VAT claim on expropriation compensation barred by prescription; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 7 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 52.568,40 RON, reprezentând contravaloarea taxei pe valoare adăugată conform facturii fiscale seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea adiţională înregistrată la data de 24 august 2020, reclamanta a modificat cadrul procesual pasiv, în sensul formulării cererii de chemare în judecată împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General.

Ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei, aceasta a fost trimisă către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. x/2020, fiind ulterior declinată către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, unde a fost înregistrată sub nr. x/2020*.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, unde pricina a fost înregistrată sub nr. x/2020, la data de 1 octombrie 2021.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1831 din data de 21 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 112A din data de 30 ianuarie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1831 din data de 21 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 112A din data de 30 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, precum şi potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, soluţionarea de către instanţe a cererilor formulate de persoanele expropriate se face cu participarea procurorului.

A apreciat că judecata efectuată în faza apelului s-a desfăşurat cu încălcarea normelor de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea hotărârii şi a precizat că, în faţa primei instanţe, în data la care au avut loc dezbaterile privind fondul cauzei – 14 decembrie 2021 –, a fost asigurată participarea procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Recurenta-reclamantă a subliniat că, deşi prevederile legale indicate anterior prevăd obligativitatea participării procurorului în cauzele precum cea care constituie obiectul prezentului dosar, la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2023, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, dezbaterile privind fondul cauzei au avut loc fără participarea procurorului.

A mai arătat recurenta-reclamantă şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., participarea şi punerea concluziilor de către procuror în cazurile prevăzute de lege, sunt obligatorii sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

Faţă de cele învederate, a solicitat să se constate nerespectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 şi precum şi a celor ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocând incidenţa ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind natura obligaţiei de plată a taxei pe valoare adăugată şi a celor ce reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a considerat în mod eronat că plata despăgubirii efectuată în data de 7 iulie 2017 nu a constituit un act de recunoaştere tacită a dreptului de creanţă reprezentând taxa pe valoare adăugată, ca urmare a menţiunii exprese din cuprinsul documentului de plată, prin care intimata-pârâtă a indicat că înţelege să achite contravaloarea despăgubirii fără a efectua nicio altă menţiune cu privire la taxa pe valoare adăugată aferentă acesteia.

A arătat recurenta-reclamantă că, aplicând acest raţionament eronat, instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie s-a împlinit în data de 18 octombrie 2019, întrucât plata efectuată în data de 7 iulie 2017 nu a fost aptă să conducă la întreruperea termenului de prescripţie a dreptului de a solicita plata taxei pe valoare adăugată, aferente despăgubirii.

Ca atare, a apreciat că este eronată susţinerea instanţei de apel conform căreia în cauză nu sunt incidente dispoziţiile at. 2538 alin. (2) C. civ.

A menţionat şi că în cuprinsul Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 4 din data de 3 octombrie 2016 este indicat în mod expres că suma aferentă despăgubirii nu conţine taxa pe valoare adăugată, astfel încât, în mod legal, a calculat şi inclus în factura fiscală seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016 contravaloarea taxei pe valoare adăugată prin raportare la baza de impozitare constituită de despăgubirea în cuantum de 262.842 de RON.

Totodată, a susţinut că taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect, care potrivit art. 268 alin. (1) Codul fiscal coroborat cu art. 270 alin. (3) lit. c) din acelaşi act normativ, determină obligaţia legală de plată a TVA aferente despăgubirii.

Recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 286 alin. (1) lit. b) Codul fiscal baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 270 alin. (3) lit. c) Codul fiscal este constituită din compensaţia aferentă exproprierii.

A subliniat că aceste dispoziţii prevăd obligaţia legală a expropriatorului care a primit bunul de a achita taxa pe valoare adăugată aferentă despăgubirii stabilite pentru expropriere şi obligaţia expropriatului de a colecta taxa pe valoare adăugată şi de a o achita către bugetul statului.

Raportat la prevederile Codul fiscal indicate anterior, a considerat că taxa pe valoare adăugată aferentă despăgubirii datorate pentru expropriere trebuie stabilită la valoarea despăgubirii, care constituie baza de impozitare şi trebuie achitată de expropriator ope legis.

Această afirmaţie, în opinia recurentei-reclamante, este susţinută şi de dispoziţiile art. 292 alin. (2) lit. f), art. 270 alin. (1), (3) lit. c), art. 266 pct. 5, art. 268 alin. (1) Codul fiscal.

De asemenea, a învederat că, potrivit prevederilor art. 286 alin. (1) lit. b) Codul fiscal, baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată este constituită din compensaţia aferentă pentru operaţiunile prevăzute la art. 270 alin. (3) lit. c) Codul fiscal.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susţinut că taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect a cărui obligaţie de plată există exclusiv ca urmare a operaţiunii de expropriere, astfel încât obligaţia de plată a acestuia nu este una distinctă, cu privire la care să fie necesară o recunoaştere distinctă faţă de recunoaşterea obligaţiei de plată a despăgubirii.

A subliniat că obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată, care reprezintă un impozit indirect aferent despăgubirii şi care nu a fost inclus în cuantumul despăgubirii, astfel cum rezultă din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 4 din data de 3 octombrie 2016, nu poate fi disociată de obligaţia de plată a despăgubirii, deoarece obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată nu constituie o obligaţie de sine stătătoare, ci existenţa acesteia este stabilită în mod legal şi depinde de existenţa obligaţiei de plată a despăgubirii aferente exproprierii.

În aceste condiţii, a considerat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material privind natura obligaţiei de plată a taxei pe valoare adăugată aferentă despăgubirii pentru expropriere, apreciind greşit că obligaţia de plată a despăgubirii constituie o obligaţie de plată distinctă de obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată aferentă acestei despăgubiri şi, ca urmare a acestei aprecieri eronate, a aplicat greşit şi normele care reglementează prescripţia.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, atât timp cât obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată aferentă exproprierii incumbă expropriatorului în temeiul dispoziţiilor legale, ca impozit indirect, care nu a fost inclus în cuantumul exproprierii şi a fost calculat şi inclus în mod legal în factura fiscală seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016, prin efectuarea plăţii despăgubirii aferente exproprierii în data de 7 iulie 2017, intimatul-pârât a efectuat un act voluntar de recunoaştere tacită a debitului integral, care a determinat întreruperea curgerii termenului de prescripţie şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie pentru taxa pe valoare adăugată, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2538 alin. (2) C. civ.

A menţionat că, potrivit prevederilor art. 2541 alin. (1), (2) şi (3) C. civ., întreruperea prescripţiei şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, ulterior întreruperii începând să curgă o nouă prescripţie, iar dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

A învederat că intimatul-pârât Municipiul Bucureşti a recunoscut tacit dreptul său, prin plata parţială a debitului efectuată în data de 7 iulie 2017, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 2541 alin. (3) C. civ. coroborate cu prevederile art. 2517 C. civ., în cauză, un nou termen de prescripţie de 3 ani a început să curgă ca efect al întreruperii termenului iniţial de prescripţie, în data de 7 iulie 2017.

Astfel, a arătat că, raportat la data de 7 iulie 2017, termenul de prescripţie a dreptului său material la acţiune se împlinea în data de 7 iulie 2020, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în data de 6 iulie 2020, anterior împlinirii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, astfel cum rezultă din recipisa de transmitere a cererii de chemare în judecată prin curier, şi a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 în data de 8 iulie 2020, conform informaţiilor disponibile pe portalul acestei instanţe.

De asemenea, a susţinut şi că, prin adresa nr. x din data de 24 iunie 2020, comunicată de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, intimatul-pârât a recunoscut existenţa şi întinderea debitului reprezentând taxa pe valoare adăugată, aspect reţinut în mod corect de instanţa de apel; cu toate acestea, instanţa de apel a constatat în mod greşit că dispoziţiile art. 2538 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză prin raportare la adresa nr. x din data de 24 iunie 2020, deoarece aceasta nu ar fi fost emisă înăuntrul termenului de prescripţie.

Recurenta-reclamantă a subliniat că termenul de prescripţie s-a împlinit în cauză în data de 7 iulie 2020, iar această adresă a fost emisă înăuntrul termenului de prescripţie, respectiv în data de 24 iunie 2020, astfel încât constituie un act de recunoaştere a obligaţiei de plată a taxei pe valoare adăugată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi constarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.

Combătând criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă în cadrul motivului de recurs formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatele-pârâte au apreciat că acestea nu pot fi primite, având în vedere cele statuate de către art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi împrejurarea că partea adversă nu a invocat aspectul vizând neparticiparea la judecată a procurorului la termenul din data de 30 ianuarie 2023, când au avut loc dezbaterile privind fondul apelului.

Totodată, faţă de obiectul litigiului, pe care îl apreciază a fi "pretenţii", şi de dispoziţiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., au susţinut că participarea procurorului în acest proces civil nu este obligatorie, acesta având libertatea de a decide dacă doreşte să asigure participarea sa.

Intimaţii-pârâţi au susţinut şi că nu este întemeiat nici motivul de recurs prin care partea adversă a invocat incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în esenţă, au arătat că între data scadenţei facturii fiscale seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016 şi data formulării notificării prin intermediul căreia a fost solicitată efectuarea plăţii contravalorii taxei pe valoare adăugată menţionată în cuprinsul facturii fiscale seria x nr. x din data de 4 iunie 2020, a trecut un interval de timp de 3 ani şi 8 luni, astfel că recurenta-reclamantă a înţeles să efectueze demersurile în vederea solicitării achitării sumei reprezentând taxa pe valoare adăugată ulterior expirării termenului general de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ.

De asemenea, au apreciat şi că referirea părţii adverse la adresa de solicitare informaţii formulată de Direcţia Patrimoniu către Direcţia Generală Investigaţii şi transmisă spre ştiinţă recurentei-reclamante nu se poate circumscrie dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, au afirmat că, potrivit doctrinei, recunoaşterea tacită se concretizează în acte sau fapte a căror săvârşire implică mărturisirea lipsită de echivoc a existenţei dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Totodată, au considerat că dispoziţiile Codul fiscal invocate de partea adversă nu sunt incidente în cauză, în acest sens fiind şi jurisprudenţa în materie; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2512/2014, s-a pronunţat în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor din Codul fiscal într-o speţă similară.

În opinia intimaţilor-pârâţi, punctul de vedere la Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, citat de către recurenta-reclamantă în acţiunea introductivă de instanţă, se află în contradicţie cu jurisprudenţa instanţei supreme, cu prevederile Legii nr. 255/2010 incidente prezentei speţe şi nu îşi poate justifica aplicabilitatea în cadrul acestui litigiu.

Au subliniat că Legea nr. 255/2010 nu prevede expres posibilitatea de acordare a TVA-ului, legea specială în materia exproprierii necuprinzând nicio menţiune cu privire la obligativitatea expropriatorului de a achita şi contravaloarea taxei pe valoare adăugată, ci reglementează exclusiv despăgubirea şi condiţiile de acordare a acesteia.

În plus, au arătat că, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea art. 27 din Legea nr. 255/2010, operaţiunile privind exproprierea sunt scutite de orice taxe datorate bugetului de stat, despăgubirea cuvenită persoanei expropriate neputând constitui bază de impunere pentru aplicarea taxei pe valoare adăugată.

Intimaţii-reclamanţi au solicitat şi respingerea, ca neîntemeiată, a solicitării părţii adverse, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 22 iunie 2023, sub nr. x/2020.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 octombrie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (1) C. proc. civ., în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă invocă nulitatea absolută a deciziei recurate, având în vedere că la judecarea apelului nu a pus concluzii procurorul, deşi, potrivit legii, soluţionarea cererilor formulate de persoanele expropriate se face cu participarea procurorului.

După cum a învederat şi recurenta, această critică se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază însă că, pe de-o parte, critica nu poate fi primită, iar pe de altă parte, că este nefondată.

În ceea ce priveşte motivele pentru care critica nu poate fi primită, trebuie observat că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Această regulă este aplicabilă tuturor motivelor de casare, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică sau privată, şi dă expresie principiului non omisso medio – partea nu poate exercita recurs pentru un anumit motiv, dacă nu l-a invocat anterior pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, dând astfel instanţei devolutive învestite cu calea ordinară de atac ocazia de a remedia deficienţa care este invocată ulterior în recurs. Prin această regulă, legiuitorul a voit să accentueze caracterul extraordinar al căii de atac a recursului (art. 456 C. proc. civ.).

Se constată că la judecarea apelului de către Curtea de Apel Bucureşti, la termenul din 30 ianuarie 2023, recurenta-reclamantă a fost reprezentată de avocat ales. Cu toate că la acest termen nu a participat niciun reprezentant al Ministerului Public, apelul fiind soluţionat fără participarea procurorului, partea nu a înţeles să invoce această presupusă neregularitate în faţa instanţei de apel, deşi în mod evident avea această ocazie la termenul respectiv.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că presupusa neregularitate constând în neparticiparea procurorului nu poate fi invocată direct prin motivele de recurs, întrucât prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permit aceasta.

În al doilea rând, critica este şi nefondată.

Potrivit art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, soluţionarea cererii de expropriere formulate de expropriator se va face cu participarea obligatorie a procurorului.

În cauză, acest text este inaplicabil, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o cerere de expropriere formulată de expropriator, în condiţiile dreptului comun aplicabil exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ci cu o cerere formulată de persoana expropriată.

În ceea ce priveşte prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Curtea constată că, potrivit art. 22 din această lege,

(1) Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.

(2) Termenul în care moştenitorii expropriatului defunct se pot adresa instanţei judecătoreşti curge de la data acceptării succesiunii.

(3) Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

(4) Atât procedura de expropriere, cât şi obiectivele de utilitate publică ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invocă existenţa unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat.

Prin urmare, se observă că acest articol reglementează acţiunea persoanei expropriate, care este nemulţumită de despăgubirea stabilită prin decizia de expropriere care a fost emisă în conformitate cu art. 9 şi urm. din acest act normativ.

Or, în cauză, a fost emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 4/3.10.2016, prin care s-a stabilit şi dispus plata despăgubirii în cuantum de 262.842 RON în favoarea recurentei-reclamante A. S.R.L..

Această hotărâre cuprinde menţiunea expresă potrivit căreia "despăgubirea propusă de expropriator, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010 (...) şi acceptată de către A. S.R.L. (...) este în cuantum de 2623.842 RON şi nu cuprinde TVA."

Ca urmare, litigiul de faţă nu are ca obiect contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi nu tinde la stabilirea altui cuantum al despăgubirii, ci are un obiect diferit, respectiv plata taxei pe valoarea adăugată aferente sumei stabilite cu titlu de despăgubire, care nu a fost contestată.

Nu sunt prin urmare aplicabile dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, de unde rezultă că în cauză participarea procurorului nu era obligatorie la soluţionarea apelului, iar motivul de recurs invocat nu este fondat.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, după cum rezultă din situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond, la data de 18.10.2016 recurenta-reclamantă a emis factura seria x nr. x pentru suma de 315.410,40 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor stabilite de Primăria Municipiului Bucureşti conform dispoziţiilor Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică necesară unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, republicată, aferente exproprierii terenului intravilan în suprafaţă de 125 m.p. situat în Bucureşti, şos. x, proprietatea apelantei. Contravaloarea facturii a fost compusă din contravaloarea despăgubirilor, în cuantum de 262.842 RON, precum şi din contravaloarea TVA, în cuantum de 52.568,40 RON.

Intimata-pârâtă a achitat doar contravaloarea despăgubirilor, de 262.842 RON, pe ordinul de plată din data de 7.07.2017 făcând menţiunea "contravaloarea exproprierii proiect lărgire Şos. Fabrica de Glucoză".

În cauză, instanţele de fond au reţinut că termenul de prescripţie este cel general de trei ani (art. 2517 C. civ.), şi că a început să curgă la data emiterii facturii fiscale evocate (18.10.2016), aceasta fiind data la care reclamanta, în calitate de titular al dreptului subiectiv pretins, a cunoscut data naşterii dreptului la acţiune (art. 2523 C. civ.).

Aceste statuări nu sunt contestate de recurentă, care arată însă că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. şi art. 2538 alin. (2) C. civ., întrucât achitarea parţială a contravalorii facturii nr. x/18.10.2016 reprezintă un caz de întrerupere a termenului de prescripţie, printr-un act de recunoaştere tacită.

În această privinţă, Curtea de Apel a statuat în mod judicios că plata sumei de 262.842 RON nu constituie un act de recunoaştere tacită, deoarece nu îndeplineşte condiţia de a fi lipsită de echivoc şi nici condiţia de a se recunoaşte calitatea apelante-reclamante de titular al dreptului de creanţă de a obţine plata taxei pe valoare adăugată.

Astfel, în primul rând, aşa cum corect a reţinut tribunalul, conduita intimatului-pârât, de a achita suma reprezentând contravaloarea despăgubirilor de 262.842 RON, nu poate fi considerată ca fiind o recunoaştere neîndoielnică a dreptului apelantei-reclamante de a încasa contravaloarea taxei pe valoare adăugată, în condiţiile în care pe ordinul de plată din data de 7.07.2017 acesta a făcut menţiunea expresă că achită doar contravaloarea despăgubirii.

În al doilea rând, manifestarea de voinţă a intimatului-pârât de a achita contravaloarea despăgubirilor pentru expropriere nu constituie o recunoaştere lipsită de echivoc a existenţei dreptului apelantei-reclamante de a primi contravaloarea TVA-ului, în mod corect tribunalul arătând că este vorba despre două drepturi de creanţă, iar plata unuia dintre acestea nu constituie o recunoaştere tacită a existenţei celui de-al doilea drept de creanţă.

Printr-o seamă de consideraţii asupra fondului raportului juridic litigios, recurenta-reclamantă apreciază că suma datorată şi plătită cu titlu de despăgubire pentru exproprierea imobilului (teren intravilan, construibil) constituie o operaţiune purtătoare de TVA, fiind o livrare de bunuri, în sensul Codul fiscal.

Înalta Curte constată că obiectul recursului este reprezentat de legalitatea soluţiei prin care s-a statuat că dreptul material la acţiune s-a prescris, iar în recurs nu pot fi analizate omisso medio chestiunile de fond, referitoare la caracterul impozabil sau nu al operaţiunii exproprierii, divergenţele dintre părţi privind chestiunea de a şti dacă expropriatorul datorează şi TVA aferentă despăgubirii plătite.

În măsura în care însă recurenta tinde la a valorifica aceste argumente pentru a demonstra că plata indemnizaţiei de expropriere ar constitui o recunoaştere tacită a dreptului recurentei de a calcula şi pretinde TVA aferentă respectivei indemnizaţii, aceste argumente vor fi avute în vedere de instanţa de recurs.

Se constată însă că în cauză instanţele de fond au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 2.537 pct. 1 C. civ., respectiv ale art. 2.538 C. civ. referitoare la cauzele de întrerupere. În conformitate cu acest din urmă text,

(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

Or, după cum rezultă din art. 2.538 alin. (2) C. civ., recunoaşterea tacită trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia.

Instanţele de fond sunt suverane să aprecieze în ce măsură o plată constituie sau nu un act de întrerupere tacită, fiind însă datoare să-şi motiveze soluţia. Calificarea juridică a situaţiei de fapt reţinute ca fiind sau nu aptă să constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei cade însă sub cenzura Curţii de Casaţie în condiţiile în care se pune în discuţie însăşi justa interpretare şi aplicare a normelor legale evocate.

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie constată că nu există suficiente elemente din care să rezulte că plata indemnizaţiei de expropriere stabilite ar denota intenţia expropriatorului debitor de a recunoaşte dreptul de creanţă constând în TVA aferentă despăgubirii.

După cum s-a arătat în cele ce preced, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii s-a prevăzut expres că "despăgubirea propusă de expropriator, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010 (...) şi acceptată de către A. S.R.L. (...) este în cuantum de 2623.842 RON şi nu cuprinde TVA." Această menţiune nu poate fi valorificată ca o recunoaştere a dreptului de a cere TVA, putând fi în egală măsură echivalentă cu afirmaţia potrivit căreia TVA nu este datorată.

În tot cazul, prin ordinul de plată din data de 7.07.2017 s-a plătit suma stabilită cu titlu de despăgubire, făcându-se menţiunea "contravaloarea exproprierii proiect lărgire Şos. Fabrica de Glucoză". Ordinul de plată nu cuprinde menţiunea potrivit căreia plata făcută este parţială şi nici altă menţiune echivalentă care să permită interpretarea potrivit căreia plătitorul ar recunoaşte că îi incumbă şi obligaţia de plată a vreunei sume suplimentare celei plătite.

Totodată, în mod judicios au statuat instanţele de fond că prin factura fiscală seria x nr. x/18.10.2016 au fost stabilite două drepturi de creanţă: suma reprezentând contravaloarea despăgubirilor în cuantum de 262 842 RON şi suma reprezentând valoarea TVA corespunzătoare, în cuantum de 52 568.40 RON.

În aceste condiţii, plata uneia dintre aceste creanţe, respectiv plata contravalorii despăgubirilor cu menţiunea expresă "contravaloarea exproprierii" nu poate constitui o recunoaştere tacită a obligaţiei de plată a celeilalte creanţe, având ca obiect contravaloarea TVA, cu atât mai mult cu cât ordinul de plată nu cuprinde nicio referire la factura respectivă.

Aşa fiind, nu există elemente de fapt care să permită în drept concluzia că intimatul-pârât Municipiul Bucureşti ar fi recunoscut tacit obligaţia de plată a TVA aferentă indemnizaţiei de expropriere, prevederile art. 2.538 C. civ. nefiind, prin urmare, incidente. În concepţia plătitorului, nu a fost făcută o plată parţială, ci una integrală a datoriei.

În condiţiile în care ordinul de plată din data de 7.07.2017 nu a avut ca efect întreruperea prescripţiei, aceasta s-a împlinit la data de 18.10.2019, anterior introducerii acţiunii.

În aceste coordonate, este legală şi statuarea instanţei de apel potrivit căreia recunoaşterea dreptului creditorului trebuie să fie făcută de către debitor după ce a început să curgă termenul de prescripţie şi înainte de a se împlini acest termen. Prin urmare, pretinsa recunoaştere a dreptului de a primi contravaloarea TVA-ului, prin adresa emisă la data de 24.06.2020, nu este aptă a întrerupe termenul de prescripţie, deoarece nu a avut loc înăuntrul termenului de prescripţie, care s-a împlinit la data de 18.10.2019.

Rezultă prin urmare că în cauză au fost corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale privitoare la prescripţia extinctivă, recursul urmând a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 112A din data de 30 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.