Statute of limitations for state claim against subordinate authority based on overvaluation of expropriated property
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower court's decision that barred the State (represented by the Ministry of Finance) from recovering funds from the National Authority for Property Return, thereby allowing the lower instance ruling to stand. The dispute concerned a claim for the difference between the market value of a real estate property and the overvalued price established by an appraisal report in 2008, which served as the basis for issuing indemnification conversion titles; the State argued that the statute of limitations began only when the authority notified it of the valuation discrepancy in 2021. The court ruled that the action was time-barred under Article 8(1) of Decree No. 167/1958, holding that the limitation period is triggered when the injured party knew or *should have known* of the damage and the liable party, rather than when they actually verified the extent of the prejudice; citing the principle of presumed diligence for public entities managing state resources and applying the doctrine from the Court's 2019 law-interest decision No. 19, the judges determined that the State had a reasonable duty to detect the overvaluation within 2–3 years of the illicit act, thus making the later judicial action inadmissible.
Legislator headnote
AI generatedart. 4711 alin. (5) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 11 lit. l) din Legea nr. 90/2001, art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Statute of limitations for state claim against subordinate authority based on overvaluation of expropriated property: The dispute concerned a claim for the difference between the market value of a real estate property and the overvalued price established by an appraisal report in 2008, which served as the basis for issuing indemnification conversion titles; the State argued that the statute of limitations began only when the authority notified it of the valuation discrepancy in 2021. The court ruled that the action was time-barred under Article 8(1) of Decree No. 167/1958, holding that the limitation period is triggered when the injured party knew or *should have known* of the damage and the liable party, rather than when they actually verified the extent of the prejudice; citing the principle of presumed diligence for public entities managing state resources and applying the doctrine from the Court's 2019 law-interest decision No. 19, the judges determined that the State had a reasonable duty to detect the overvaluation within 2–3 years of the illicit act, thus making the later judicial action inadmissible.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în localitatea Piteşti, judeţul Argeş, şi valoarea de 662.000 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 18 noiembrie 2008, adică suma de 606.128 RON, actualizată cu rata inflaţiei de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
La data de 17 noiembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
La data de 2 februarie 2022, pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a A. S.A. şi a numitei B., care a fost respinsă ca tardiv formulată la termenul de judecată din 12 aprilie 2022.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 516 din data de 12 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca tardivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin decizia civilă nr. 601A din data de 25 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 516 din data de 12 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.
I.4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 601A din data de 25 aprilie 2023, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.
I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 29 august 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2, astfel cum rezultă din fişa şi procesul-verbal aflate la dosarul de recurs.
I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 noiembrie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.
I.7. Motivele de recurs
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Susţinând nelegalitatea hotărârii recurate, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
În opinia recurentului-reclamant, în aplicarea textului legal, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că "un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei/.../, precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive, ce exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât şi, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958".
A considerat că argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul şi/sau Ministerul Finanţelor îl puteau efectua asupra activităţii intimatei-pârâte, nu satisfac cerinţele normei materiale – art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de către instanţă, nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei deoarece eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generează, per se, un prejudiciu,
Mai mult, a arătat că, şi în situaţia în care ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii intimate-pârâte în intervalul de 3 ani, considerat de către instanţă ca rezonabil, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unu expert autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecinţa identificării rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs.
În opinia recurentului-reclamant instanţa de apel în mod eronat a reţinut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 26 martie 2021, emise de partea adversă, privind diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
Totodată, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în speţă sunt aplicabile mutatis mutandis dezlegările date prin Decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii.
I.8. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie care a fost calificată de către instanţă ca fiind o apărare pe fondul căii de atac.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, apreciind că argumentele instanţei de control judiciar vizând stabilirea momentului obiectiv al curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul şi/sau Ministerul Finanţelor îl puteau efectua asupra activităţii intimatei-pârâte nu satisfac cerinţele normei materiale menţionate, în contextul în care, de la momentul indicat, nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale.
Criticile astfel formulate sunt nefondate.
Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în localitatea Piteşti, judeţul Argeş, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte.
În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 8995/FF din data de 7 septembrie 2009 (conţinând titlul de despăgubire) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., apoi, au fost eliberate titlurile de conversie în acţiuni nr. 1436 din data de 22 decembrie 2009 şi nr. 3578 din data de 23 septembrie 2011 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiari.
Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că, într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este cel la care a fost emisă decizia de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (7 septembrie 2009), aşa cum a reţinut tribunalul, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.
A constatat că, în speţă, controalele activităţii entităţii subordonate trebuiau efectuate din oficiu, la intervale regulate şi rezonabile, în caz contrar conceptul de "conducere şi control al activităţii ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa" [art. 11 lit. l) din Legea nr. 90/2001] fiind în mare parte golit de conţinut; în acelaşi sens este şi principiul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 19 din data de 3 iunie 2019: "53. (…) în condiţiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de salariaţi în privinţa acelor resurse".
A mai reţinut şi că, de altfel, un asemenea control al activităţii pârâtei a şi fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de Curtea de Conturi, autoritate distinctă de stat, dar având această atribuţie specifică, în anul 2013; or, statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, de vreme ce aceasta prezintă şi un raport anual Parlamentului [art. 140 alin. (2) din Constituţie], astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripţia data la care s-a finalizat raportul cu relevanţă în cauză, nr. 25394 din 26 aprilie 2013.
Totodată, curtea de apel a constatat că Înalta Curte a reţinut, prin decizia invocată, că termenul de prescripţie curge chiar de la un moment anterior, iar nu că nu ar putea curge, în situaţii care sunt într-o anumită măsură diferite, de la data comunicării raportului Curţii de Conturi (nefiind contestat aspectul că de la un asemenea moment în mod cert curge termenul de prescripţie, problema supusă analizei fiind aceea dacă de fapt termenul începe să curgă chiar mai devreme).
A apreciat că, şi dacă s-ar admite că numai un control exercitat de stat prin autorităţile sale reprezentative ar fi relevant, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, de la care să înceapă să curgă termenul de prescripţie, este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel, precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât şi, pe de altă parte, la faptul că, pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă, la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În opinia instanţei de apel, în orice caz, un interval de 9 ani pentru efectuarea de către stat a unui control care i-ar fi permis să identifice deficienţele în activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii, ce ar face ca acţiunea, introdusă la 12 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuşi în termenul de prescripţie (de 3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi la cel al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege – 3 ani –, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.
Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acţioneze.
Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică a scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 26 martie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective (data înregistrării în evidenţele sale a adresei menţionate), întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului.
Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.
Nu este de natură a determina concluzia caracterului fondat al recursului nici critica prin care recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în speţă sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii
Cum în cazul particular al speţei se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.
Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".
Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că: "nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).
Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).
Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.
"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).
Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.
Ca atare, faţă de dezlegările obligatorii date prin această decizie, rezultă că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este chiar anterior celor reţinute de către instanţa de apel atunci când a arătat că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripţia data la care s-a finalizat raportul cu relevanţă în cauză – nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013 –, precum şi că, chiar dacă s-ar admite că numai un control exercitat de stat prin autorităţile sale reprezentative ar fi relevant, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, de la care să înceapă să curgă termenul de prescripţie, este unul rezonabil.
În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 26 martie 2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului expertizat.
Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice – art. 13 alin. (1) lit. e) din lege.
De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea – art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ –, ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite – art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate.
Astfel, statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţine protecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.
Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.
În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.
Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentl-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă – 2021).
În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 601A din data de 25 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 601A din data de 25 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.