Ministry liable under strict custody rule for bear attack on minors; appeal dismissed, prior damages upheld

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, la data de 6 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., reprezentanta legală a minorilor B. şi C., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a se dispune: obligarea pârâtului la despăgubirea minorului C. cu suma de 1.000 de RON, daune materiale şi suma de 50.000 euro, plătiţi în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând daune morale ca urmare a suferinţelor produse în urma atacului unui animal sălbatic, specia urs, eveniment survenit la data de 18 aprilie 2022; obligarea pârâtului la despăgubirea minorului B. cu suma de 50.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând daune morale ca urmare a suferinţelor produse în urma atacului unui animal sălbatic, specia urs, eveniment survenit la data de 18 aprilie 2022; obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale aplicate la cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate celor doi minori, calculate de la data evenimentului, 18 aprilie 2022 şi până la data plăţii efective; obligarea la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorarii avocaţiale şi taxe judiciare de timbru.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 540 din data de 28 octombrie 2022, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., reprezentantă legală a minorilor B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, şi, în consecinţă: a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei A., reprezentantă a minorului C., a sumei de 38 RON, cu titlul de daune materiale; a obligat pârâtul la plata către reclamanta A. sumei de 20.000 euro în favoarea minorului C. şi 10.000 euro în favoarea minorului B., cu titlul de daune morale, precum şi a dobânzii legale pentru aceste sume, calculată începând cu data de 18 aprilie 2022 şi până la data plăţii efective a debitului principal; a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, împotriva sentinţei civile nr. 540 din data de 28 octombrie 2022 pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.

II. Calea de atac declarată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2022, de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 septembrie 2023, sub nr. x/2022.

II.2. Cererea de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate.

Preliminar, a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a menţionat în cadrul dispozitivului deciziei recurate faptul că aceasta este definitivă, deoarece decizia pronunţată în apel, în materia răspunderii civile delictuale, face parte din categoria deciziilor care pot fi atacate cu recurs, nefiind încadrată în categoria deciziilor exceptate de la exercitarea acestei căi de atac.

În dezvoltarea criticilor formulate, din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile Legii vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, întrucât, deşi a stabilit ca fiind incidente prevederile art. 131 din lege, aceasta nu a aplicat metoda de calcul stabilită de prevederile legale mai sus-menţionate în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanţilor.

Considerând că tribunalul şi instanţa de apel au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimaţilor-reclamanţi, au precizat faptul că, la data producerii incidentului ce face obiectul prezentei cauze, intimaţii-reclamanţi erau minori, iar acest lucru prezintă relevanţă din perspectiva faptului că, în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 407/2006, stabilite ca fiind incidente în prezenta cauză: "(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale, (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate".

În opinia recurentului-pârât, se impune reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina sa cu titlu de daune morale, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensaţie echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul prezentei cauze, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză a victimelor.

Făcând trimitere la jurisprudenţa naţională în materie şi indicând în acest sens mai multe hotărâri judecătoreşti, recurentul-pârât, prin raportare la situaţia dedusă judecăţii, a menţionat că, astfel cum rezultă din certificatul medico-legal, pentru tratarea leziunilor de care a suferit intimatul-reclamant C., în urma incidentului ce face obiectul prezentei cauze, au fost necesare un număr de 8-9 zile de spitalizare.

Prin urmare, a apreciat ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal şi menţinute de către instanţa de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât şi circumstanţele în care s-a produs prejudiciul şi criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporţionale şi echitabile în vederea despăgubirii intimatului.

Totodată, a susţinut că instituirea exclusiv în sarcina sa a unei astfel de obligaţii de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

A susţinut că instanţele anterioare nu au ţinut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, şi nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanţă ca "preţ al durerii".

Astfel, a arătat că prevederile art. 1 lit. a) şi lit. p) din Legea vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 stabilesc faptul că administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare".

Totodată, a subliniat că dispoziţiile art. 1 lit. r) din acelaşi act normativ prevăd că gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul şi răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune".

În plus, a menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006: "Gestionarii sunt obligaţi să asigure protecţia faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuţii specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplineşte condiţiile legii şi ale reglementarilor administratorului", iar dispoziţiile legii speciale se completează cu cele ale C. civ., conform cărora răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului; în cazul de faţă, paza juridică fiind transferată către gestionarul D..

Ca atare, faţă de prerogativele fiecărei entităţi din care decurge responsabilitatea dezdăunării, a apreciat că nu poate fi ţinut doar Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condiţiile în care nu deţinea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligaţii căzând în sarcina D., în calitate de gestionar.

În opinia recurentului-pârât, chiar dacă ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.

II.3. Apărările formulate

În termen legal, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la interpretarea normelor legale ce stabilesc calitatea recurentului-pârât de persoană răspunzătoare, au arătat că acesta face o confuzie între instituţia pazei juridice, noţiune asimilată puterii de direcţie, supraveghere şi control a animalelor, şi aceea a pazei materiale a speciilor de faună împotriva acţiunilor de braconaj, obligaţie asumată de către gestionari prin contractele de gestiune.

Totodată, au considerat că recurentul-pârât dă o interpretare greşită raporturilor de solidaritate şi, referitor la legitimarea procesuală civilă a părţii adverse, au susţinut că, faţă de prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006 coroborat cu şi art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, rezultă că recurentul-pârât este cel care avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ca speciile de vânat să nu producă pagube; paza juridică, în înţelesul art. 1377 C. civ., revine autorităţii centrale care este recurentul-pârât în cauză.

În opinia intimaţilor-reclamanţi, chiar dacă se invocă existenţa unui contract de gestiune, în speţă, atribuţiile instituţiei recurente-pârâte, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcţionarea acesteia, sunt distincte şi nu exclud calitatea de paznic juridic a acesteia, întrucât paza juridică este o noţiune ce excede obligaţiilor contractuale asumate de către părţi prin contractul de gestiune, contract ce produce efecte relative.

Astfel, au apreciat că în mod corect au reţinut instanţele de fond, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, că, în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, adică de către recurentul-pârât.

Au mai arătat intimaţii-reclamanţi că, din interpretarea normelor prevăzute în art. 1375-1377 C. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 13 şi art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, rezultă cu claritate că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aceste animale se află în sarcina autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, iar, pentru prejudiciul cauzat fiinţei umane, legiuitorul a stabilit o răspundere obiectivă, fără vinovăţie, drept garanţie a dreptului fundamental al omului la viaţă, sănătate şi integritate corporală.

În plus, au subliniat că, şi dacă s-ar admite criticile recurentului-pârât în sensul stabilirii unei răspunderii solidare în sarcina acestuia şi a gestionarului, legea conferă victimei dreptul de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre aceştia pentru repararea întregului prejudiciu, aspect ce rezultă fără echivoc din prevederile art. 1443 C. civ., ulterior pretenţiile recurentului-pârât putând fi valorificate pe calea unei eventuale acţiuni în regres şi nicidecum pe calea extraordinară de atac a recursului.

Cu privire la criticile referitoare la presupusa aplicabilitate a art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 în vederea cuantificării daunelor morale, au susţinut că aplicarea normelor legale în stabilirea daunelor morale de către prima instanţă nu a fost criticată pe calea apelului, astfel că, această statuare a tribunalului a intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai poate face obiectul recursului, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, dacă s-ar trece peste apărarea precedentă, au arătat că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au interpretat în mod corect prevederile legale în materie şi au dispus ca repararea prejudiciului moral să fie făcută în condiţiile dreptului comun, soluţia fiind ferită de orice critici sub acest aspect.

În plus, au susţinut că recurentul-pârât nu a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în ipoteza prevăzută art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, întrucât victimele sunt persoane minore, iar textul de lege vizează strict persoanele în activitate, salariate ori nesalariate.

Totodată, au invocat faptul că reglementarea de la art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 este inoperantă, faţă de lipsa normelor metodologice de punere în aplicare la data producerii evenimentului prejudiciabil, iar H.G. nr. 3 din data de 4 ianuarie 2023 şi Ordinul nr. 1656 din data de 18 aprilie 2023 nu pot fi aplicate în speţă, având în vedere principiul neretroactivitaţii legii civile.

Intimaţii-reclamanţi au mai apreciat şi că norma cuprinsă în art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 nu acoperă toate tipurile de prejudiciu moral generat de un astfel de eveniment, legiuitorul instituind o reglementare specială strict cu privire la prejudiciul moral generat de starea de neputinţă a victimei în perioada de inactivitate cauzată de atacul de urs.

În opinia intimaţilor-reclamanţi, această reglementare legislativă vine aşadar doar să completeze prevederile generale cu privire la repararea prejudiciului moral în sensul acordării unor "despăgubiri", suplimentare, iar nu să limiteze acordarea compensaţiilor băneşti conform prevederilor generale.

Astfel, au considerat că prejudiciul constând în suferinţe fizice şi psihice, afectarea stării de sănătate fizică şi psihică, prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, prejudiciul psihic legat de starea de şoc emoţional şi stare de stres posttraumatic precum şi cel generat de restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială urmează a fi reparat în condiţiile dreptului comun, întrucât legea specială nu prevede o procedură derogatorie referitor la aceste ipoteze, iar principiul consacrat de interpretare ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex nu permite repararea daunelor morale sub toate formele potrivit criteriului de plafonare prevăzut la art. 131 din Legea nr. 407/2006.

În plus, au susţinut că art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 stabileşte un criteriu de plafonare care încalcă prevederile internaţionale în materia drepturilor fundamentale şi, făcând referire la cele reţinute prin jurisprudenţa naţională în materie, au arătat că aderă la poziţia instanţelor de fond, în sensul că prejudiciul de natură morală sau nepatrimonială în cauză este supus dispoziţiilor art. 1381, art. 1385 şi art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ., potrivit cărora, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, dispoziţii legale care urmează a fi aplicate şi interpretate în raport cu jurisprudenţa în materie,.

Referitor la critica recurentului-pârât vizând raportul de proporţionalitate dintre sumele acordate cu titlu de compensaţie şi prejudiciul efectiv produs, au apreciat că aceasta nu poate face obiectul recursului, întrucât se tinde la devoalarea fondului dreptului; în subsidiar, au arătat că achiesează la considerentele instanţelor de fond, criticile din recurs privind cuantumul daunelor acordate fiind neîntemeiate.

Aceste susţineri au fost reluate de către intimaţii-reclamanţi prin concluziile scrise depuse, prin avocat, la termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2024.

În termen legal, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimaţii-reclamanţi, reluând susţinerile formulate prin cererea de recurs şi subliniind că apelul pe care l-a formulat conţine preponderent critici referitoare la modul în care a fost stabilit cuantumul daunelor morale de către instanţa de apel, fiind eronată şi neîntemeiată aprecierea părţilor adverse că dezlegarea dată acestei chestiuni de către prima instanţă a intrat în puterea lucrului judecat.

A mai susţinut şi că sunt lipsite de relevanţă argumentele intimaţilor-reclamanţi conform cărora prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006 nu pot fi aplicate în cauză, în raport de vârsta victimelor, având în vedere că, în interpretarea teleologică a dispoziţiilor legale menţionate, acestea îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea pentru toate situaţiile în care persoana îndreptăţită la primirea despăgubirii nu este salariată.

Prin urmare, în considerarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, a subliniat că, din moment ce legiuitorul nu distinge între diferite categorii de persoane care nu sunt salariate, este imperativă aplicarea dispoziţiilor legii speciale la cauza dedusă judecăţii.

Totodată, a învederat că sunt eronate şi nejustificate argumentele intimaţilor-reclamanţi, prin care s-a susţinut că art. 131 din Legea nr. 407/2006 este inoperant, practica judiciară consolidată în această materie (la care face trimitere în cuprinsul răspunsului la întâmpinare) relevând utilitatea prevederilor legale în cauzele ce au ca obiect atacuri ale exemplarelor din speciile de interes cinegetic.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 noiembrie 2023, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ. a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Prioritar, cu privire la susţinerile recurentului-pârât ce vizează greşita menţionare în dispozitivul deciziei recurate a faptului că aceasta ar fi definitivă, Înalta Curte reţine că, pe de o parte, potrivit art. 457 alin. (2) C. proc. civ., menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, iar, pe de altă parte, că, în prezenta cale de atac nu s-a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului, astfel că nu se impune o analiză a cauzei din perspectiva acestui aspect.

Cu titlul preliminar, Înalta Curte reţine că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând, pe de o parte, din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, pe de altă parte, din art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond, în recurs se poate verifica doar dacă acesta a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situaţie, fără a se putea cenzura în vreun fel concluzia la care instanţa de apel a ajuns în urma acestei analize.

În plus, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că motivele de la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Ca atare, această normă instituie un fine de neprimire a acelor critici care, deşi puteau fi invocate pe calea apelului, partea nu le-a pus în discuţie prin cererea de apel, ci a înţeles să le invoce direct în faţa instanţei de recurs.

Prin urmare, nu pot face obiectul verificării ce urmează a fi realizată de către prezenta instanţă de recurs criticile recurentului-pârât ce vizează cuantumul despăgubirilor acordate intimaţilor-reclamanţi, întrucât acestea fie se referă la temeinicia decizie instanţei de apel şi nu la legalitatea acesteia, fie au fost invocate omisso medio.

Astfel, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a stabilit a fi incidente prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006, însă nu a aplicat metoda de calcul stabilită prin aceste dispoziţii legale în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite intimaţilor-reclamanţi.

Subsumat acestei critici, printr-o primă afirmaţie, recurentul-pârât a făcut referire la aspecte ce ţin de situaţia de fapt a speţei şi la probele administrate în cauză, referitoare la numărul de zile de spitalizare de care a avut nevoie intimatul-reclamant C. şi la circumstanţele în care a avut loc evenimentul care a determinat producerea prejudiciului suferit de intimaţii-reclamanţi, apreciind că se impune o reevaluare a cuantumului despăgubirilor acordate.

Or, prin aceste susţineri, recurentul-pârât tinde a determina o reapreciere a probelor administrate şi o reanalizare a aspectelor de fapt ale cauzei, cu consecinţa redimensionării cuantumului despăgubirilor morale acordate, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate verifica decizi recurată prin prisma criticilor referitoare la criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate în cauză, având în vedere că, aşa cum s-a arătat, recurentul-pârât nu susţine lipsa unei atare analize, ci contestă însăţi concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma propriei evaluări a acestor criterii, susţinerile astfel formulate vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii atacate şi nu nelegalitatea ei.

Totodată, Înalta Curte constată că susţinerea potrivit căreia în stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţele au ignorat prevederile alin. (2) a art. 131 din Legea nr. 407/2006, reprezintă o critică nouă, formulată pentru prima dată în recurs, fiind invocată omisso medio, respectiv fără ca aceasta să fi fost supusă şi cenzurii instanţei de apel, prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei tribunalului, astfel că nu poate fi primită şi analizată în prezenta cale de atac.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza doar susţinerile prin care recurentul-pârât pretinde că instituirea, exclusiv în sarcina sa, a obligaţie de plată a despăgubirilor a fost dispusă cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

În concret, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit calitatea sa de paznic juridic al animalului sălbatic vizat în speţa dedusă judecăţii, cu consecinţa antrenării nelegale a răspunderii sale civile delictuale, rezultată din încălcarea şi aplicarea greşită a normelor din C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale, precum şi a celor ale art. 1 lit. a), p) şi r) şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006.

Înalta Curte notează că, aşa cum rezultă din elementele cererii introductive şi cum s-a examinat de către instanţele de fond, pe calea prezentei acţiuni, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, intimaţii-reclamanţi urmăresc obligarea recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata daunelor materiale şi morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui animal sălbatic, din specia urs, care a avut loc pe o păşune aflată în apropierea localităţii Armeni, comuna Loamneş, judeţul Sibiu.

Cauza juridică din litigiul pendinte, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi art. 1377 C. civ.

Prin urmare, instanţele de fond şi apel au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, precum şi a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.

Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reţinerii greşite a calităţii de paznic juridic a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Înalta Curte constată că acest minister are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, contrar susţinerilor din recurs.

În aceste sens, se are în vedere faptul că deşi vânatul, care se află în proprietatea statului, se află în stare de libertate, libertatea acestuia este susceptibilă de supraveghere, ceea ce permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, prin măsurile ce se cuvine a fi luate pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Art. 1375 C. civ. prevede că "Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ", iar art. 1377 C. civ. statuează că "În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu ".

În speţă, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, conform art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuţie evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2 (în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs).

De altfel, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecţia mediului, are şi alte atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, care să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât în mod corect, instanţele anterioare i-au atribuit calitatea de paznic juridic, în înţelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului în sensul dat prin cererea de recurs.

Pe de altă parte, D., cu privire la care recurentul-pârât a arătat că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urşilor sălbatici, iar, în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006, reprezintă persoana juridică română, licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, având în vedere că ursul brun este specie protejată şi inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

Altfel spus, calitatea Asociaţiei de gestionar al fondului cinegetic care are obligaţia de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) şi, drept urmare, nu poate avea nici aptitudinea de a le limita intimaţilor-reclamanţi dreptul afirmat de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului-pârât.

De altfel, intenţia legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituţiilor publice centrale cu atribuţii în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale în Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 131 care a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, (cum este cazul de faţă), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019: (1) Se înfiinţează Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului şi prin comasarea cu Ministerul Apelor şi Pădurilor, prin preluarea activităţilor şi structurilor acestuia, precum şi a unităţilor aflate în subordinea, coordonarea şi sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor se desfiinţează Ministerul Apelor şi Pădurilor.

Conform acestor dispoziţii, prin preluarea activităţilor, structurilor şi unităţilor aflate în subordinea Ministerului Apelor şi Pădurilor care, astfel, se desfiinţează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparţine autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare şi care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent-pârât.

Similar celor reţinute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existenţa legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ. a căror aplicabilitate la circumstanţele factuale ale speţei a fost corect realizată de către instanţele de fond şi de apel.

În plus, în acord cu cele reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, prin încheierea de şedinţă din data de 22 septembrie 2022, a respins cererea de introducere în cauză a D., formulată de recurentul-pârât, iar această încheiere nu a fost atacată cu apel, devenind, astfel, definitive aspectele tranşate prin aceasta.

Ca atare, din cele anterior reţinute, se desprinde concluzia că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent-pârât, cu respectarea prevederilor legale aplicabile speţei, astfel încât criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată – respingerea recursului ca nefondat – Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs), către A., în calitate de reprezentant legal al intimaţilor-reclamanţi B. şi C., apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum şi faptul că acest cuantum este unul justificat de munca depusă de avocatul intimaţilor-reclamanţi, care a formulat întâmpinare şi concluzii scrise şi s-a prezentat la termenul acordat în cauză, susţinând oral concluziile asupra recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON, către A., în calitate de reprezentant legal al intimaţilor-reclamanţi B. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.