Negative conflict of jurisdiction over separate recovery of legal costs resolved in favor of court of defendant's seat

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa – secţia civilă, în data de 21 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanţii Oraşul Năvodari, prin primar şi Primarul Oraşului Năvodari au solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A., la plata sumei de 28.560 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în dosarele x/2019 şi y/2019

Prin sentinţa civilă nr. 5477 din 06 iunie 2023, Judecătoria Constanţa – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

În motivare, această instanţă a reţinut că sunt incidente, în ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei, prevederile art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care este competentă teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa a reţinut că sediul pârâtului, aşa cum este indicat în cuprinsul cererii introductive, este în localitatea Ploieşti, strada x nr. 25, jud. Prahova, iar din analiza înscrisurilor existente la dosar, nu rezultă incidenţa dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială alternativă, raportat la prevederile art. 107 C. proc. civ., motiv pentru care a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Judecătoriei Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Învestită prin declinare, Judecătoria Ploieşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 6813 din 07 noiembrie 2023, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Judecătoriei Constanţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut, în esenţă, că, faţă de caracterul de ordine privată al normelor de competenţă incidente în speţă şi faţă de faptul că pârâta nu a invocat, prin întâmpinare, excepţia de necompetenţă, prima instanţă sesizată nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, astfel că Judecătoria Constanţa ar fi trebuit să constate că este competentă în cauză.

A mai apreciat că sunt incidente aspectele care au făcut obiectul unui recurs în interesul legii (Decizia nr. 31/2019 din 11.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii) care este aplicabil în cauză pentru identitate de raţiune, fiind vorba despre nerespectarea condiţiilor de invocare a excepţiei de necompetenţă (invocarea din oficiu a excepţiei necompetenţei teritoriale de ordine privată) şi consecinţele acestui fapt.

În consecinţă, Judecătoria Ploieşti a apreciat că nu este competentă din punct de vedere teritorial să judece prezenta cauză, astfel încât a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare, în favoarea Judecătoriei Constanţa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Înalta Curte reţine că Judecătoria Constanţa şi Judecătoria Ploieşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, cea dintâi instanţă reţinând că, în speţă, este incidentă regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ., în timp ce a doua instanţă a apreciat că norma de competenţă incidentă în cauză este de ordine privată şi nu putea fi invocată de instanţa de judecată, din oficiu, raportat la prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Obiectul demersului judiciar dedus judecăţii îl reprezintă soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019 ale Tribunalului Constanţa.

Înalta Curte reţine că recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării de principiu din Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt "cereri principale supuse taxei judiciare de timbru", cu "caracter autonom faţă de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă (decurgând din culpa procesuală şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare) şi c) împrejurarea că raţiunea prorogării competenţei instanţei în temeiul dispoziţiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecinţa aplicării regulilor de competenţă de drept comun."

De asemenea, prin Decizia nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, în toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie culpa procesuală, decurgând din pierderea procesului. Totodată, s-a reţinut că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă, etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, în care vor fi urmate regulile de competenţă de drept comun, pretenţia nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competenţă, să fie în căderea instanţei învestite cu judecata litigiului principal.

Raportat la cele anterior reţinute, având în vedere considerentele deciziilor evocate, se constată că, în speţă, faţă de natura cauzei, este aplicabilă norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care: "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, se reţine că art. 129 C. proc. civ. reglementează excepţiile de necompetenţă, pe care le califică ca fiind de ordine publică sau privată, iar la alin. (2) pct. 3 stipulează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În speţă, Înalta Curte constată că pentru soluţionarea cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată, C. proc. civ. nu instituie o competenţă teritorială exclusivă, întrucât obiectul cauzei nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de dispoziţiile art. 117-121 C. proc. civ., ci, în temeiul dispoziţiilor art. 107 din C. proc. civ., este stabilită o competenţă de ordine privată, aşa cum rezultă din interpretarea art. 129 C. proc. civ.

În atare condiţii, fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Înalta Curte reţine că, în cauză, pârâtul nu a depus întâmpinare, în termenul legal, deşi a fost citat cu această menţiune de către prima instanţă sesizată.

Astfel, se observă că excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa a fost invocată de instanţa de judecată, la primul termen de judecată acordat în cauză, iar nu de pârât, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, cum pârâtul nu a depus întâmpinare prin care să invoce excepţia necompetenţei teritoriale, iar la prima zi de înfăţişare la care a fost legal citat, acesta nu s-a prezentat, Înalta Curte reţine că o eventuală necompetenţă teritorială a instanţei învestite iniţial s-a acoperit, instanţa de judecată sesizată iniţial nefiind în măsură să invoce din oficiu excepţia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.