Appeals over wrongful-detention damages nullified as inadmissible; reduced award stands

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, la data de 11 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, la repararea pagubei ce i-a fost pricinuită pe nedrept prin privarea de libertate, evaluând prejudiciul la suma de 300.000 euro, echivalentul RON, cu titlu de daune morale.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 237 din data de 22 noiembrie 2022, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă. a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 100.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit şi a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă 750A din data de 16 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu împotriva sentinţei civile nr. 237 din data de 22 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 237 din data de 22 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. şi cu apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a diminuat suma la care a fost obligat pârâtul să o plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri, la 20.000 RON.

A menţinut restul dispoziţiilor.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 750A din data de 16 mai 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 24 august 2023, sub nr. x/2022, fiind repartizată aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, în opinia sa, hotărârea pronunţată de către instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, a invocat faptul că instanţa de apel nu a arătat în mod clar şi concis care au fost motivele reducerii la 20.000 RON a sumei acordate cu titlu de despăgubiri şi de ce suma de 100.000 RON, stabilită de instanţa de fond, era prea mare.

A învederat că instanţa de apel s-a raportat doar la perioada arestării sale preventive, apreciind-o ca fiind una relativ scurtă, însă nu a indicat care sunt motivele pentru care a considerat-o ca atare, în contextul în care o perioadă de 24 de zile de privare de libertate pe nedrept este una enormă; a considerat că o astfel de motivare a instanţei nu poate justifica o reducere drastică (de cinci ori mai mică) a sumei ce reprezintă despăgubirile acordate.

Recurentul-reclamant a invocat şi faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 540 C. proc. pen., întrucât a avut în vedere doar durata privării nelegale de libertate şi nu şi consecinţele pe care măsura arestării preventive pe nedrept le-a produs asupra sa.

A subliniat că aceste consecinţe le-a dovedit cu declaraţiile martorilor, despre care instanţa de apel nici nu a făcut vorbire, care se coroborează cu actele medicale pe care le-a depus la dosar.

În opinia sa, din probele menţionate, rezultă legătura de cauzalitate dintre momentul luării măsuri arestării pe nedrept şi declanşarea problemelor sale de sănătate, care s-au manifestat ani de zile şi se manifestă şi în prezent.

A susţinut că instanţa de apel nu a motivat şi a aplicat greşit prevederile art. 540 C. proc. pen., fără a ţine seama de prejudiciul moral suferit şi de problemele grave de sănătate de care suferă şi în prezent ca urmare a măsurii preventive dispuse împotriva sa şi a acuzaţiilor neadevărate ce i s-au adus şi, totodată, nu a apreciat în echitate cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin.

A considerat că instanţa de apel, la aprecierea şi cuantificarea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin pentru prejudiciul moral suferit, a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile legale anterior menţionate, deşi din probele administrate rezultă clar că reţinerea, arestarea sa şi durata foarte lungă de judecare a cauzei, timp de 7 ani, au avut efecte devastatoare asupra întregii sale existenţe, asupra sănătăţii sale fizice şi, în special, psihice, asupra vieţii sale de familie, asupra profesiei sale, asupra relaţiilor sale cu oamenii etc.

Recurentul-reclamant a arătat şi că dezdăunarea ce i se cuvine trebuie să fie stabilită astfel încât să asigure un echilibru cât mai corect între suferinţa provocată şi consecinţele pe care le suportă pe plan psihic şi suma acordată cu titlu de reparaţie financiară.

De asemenea, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere prevederile legale şi să le aplice şi să le interpreteze în mod corect şi just, astfel încât principiul reparării corecte a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile să fie una reală, cu funcţie reparatorie.

A susţinut şi că instanţa de apel a apreciat doar că suma de 20.000 RON este de natură să dea eficienţă principiului reparării măsurii preventive aplicate pe nedrept, fără a argumenta acest considerent; în ceea ce priveşte modul de stabilire a despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor nepatrimoniale care se referă la existenţa omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate şi prestigiu, instanţa de apel doar a arătat că practica judiciară a consacrat principiul potrivit căruia repararea prejudiciilor morale nu trebuie să ocazioneze o îmbogăţire fără just temei a persoanelor prejudiciate.

În opinia recurentului-reclamant, în cauză nu poate fi vorba despre o îmbogăţire fără just temei, sens în care a făcut trimitere la o speţă în care au fost acordate daune morale de 500.000 RON unui judecător care a avut calitatea de reclamant.

Făcând referire la probele pe care le-a administrat în cauză, a subliniat că, prin acestea, a dovedit urmările şi consecinţele grave pe care le-a avut măsura arestării pe nedrept asupra sănătăţii sale, la nivel fizic şi psihic, aspect pe care instanţa de apel l-a nesocotit, aplicând greşit prevederile legale în materie de întindere a reparaţiei ce i se cuvine şi pe cale de consecinţă a cuantificat greşit despăgubirile acordate.

Recurentul-reclamant a apreciat că este de netăgăduit că arestarea sa pe nedrept i-a produs suferinţe enorme, la nivel fizic şi psihic, dar şi suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că măsura arestării i-a lezat demnitatea şi onoarea, precum şi raporturile personale ocrotite de lege şi că toate acestea i-au produs un prejudiciu care justifică pe deplin acordarea unei compensaţii materiale pe măsura daunelor suferite; aceste compensaţii sunt justificate mai ales faţă de problemele de sănătate generate, de care suferă şi în prezent, după aproximativ 9 ani.

Susţinând că toate aceste elemente, arătate anterior, nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 540 C. proc. pen., a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei instanţei de apel, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului pe care l-a declarat şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că, în opinia sa, soluţia de achitare a recurentului-reclamat, care s-a întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor necesare dispunerii măsurilor reţinerii şi a arestului la domiciliu (perioada 20 octombrie 2014 – 12 noiembrie 2014), întrucât, la momentul la care aceste măsuri au fost dispuse, instanţa penală a interpretat şi a aplicat în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Raportându-se la considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a susţinut că bănuiala plauzibilă de a fi săvârşit o infracţiune, de care se ţine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluţia pronunţată, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauza să fi săvârşit infracţiunea.

Recurentul-pârât a subliniat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu

În termen legal recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând respingerea acestuia şi, rejudecându-se cauza pe fond, respingerea acţiunii reclamantului.

În esenţă, reluând cele susţinute prin propriul recurs, a arătat că solicitarea de despăgubiri formulată de recurentul-reclamant este neîntemeiată, în condiţiile în care, din probele administrate în dosarul penal nr. x/2014, a rezultat săvârşirea infracţiunii pentru care acesta a fost anchetat, insuficienţa probelor fiind cea care a dus la achitarea părţii adverse, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În opinia recurentului-pârât, suferinţele şi umilinţele îndurate de recurentul-reclamant sunt consecinţa faptelor acestuia, astfel că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate fi obligat la plata unui prejudiciu pe care nu l-a cauzat.

II.3.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A.

În termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, susţinând că motivele de recurs formulate de către acesta sunt neîntemeiate.

A mai invocat faptul că, deşi a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material [motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..], recurentul-pârât nu a arătat în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate sau aplicate greşit.

A mai arătat şi că este adevărat că arestarea sa preventivă a fost dispusă în condiţiile legii, dar această măsură a devenit una nedreaptă, odată cu achitarea sa pentru fapta care i-a fost pusă în sarcină şi pentru care a fost reţinut şi arestat preventiv.

Faţă de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi de cele reţinute în considerentele deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, a menţionat că, în ceea ce îl priveşte, achitarea care s-a pronunţat a transformat arestarea preventivă luată în condiţii de legalitate de ordin procedural într-o arestarea nedreaptă, netemeinică.

Totodată, a arătat că partea adversă nu a făcut nicio referire la cuantumul despăgubirilor pe care instanţa de apel i le-a acordat şi a reluat pe scurt cele susţinute prin propria cerere de recurs, în sensul că, prin probele administrate, a dovedit urmările grave pe care le-a avut măsura arestării preventive, atât în plan psihic, cât şi fizic.

Ca atare, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

II.3.3. Răspunsul la întâmpinare

Nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 6 noiembrie 2023, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, asupra excepţie nulităţii recursurilor şi, în subsidiar, pe fondul acestora.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., grefate pe cele reţinute în hotărârea recurată, obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

II.5.1. Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

În speţă, deşi reclamantul a invocat ca temei de drept al recursului său dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., motivarea acestuia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare reglementate de acest texte legale, invocarea lor fiind doar formală.

Astfel, criticând diminuarea de către curtea de apel a cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă (de la 100.000 RON la 20.000 RON), recurentul-reclamant a susţinut, circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., că instanţa de apel nu a arătat în mod clar şi concis care au fost motivele acestei reduceri, exprimându-şi, totodată, nemulţumirea faţă de aprecierile pe care instanţa le-a făcut cu privire la durata relativ scurtă a măsurii arestării preventive şi la consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra lui.

Or, aceste aspecte nu vizează nelegalitatea deciziei atacate ci, cel mult, netemeinicia acesteia, astfel că nu pot forma obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Prin urmare, raportat la acest caz de casare, reclamantul ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, aşa cum s-a arătat deja, toate susţinerile sale constituie, în realitate, doar critici la adresa modului în care instanţa de apel a analizat şi interpretat probele administrate în cauză, solicitarea expresă a acestuia fiind aceea de a se reanaliza situaţia de fapt prin prisma probelor administrate.

Or, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor dacă aceasta presupune reevaluarea situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de operaţiune excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi analizat recursul. Se poate invoca, doar, nesocotirea criteriilor legale de stabilire a despăgubirilor, în măsura în care acestea există.

În speţă, pentru a stabili cuantumul despăgubirilor pe care le-a acordat recurentului-reclamant, instanţa de apel a reţinut că, din cauza valorii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

Astfel, cu referire la susţinerea părţii în sensul că arestarea preventivă i-a afectat starea de sănătate, instanţa a constatat că actele medicale invocate atestă anumite afecţiuni, că acestea datează din anul 2021 şi 2022 şi atestă o deficienţă uşoară a recurentului-reclamant, şi că acesta este apt limitat pentru îndeplinirea serviciului în poliţie, ca urmare a evaluărilor din iunie şi decembrie 2021 şi ianuarie 2023; de asemenea instanţa a constatat că din scrisorile medicale şi biletele de externare rezultă că recurentul suferă de tulburare de stress post-traumatică şi episod depresiv sever fără simptome psihotice, tulburări mentale şi de comportament, datorită folosirii altor stimulanţi, incluzând cofeina, sindromul de dependenţă, însă între toate aceste afecţiuni şi măsura privativă de libertate nedreaptă nu se face dovada existenţei unei legături de cauzalitate, mai ales că măsura privativă a fost dispusă în anul 2014.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că durata măsurilor preventive ce au fost luate împotriva recurentului-reclamant nu a fost una care să pericliteze grav valorile sociale ocrotite reclamate de acesta, arestarea fiind dispusă la domiciliul său, iar despăgubirile se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte ca urmare a achitării şi nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetărilor şi judecăţii până la data achitării, astfel că este greu de stabilit o legătură de cauzalitate între aceste afecţiuni şi măsura preventivă nedreaptă.

A apreciat că declaraţiile martorilor în sensul că episoadele depresive severe de care suferea s-au manifestat mulţi ani după perioada măsurii arestării şi se manifestă şi în prezent nu pot fi apreciate ca făcând proba legăturii de cauzalitate între acestea şi măsura preventivă, nefiind elemente certe care să confirme fără putinţă de tăgadă că episoadele depresive au fost declanşate în perioada arestării preventive sau că acestea nu erau preexistente.

În ceea ce priveşte afirmaţiile recurentului-reclamant că imaginea şi prestigiul său profesional au fost lezate de intensa mediatizare a situaţiei sale, în esenţă, instanţa de apel a reţinut că statul român nu poate fi ţinut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informaţiile astfel apărute în presă, mai ales că era vorba despre un interes general şi anume fapte de corupţie săvârşite de către poliţiştii de frontieră, iar măsurile preventive au vizat un număr mai mare de agenţi, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României, republicată.

La cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere că, în mod unanim a fost apreciat, atât de instanţele naţionale, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic şi nu de a îl acoperi în întregime, iar practica instanţelor de judecată în materie oferă o mai concretă aplicare a criteriilor pe care le regăsim la art. 540 C. proc. pen., pentru stabilirea felului şi întinderii reparaţiei.

Din coroborarea prevederilor art. 541 alin. (1) cu cele ale art. 538 C. proc. pen., a reţinut că rezultă faptul că una din cerinţele prevăzute de lege şi care urmează a fi avută în vedere de către instanţa de judecată pentru a se stabili întinderea reparaţiei o reprezintă dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate şi durata măsurii preventive.

Faţă de situaţia concretă a speţei şi de probele administrate, curtea de apel a apreciat că suma globală de 20.000 RON este de natură să dea eficienţă principiului reparării măsurii preventive nedrepte, iar partea să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, după cum recunoaşterea dreptului în sine la despăgubire, reprezintă o reparaţie suficientă şi echitabilă, alături de măsura achitării definitive dispuse prin sentinţa penală.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus arătate că instanţa de apel a soluţionat cauza după analizarea detaliată a tuturor probelor administrate, împrejurarea că recurentul reclamant este nemulţumit de concluziile la care aceasta a ajuns şi de modul în care au fost apreciate probele şi celelalte elemente de fapt ale cauzei nejustificând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât aceasta nu echivalează cu lipsa motivării, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Prin urmare, câtă vreme susţinerile recurentului circumscrise acestui motiv de recurs nu pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate ci netemeinicia acesteia, nu pot constitui obiect al analizei instanţei de control judiciar în recurs.

Înalta Curte constată că, nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. cererea de recurs formulată de reclamant nu conţine critici concrete de nelegalitate. Astfel, deşi recurentul invocă nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 540 C. proc. pen., în dezvoltarea acestei critici se raportează la aceleaşi aspecte de fapt susţinute în cadrul motivului anterior de recurs, respectiv la faptul că instanţa a ţinut seama doar de durata arestării şi nu şi de consecinţele pe care această măsură le-a avut asupra sa.

Or, nelegalitatea la care se referă textul art. 488 alin/1 punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă, iar nu de chestiuni de fapt şi de apreciere a probelor administrate în cauză.

Încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt etc., însă, cauză, recurentul-reclamant, în dezvoltarea criticilor formulate prin cererea de recurs, nu a invocat şi nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea eronată a probelor ceea ce nu echivalează cu aplicarea greşită a legii, în sensul motivului de casare invocat, care se referă la acele situaţii în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic, ceea ce, în speţă, în mod evident, nu este cazul.

În plus, deşi partea a invocat nesocotirea unui criteriu legal care ar fi trebuit să stea la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor – consecinţele pe care arestarea nelegală le-a avut asupra sa –, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu aduce argumente care să susţină această afirmaţie, ci prezintă propria opinie cu privire la valoarea probelor administrate în cauză şi la aspectele care ar rezulta din acestea.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestora.

Cu alte cuvinte, critica recurentului-reclamant ce vizează stabilirea situaţiei de fapt în urma analizei probelor administrate (înscrisuri, declaraţii de martori), nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţelor de fond.

Raportat la toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că modalitatea de motivare a recursului nu îndeplineşte rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susţinute de recurentul-reclamant nefiind apte de încadrare nici în motivele de casare invocate şi nici în vreuna dintre celelalte ipoteze la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nereprezentând critici de nelegalitate a hotărârii recurate, ci de netemeinicie a acesteia. Invocarea ca temei de drept al recursului a unor dispoziţii legale nu este suficientă pentru a atrage admisibilitatea căii de atac promovate în condiţiile în care, în motivarea acesteia, nu se regăsesc şi critici concrete de nelegalitate.

Prin urmare, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A..

II.5.2. Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu

Prin recursul formulat, în esenţă, recurentul-pârât a susţinut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă nu a indicat în mod concret care sunt dispoziţiile legale nesocotite sau aplicate greşit de către instanţa de apel şi care este eroarea de judecată aptă a atrage incidenţa motivului de casare invocat.

În concret, în apel, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor a susţinut că soluţia de achitare nu poate constitui un temei suficient pentru acordarea de despăgubiri în cazul în care măsura preventivă dispusă a fost legală, soluţia adoptată în cauză fiind contrară jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, detenţia provizorie legală nedând dreptul la reparaţie.

Analizând apelul pârâtului, instanţa devolutivă a reţinut că, pentru soluţionarea unei cereri prin care se solicită repararea prejudiciului moral de către o persoană care a fost privată de libertate în cursul unui proces penal finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca printr-unul dintre actele jurisdicţionale prevăzute de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. să se fi constatat caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, este necesară stabilirea regulilor de drept aplicabile, dar şi a interpretărilor oficiale obligatorii date acestor norme şi, dacă acestea sunt contrare şi în mod concomitent incidente, stabilirea celei prioritar aplicabile.

Instanţa de apel a constatat că, în timp ce prin decizia nr. 15/2017, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., între altele, că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, prin decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, s-a stabilit că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

În consecinţă, faţă de ansamblul considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, instanţa a apreciat că soluţia de achitare este suficientă, prin ea însăşi, pentru a se recunoaşte dreptul la repararea pagubei şi persoanei care a fost privată de libertate în mod injust şi nedrept în cursul procesului penal finalizat cu o soluţie de clasare sau achitare, având în vedere că forma restrictivă a conţinutului normativ a art. 539 din C. proc. pen. (care recunoaşte un drept la reparaţie doar în cazul unei privări nelegale de libertate) a fost sancţionată prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Mai mult, a reţinut că, ulterior pronunţării sentinţei de către tribunal, a fost pronunţată decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2022, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate; în acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat că faptul că soluţia de achitare s-a bazat pe un probatoriu insuficient, ca urmare a eliminării din probatoriul administrat a unor mijloace de probă în temeiul unei decizii a Curţii Constituţionale, nu poate reprezenta un impediment şi nici un criteriu în raport cu admisibilitatea unei astfel de acţiuni întemeiată pe caracterul nedrept al măsurii, esenţială fiind soluţia de achitare dispusă pe lit. c) prin hotărârea judecătorească, acesta constituind temeiul valorificării dreptului la repararea pagubei.

Pe calea prezentului recurs, pârâtul a reluat susţinerile formulate în apel (paginile 2 şi 3 ale cererii de apel) arătând că despăgubirile pot fi acordate doar dacă arestarea sau detenţia au avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate, iar soluţia de achitare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor necesare dispunerii măsurilor preventive aplicate recurentului-reclamant, întrucât, la momentul la care acestea au fost dispuse, instanţa penală a interpretat şi a aplicat în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, în recurs, pârâtul nu a făcut nimic altceva decât să reitereze criticile formulate în faţa instanţei de apel cu privire la hotărârea pronunţată la fond, deci critici formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, fără a arăta în ce modalitate decizia Curţii de Apel nu este conformă legii.

Or, obiectul recursului este decizia pronunţată de către instanţa de apel, iar criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze dezlegările date prin aceasta şi judecata ce a avut loc în faţa instanţei de apel, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţii făcute în faţa instanţei de prim control devolutiv, susţineri care au fost deja analizate şi soluţionate prin decizia atacată potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.

Necombătând în niciun fel argumentele instanţei de apel şi neformulând critici susceptibile de cenzură în recurs, pârâtul a nesocotit, practic, existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului. Prin urmare, câtă vreme criticile formulate de acesta nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

Ca atare, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. iar criticile formulate de recurentul pârât nu se circumscriu acestui cadru legal, constatând, totodată, că în speţă nu pot fi reţinute nici motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

II.5.3. Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu împotriva deciziei civile nr. 750A din data de 16 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.