Bank guarantee enforcement upheld; commune's appeal annulled for lacking valid cassation grounds.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în data de 17.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Comuna Cristeşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, să se constate că pârâta nu este îndreptăţită să solicite executarea scrisorii de garanţie de restituire a avansului nr. x/15.12.2015.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 188/10.03.2021, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 629/06.09.2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul reclamantei împotriva sentinţei nr. 188/10.03.2021 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia I civilă, în data de 28.09.2021 sub nr. x/2020*.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa nr. 2620/25.11.2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta Comuna Cristeşti şi a constatat că pârâta nu are dreptul a solicita executarea scrisorii de garanţie de restituire a avansului nr. x/15.12.2015.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 296/20.06.2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul formulat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva sentinţei nr. 2620/25.11.2021 pronunţate Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Decizia pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia nr. 36/18.01.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursul declarat de recurs de pârâta Agenţia pentu Finanţarea Investiţiilor Rurale, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 260/2023 din 12 mai 2023, Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă a admis apelul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva sentinţei civile nr. 2620/25.11.2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Comuna Cristeşti, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a constatat că pârâta nu mai este îndreptăţită să solicite executarea scrisorii de garanţie bancară nr. x/15.12.2015, pentru suma de 1.639.394 RON, restituită de Comuna Cristeşti în data de 19.11.2020, şi a respins în rest acţiunea.

6. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta Comuna Cristeşti, prin primar.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare; totodată, a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. XI pct. 2 din O.U.G. Nr. 107/2013, pentru stabilirea unor măsuri bugetare, respectiv a art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2009 privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile provenite din Fondul european de garantare agricolă, Fondul european agricol de dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi a fondurilor alocate de la bugetul de stat, privind gestionarea fondurilor nerambursabile alocate de la Comunitatea Europeană şi a fondurilor alocate de la bugetul de stat aferente programului de colectare şi gestionare a datelor necesare desfăşurării politicii comune în domeniul pescuitului şi a programului de control, inspecţie şi supraveghere în domeniul pescuitului şi pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 218/2005 privind stimularea absorbţiei fondurilor SAPARD, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală, Fondul european pentru pescuit, Fondul european de garantare agricolă, prin preluarea riscului de creditare de către fondurile de garantare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 25 iunie 2009, aprobată cu modificări prin Legea Nr. 371/2009, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât a fost adoptat cu nerespectarea art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituţie, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social cât şi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cât şi a art. 146 lit. d) din Constituţie.

A mai solicitat instanţei de recurs să se pronunţe cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. XI pct. 2 din O.U.G. nr. 107/2013, pentru stabilirea unor măsuri bugetare, respectiv art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2009, întrucât a fost adoptat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece legea criticată a fost adoptată fără avizul prealabil al Băncii Naţionale a României conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cât şi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cât şi a art. 146 lit. d) din Constituţie; precum şi cu privire la excepţia de neconstitutionalitate a art. VIII din O.U.G. nr. 68/2014, privind modificarea şi completarea unor acte normative, respectiv art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2009 întrucât au fost adoptate cu nerespectarea art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituţie, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social cât şi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cât şi a art. 146 lit. d) din Constituţie. Totodată, recurenta a solicitat suspendarea cauzei în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În continuare, recurenta a repetat argumentele expuse în cuprinsul paginilor 4-16 la paginile 17-34, după care, pe fondul cauzei, a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. Recurenta a prezentat aspecte de fapt ale litigiului, începând cu anul 2015 când a încheiat contractul de finanţare nr. x pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condiţiile Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală, expunând conţinutul art. 1169, art. 1270 şi a art. 2502 din C. civ., consideraţii cu privire la neretroactivitatea legii şi referiri la decizia nr. 242 din 1 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

Recurenta a concluzionat că, ţinând cont de faptul că la data încheierii contractului de finanţare nr. x din 24.11.2015 pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condiţiile Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală (P.N.D.R.), încheiat între reclamantă şi pârâtă, erau aplicabile prevederile art. 20 alin. (4) şi (7) din O.U.G. nr. 74/2009, aşa cum au fost modificate prin art. VII din O.U.G. nr. 68/2014 privind modificarea şi completarea unor acte normative şi mai ales având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în material neretroactivităţii legii, prevederile art. I pct. 2 din O.G. nr. 10/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul gestionării financiare a fondurilor europene nerambursabile aferente politicii agricole comune, nu sunt aplicabile contractului de finanţare indicat.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 27 iulie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii, intimata a arătat că recurentul a dezvoltat în cuprinsul recursului excepţiile de neconstituţionalitate vizând modificări aduse O.U.G. nr. 74/2009, iar aşa-zisele critici aduse deciziei recurate prezintă preluări ale doctrinei în materia principiului neretroactivităţii legii, precum şi susţineri vizând netemeinicia hotărârii recurate. Astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. sunt invocate formal, fără a fi dezvoltate critici de nelegalitate aduse deciziei atacate.

În data de 24 august 2023, recurenta a depus cerere "adiţională", prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 74/2009 privind reglementarea unor măsuri pentru stimularea absorbţiei fondurilor alocate prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală pentru renovarea şi dezvoltarea spaţiului rural prin creşterea calităţii vieţii şi diversificării economiei în zonele rurale, a art. II pct. 1 din O.G. nr. 10/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul gestionării financiare a fondurilor europene nerambursabile aferente politicii agricole comune, respectiv art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 79/2009.

În data de 13 septembrie 2023, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, iar în 28 septembrie 2023, intimata a depus întâmpinare la cererea "adiţională".

De asemenea, în 12 decembrie 2023, recurenta a depus cerere "adiţională", prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a XI pct. 2 din O.U.G. nr. 107/2013, a art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2009, privind gestionarea fondurilor comunitare nerambursabile provenite din Fondul european de garantare agricolă, Fondul european agricol de dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi a fondurilor alocate de la bugetul de stat, privind gestionarea fondurilor nerambursabile alocate de la Comunitatea Europeană şi a fondurilor alocate de la bugetul de stat aferente programului de colectare şi gestionare a datelor necesare desfăşurării politicii comune în domeniul pescuitului şi a programului de control, inspecţie şi supraveghere în domeniul pescuitului şi pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 218/2005 privind stimularea absorbţiei fondurilor SAPARD, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală, Fondul european pentru pescuit, Fondul european de garantare agricolă, prin preluarea riscului de creditare de către fondurile de garantare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, în raport cu excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se constată următoarele:

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reţinută ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, fără a dezvoltat critici care să poate fi încadrate în acest motiv de recurs.

Totodată, se observă că recurenta, prin aspectele de fapt prezentate în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă pretinse contradicţii ori motive străine de natura cauzei, astfel încât, nici formal recurenta nu a dezvoltat critici susceptibile de a susţine ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Se constată că decizia recurată, contrar argumentelor prezentate de recurentă, nu cuprinde considerente străine de natura cauzei, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară şi concisă, care justifică soluţia adoptată în cauză, de admitere a apelului declarat de pârâtă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În ceea ce priveşte referirea recurentei la decizia nr. 242 din 1 februarie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în argumentarea criticii dezvoltate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., decizie care nu reprezintă o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a fi obligatorie pentru instanţe potrivit art. 517 alin. (4), respectiv potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., precum şi referirea recurentului la alte hotărâri judecătoreşti în privinţa cărora nu s-a demonstrat că vizează o situaţie juridică identică, se reţine că aceste argumente nu evidenţiază un viciu de legalitate al hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

În continuare, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, expunând în cuprinsul cererii de recurs textul mai multor dispoziţii legale, respectiv a art. 1169, art. 1270 şi a art. 2502 din C. civ., precum şi consideraţii cu privire la neretroactivitatea legii.

Or, aceste dispoziţii legale nu au fost invocate prin referire concretă la considerentele deciziei recurate, ci pur formal, întrucât nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raţionamentul juridic al curţii de apel relativ la aceste norme legale. Acest motiv al recursului, astfel cum a fost susţinut de către recurenta-reclamantă, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situaţia de fapt aşa cum a fost stabilită de către instanţa de apel, care însă nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul primei instanţe sau al instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

Recurenta nu a criticat modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziţii de drept material, ci s-a limitat la a expune pe larg excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi a prezenta situaţia de fapt a litigiului, care nu poate fi reapreciată în recurs.

De asemenea, recurenta a prezentat consideraţii teoretice cu privire la principiul neretroactivităţii legii, arătând că raportat la data încheirii contractului de finanţare din 24.11.2015 aplicabile erau prevederile art. 20 alin. (4) şi (7) din O.U.G. nr. 74/2009, iar dispoziţiile cuprinse în art. I pct. 2 din O.G. nr. 10/2018 nu sunt aplicabile contractului de finanţare.

Această critică a fost, de asemenea, invocată fără referire la considerentele instanţei de apel care a reţinut că prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost tranşată aplicarea în cauză a O.U.G. nr. 74/2009, precum şi interpretarea textelor de lege invocate de reclamantă referitoare la termenul de graţie pretins, stabilindu-se că art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2009 nu reglementează un termen în favoarea beneficiarului, în sensul unui termen de graţie sau unui termen prohibitiv din cele reglementate de art. 185 alin. (2) din C. proc. civ., ci un termen în interiorul căruia fondul are obligaţia eliberării garanţiei, când beneficiarul îşi respectă obligaţiile şi justifică corect avansurile.

S-a mai reţinut că, în cauza de faţă, beneficiarul (recurenta-reclamantă) nu se află în situaţia în care să-şi fi îndeplinit obligaţiile sau să-şi fi justificat avansul primit, astfel încât pentru el nu se aplică regulile de la eliberarea garanţiei, pentru că nejustificând suma primită cu titlu de avans (aspect necontestat şi recunoscut prin faptul restituirii avansului), beneficiarului îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la punerea în executare a scrisorii de garanţie, în condiţiile în care nu a achitat de bunăvoie diferenţa de 163.939 RON, iar obligaţia achitării sumei de 163.939 RON a fost verificată de instanţa de contencios administrativ, care, prin sentinţa nr. 60/5.02.2021 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă, a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că notificarea din 23.11.2020 este valabilă pentru această sumă.

Or, recurenta nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aspectele reţinute prin decizia recurată, ci a nesocotit specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi a dedus judecăţii aspecte care privesc situaţia de fapt a litigiului, invocând formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate a hotărârii atacate în limite precis determinate.

Prin urmare, având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Comuna Cristeşti, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 260/2023 din 12 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Comuna Cristeşti, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 260/2023 din 12 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.