nicio faptă ilicită, raportat la dispoziţiile art. 1349 alin. (1), art. 72 alin. (2) şi art. 252 C. civ.

În susţinerea acestei critici a precizat că fapta ilicită a intimatului-pârât B. constă în aceea că, pentru a-l demobiliza pe reclamant şi comisia de anchetă pe care o conducea a încercat, printre altele, stoparea comercializării transparente/nediscriminatorii/concurenţiale a gazelor naturale pe teritoriul României, şi, în diferite ocazii, a făcut afirmaţia că reclamantul este omul D., că amendamentele sale sunt făcute să torpileze proiectul BRUA şi reducerea dependenţei de gazul rusesc.

În continuare, recurentul-reclamant a făcut trimitere şi a detaliat mai multe afirmaţii făcute de intimatul - pârât, care avea cunoştinţă ca acestea sunt false, fiind făcute cu scopul de a-l denigra, acestea afectându-i în mod grav demnitatea, onoarea şi reputaţia.

Referitor la legislaţia în materia drepturilor omului incidentă în cauză, recurentul-reclamant a arătat că art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Aşadar, rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că "noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică si morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zona de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine vieţii private".

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare.

În acest sens, instanţa europeană a statuat că "îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (a se vedea cauza Sipoş c. României, Petrina c. României, paragraful 36 şi Von Hannover c. Germaniei, paragraful 70).

Astfel, Curtea Europeană consideră că "obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie." (Petrina c. României, paragraful 39).

În plus, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea si funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), aceste elemente de raportare fiind reiterate şi prin Decizia ÎCCJ nr. 3216/2014.

Având în vedere faptul că, în soluţionarea cauzelor, CEDO a ţinut cont de calitatea si funcţia persoanei criticate, a solicitat să se aibă în vedere calitatea reclamantului de persoană politică, deputat în Parlamentul României şi preşedinte al Comisiei de industrii şi servicii din Camera Deputaţilor. Aşadar, trebuie avută în vedere şi notorietatea şi prestigiul pe care le-a dobândit pe parcursul carierei politice.

În altă ordine de idei, recurentul - reclamant a susţinut că afirmaţiile cu caracter scandalos şi neadevărat ale intimatului - pârât, făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfăşurate la un nivel extins, pe posturi de televiziune şi în presă, a produs o atingere serioasă a valorilor ce definesc personalitatea umană, "atacul" atingând un nivel ridicat de gravitate, apt a-i produce consecinţe negative în plan moral.

Recurentul - reclamant a solicitat, în primul rând, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de apel. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului - pârât la data de 25 ianuarie 2023, însă acesta nu a depus întâmpinare în termenul legal de 30 de zile.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 septembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

A fixat termen la data de 14 februarie 2024 care, ulterior a fost preschimbat la data de 27 februarie 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin prisma motivelor de recurs invocate si a dispozitiilor art. 488 alin. (1) pct. . 5 si 8 C. proc. civ., Înalta Curte urretine urmatoarele:

Motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) "nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public."

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale. Efectele nulităţii actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Cum din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,recurentul reclamant a invocat încălcarea regulilor de procedură care reglementează citarea, învederând că nici citatia şi nici cererea de apel nu i-au fost comunicate în conformitate cu dispozitiile legale ce reglementează comunicarea actelor procedurale, Înalta Curte verificând actele procedurale legate de citarea reclamantului la instanta de apel reţine urmatoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 ian. 2018, reclamantul A. cu domiciliul în Bucureşti şi-a precizat domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale la sediul Societăţii Civile de Avocaţi C., din Bucureşti, fiind desemnată şi persoana însarcinată cu primirea actelor procedurale Avocat E..

Sentinţa civilă nr. 112/21 ian. 2019 a instanţei de fond, a fost comunicată părţilor abia la 6 mai 2022, astfel cum rezultă din procesele-verbale de la dosaul instanţei de fond.

De la data pronunţării sentinţei (ian. 2019), şi până la comunicarea ei (mai 2022) Societatea Civilă de Avocaţi C., din Bucureşti şi-a schimbat sediul în Calea x bl. 1 sc. B ap. 29, astfel cum rezultă din Decizia nr. 1018/9 iunie 2020 emisă de Baroul Bucureşti (dos. instanţei de recurs). Prin cererea de apel formulată de apelantul B. la 10 iunie 2022 a fost indicat domicilul reclamantului pentru comunicarea ei în Bucureşti Calea x bl. 1 sc. A etj. 1 ap. 4.

Faţă de aceste aspecte şi de susţinerile recurentului reclamant în sensul învederat că, nici citatia şi nici cererea de apel nu i-au fost comunicate în conformitate cu dispozitiile legale ce reglementează comunicarea actelor procedurale, Înalta Curte reţine că dispozitiile legale referitoare la citarea părţilor şi comunicarea actelor procedurale au un caracter imperativ fiind prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Or, din această perspectivă, citarea părţilor reprezină un act procedural de importanţă majoră în desfăşurarea procesului civil, a cărui îndeplinire are ca scop încunoştinţarea părţilor asupra termenului la care sunt chemate să se înfăţişeze în faţa organului de jurisdicţie învestit cu soluţionarea litigiului dintre ele, pentru a-şi formula apărările şi susţinerile referitoare la obiectul acelui litigiu. Astfel, din dispozitiile art. 153 C. proc. civ., ce reglementează obligaţia de a cita părţile, rezultă că "instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţi." Din aceste dispoziţii legale se desprind două aspecte de bază, şi anume: în procesul civil, părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze, însă este necesar ca toate părţile din proces să fie legal citate, şi respectiv că, citarea părţilor constituie regula, iar situaţiile în care instanţa poate hotărî, chiar fără citarea părţilor sunt excepţii de la această regulă şi trebuie prevăzute expres prin lege. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că alegerea modalităţii de comunicare a actelor procedurale de către instanţa de judecată trebuie să ţină seama de informaţiile transmise de părţi, de specificul procedurii judiciare, de termenele impuse de legiuitor pentru finalizarea acesteia în considerarea scopului citării/comunicării, şi de respectarea dreptului la apărare al părţilor garantat prin dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din acelaşi act normativ.

Prezintă relevanţă sub acest aspect atât dispoziţiile art. 153 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi ale art. 211 din acelaşi act normativ, care prevăd că activitatea de cercetare şi dezbatere a fondului procesului se poate face doar cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că prin cererea de apel, apelantul B. a precizat domiciliul reclamantului în vederea comunicării ei, în Bucureşti Calea x bl. B1 ap. 4 sect. 6. Cererea de apel, astfel cum rezultă din înscrisul de la fila x şi procesul-verbal de înmânare a citaţiei din 26 iulie 2022, dos. instanţei de apel a fost comunicată însă reclamantului A. la adresa din Bucureşti, adresa veche a sediului Societăţii Civile de Avocaţi C.. De asemenea din procesul-verbal de înmânare a citaţiei din 26 iulie 2022, dos. instanţei de apel, rezultă că la adresa menţionată, factorul poştal nu a găsit pe nimeni, că" destinatarul/administratorul clădirii/portarul/agentul de pază sunt absenţi". Tot în aceleaşi condiţii şi de la această adresă a fost citat reclamantul şi pentru termenul de judecată din 13 oct. 2022, aspect ce rezultă din procesul-verbal din 2 septembrie 2022 încheiat de agentul poştal în ceea ce priveşte predarea citaţiei la vechiul sediu al societăţii de avocatură, din care rezultă că, la acel sediu nu se afla nimeni în vederea predării citaţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 155 şi art. 162 alin. (1) C. proc. civ. Cum pentru termenul de judecată din 13 oct. 2022, reclamantul nu a fost citat şi de la domiciliul său din Bucureşti Calea x bl. 1 sc. A etj., 1 ap. 4 indicat chiar de apelant în cererea de apel şi, cum acesta nici nu a fost prezent la dezbateri, instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 153 alin. (2) C. proc. civ., avea obligaţia să dispună citarea reclamantului şi de la domiciliul său. Or, neprocedând în această modalitate, este evidentă incidenţa sancţiunii nulităţii actelor procedurale de citare a recurentului reclamant la instanta de apel, hotărârea fiind astfel pronunţată cu încălcarea principiilor contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi la un proces echitabil, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2024.