Protest detention prompts €3,000 moral damages; gendarmerie appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10.01.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale cauzate prin încălcarea drepturilor sale, după cum urmează: dreptul la libertate şi siguranţă personală, prevăzut de art. 23 din Constituţia României, precum şi de Tratatele şi Convenţiile internaţionale la care România este parte; dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenţia privind Drepturile Omului, precum şi la liberă întâlnire, prevăzut de dispoziţiile art. 11 din Convenţie, corespondente cu cele prevăzute în Constituţia României la art. 30 şi 39; dreptul la apărare, prevăzut de dispoziţiile art. 24 din Constituţia României, precum şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1116/23.09.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON către reclamant, cu titlu de daune morale, respingând, în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 1789A din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins apelurile formulate de apelantul – reclamant A. şi de apelanta – pârâtă Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1116/23.09.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondate. Cheltuielile pentru care apelantul reclamant a beneficiat de scutire prin acordarea ajutorului public judiciar au rămas în sarcina statului.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi exonerarea instituţiei pârâte de la plata daunelor morale în cuantum de 3.000 RON.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că instanţa de fond a tratat cu superficialitate prezenta cauză, fără a ţine cont de faptul că, prin sancţionarea contravenţională a intimatului, instituţia recurentei nu a făcut altceva decât să respecte şi să aplice Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, în concret art. 19 alin. (1) lit. q) şi art. 35 din cuprinsul acesteia, motiv pentru care nu îi poate fi imputat un presupus prejudiciu cauzat intimatului, situaţiile de fapt care au dus la întocmirea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor fiind generate exclusiv de către acesta.

Hotărârea instanţei de apel nu respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv se fundamentează în mod exclusiv pe argumentele reclamantului şi nu tratează în mod pertinent motivele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei, neexistând o analiză concretă a probelor administrate în cauză în raport cu situaţia de fapt şi a normelor legale aplicabile în speţă, soluţia fiind una subiectivă, bazată exclusiv pe afirmaţiile reclamantului şi ale martorului propus de acesta.

Astfel, raţionamentul juridic pe care instanţa de fond l-a adoptat nu reprezintă o justificare reală a soluţiei pronunţate, astfel încât nu poate fi realizat un control judiciar în cauză.

Recurenta pârâtă a susţinut că situaţia de fapt avută în vedere de către instanţa de apel, care a determinat acordarea daunelor morale către intimatul-reclamant, a fost atribuită în mod eronat Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care măsurile privind restricţionarea accesului cu telefonul mobil în incinta secţiei nr. 5 Poliţie au fost dispuse de către agenţii de poliţie din cadrul secţiei.

Recurenta pârâtă a arătat că angajaţii săi au acţionat în conformitate cu prevederile legale în vigoare, atât la momentul constatării faptei contravenţionale, cât şi ulterior, până la întocmirea procesului-verbal, neexistând nici o justificare reală pentru care instanţa de apel a considerat că "(...) măsura ridicării reclamantului şi conducerea acestuia la secţia de poliţie, precum măsura interzicerii accesului acestuia la comunicarea cu familia sau cu orice alte persoane sunt nejustificate, constituind fapte ilicite săvârsite de pârâtă" (al doilea alineat de la pagina 11 din decizia recurată).

Recurenta pârâtă a arătat că instanţa şi-a fundamentat soluţia în mod exclusiv pe declaraţiile martorului B., propus de către intimatul-reclamant, apropiat al acestuia, făcând parte din acelaşi grup de protestatari şi sancţionat în repetate rânduri de către agenţii constatatori ai instituţiei recurente pentru fapte contravenţionale săvârşite în mod constant pe raza municipiului Bucureşti, încălcând atât Legea nr. 60/1991, similar intimatului-reclamant, cât şi Legea nr. 61/1991.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a arătat, în esenţă, că suma de 3.000 RON acordată reclamantului pentru limitarea, prin acţiunile recurentei, a exercitării drepturilor la libertatea de exprimare şi de întrunire, este nejustificată în raport cu faptul că reclamantul nu a făcut dovada privind vreo suferinţă provocată de modul de acţiune al jandarmilor care au acţionat în sfera atribuţiilor legale de serviciu.

În cauză nu există vreo faptă ilicită care să fi fost săvârşită de angajaţii recurentei, care au acţionat potrivit cadrului legal impus de art. 19 lit. q) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, modalitatea de întocmire a proceselor-verbale, în considerarea unor stări de fapt pe care le-au constatat personal, la fata locului, cu propriile simţuri, nu este contrară legii, neputându-se considera că agenţii constatatori au încălcat vreo prevedere legală în acest sens.

Recurenta pârâtă a considerat că reclamantul nu a făcut dovada consecinţelor negative ale întocmirii proceselor-verbale, deşi sarcina probei îi revenea, iar simpla împrejurare de a încheia un proces-verbal, care ulterior este anulat, nu este de natură a conduce la concluzia că s-a produs un prejudiciu, fiind necesar ca acesta să administreze probe în acest sens. Or, având în vedere că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că a fost produsă vreo vătămare psihică reclamantului, simpla invocare a unui prejudiciu moral, în lipsa unor dovezi în acest sens, nu poate conduce la admiterea unei astfel de solicitări.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat şi depus întâmpinare de către reclamant.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că hotărârea atacată este nemotivată, nu tratează în mod pertinent motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei, neexistând o analiză concretă a probelor administrate în cauză. De asemenea, recurenta pârâtă a considerat că raţionamentul juridic pe care instanţa de fond l-a adoptat nu reprezintă o justificare reală a soluţiei pronunţate, astfel încât nu ar putea fi realizat controlul judiciar, soluţia fiind una subiectivă, bazată exclusiv pe afirmaţiile reclamantului şi ale martorului propus de acesta.

Critica este nefondată.

În speţă, se constată că instanţa de apel a procedat la analiza criticilor formulate de apelanta pârâtă din perspectiva reţinerii în mod greşit a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în debutul considerentelor sale menţionând că analiza urmează a se efectua cu observarea faptului că pârâta "este în eroare cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamant", "în cuprinsul cererii de apel fiind expuse critici aduse hotărârii primei instanţe pornind de la o situaţie de fapt eronată, care nu se regăseşte în hotărârea primei instanţe şi, deci nu a fundamentat soluţia pronunţată".

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat într-o manieră coerentă, logică şi convingătoare argumentele care au condus la pronunţarea soluţiei în cauză. Astfel, situaţia de fapt reţinută în cauză a relevat că reclamantul a participat în data de 08.01.2018, la o acţiune civică de protest, spontană. Din probele administrate în cauză, respectiv înregistrările video depuse la dosar şi declaraţia martorului audiat, s-a reţinut că reclamantul, precum şi alte persoane care participau la acest eveniment, au fost ridicate de către jandarmi, fără a exista vreun indiciu că la momentul ridicării existau tulburări sau că acestea săvârşesc fapte contrare legii, persoanele prezente fiind paşnice şi supunându-se cerinţelor jandarmilor, în sensul legitimării acestora; persoanele respective au fost transportate la secţia nr. 5 Poliţie, unde au fost reţinute aproximativ 2 ore, motivat de faptul că protestatarilor trebuie să li se încheie procese-verbale de constatare a contravenţiei, perioadă în care li s-a interzis accesul la telefoanele mobile şi nu li s-a dat posibilitatea de a lua legătura cu familia sau, eventual, cu un apărător.

S-a mai reţinut faptul că, prin sentinţa civilă nr. 3813/14.06.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 5767/21.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal, a fost anulat procesul-verbal de contravenţie încheiat de pârâtă, în privinţa reclamantului, cu ocazia acţiunii de protest.

În raport cu situaţia de fapt expusă, instanţele de fond au constatat că măsura ridicării reclamantului şi conducerea acestuia la secţia de poliţie, precum şi măsura interzicerii comunicării cu familia sau cu orice alte persoane sunt nejustificate, constituind fapte ilicite săvârşite de pârâtă.

Analizând susţinerea apelantei pârâte în sensul că nu s-ar putea reţine săvârşirea unei fapte ilicite, în condiţiile în care acţiunile jandarmilor au respectat prevederile Legii nr. 550/2004, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, faţă de hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea procesului-verbal prin care reclamantul a fost sancţionat contravenţional, cu privire la împrejurarea că nu a existat o faptă prin care să fie încălcată legea, întrucât în data de 8.01.2018 nu s-a desfăşurat niciuna dintre acţiunile menţionate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991. În consecinţă, în acord cu prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că îndepărtarea reclamantului şi conducerea acestuia la secţia de poliţie nu se circumscriu cerinţelor legale, reţinând caracterul disproporţionat al acestei măsuri faţă de faptul că reclamantul a fost reţinut la secţia de poliţie aproximativ 2 ore, interval în care i s-a restrâns posibilitatea de a comunica cu membrii familiei şi eventual cu un apărător, fiindu-i interzis accesul la telefonul mobil, aspecte reţinute în hotărârea atacată şi necontestate de apelanta pârâtă, măsuri care nu sunt prevăzute de dispoziţiile legale.

Având în vedere aspectele de fapt reţinute, instanţa de apel a concluzionat în sensul că, prin acţiunile pârâtei, a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului la exprimare şi a libertăţii de întrunire, precum şi o încălcare a dreptului la libertate şi siguranţă personală şi a dreptului la apărare, prevăzute de art. 6, art. 10, art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 23, art. 24, art. 30 şi art. 39 din Constituţia României.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei reclamante în sensul că nu i-ar fi fost analizate criticile formulate în apel, se observă că instanţa a analizat împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, concluzionând în sensul reţinerii caracterului ilicit al acesteia. În contextul expus, se constată că hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât şi în drept, decizia recurată conţinând atât expunerea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate, cât şi motivarea în drept, instanţa concluzionând că, în raport de elementele de fapt reţinute, în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., constatându-se încălcări ale dreptului la liberă exprimare şi ale libertăţii de întrunire.

Se mai observă că ambele instanţe de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, astfel încât, în situaţia în care probele administrate în apel nu au relevat aspecte care să modifice elementele de fapt reţinute de prima instanţă, nu era necesară realizarea unor dezvoltări suplimentare în apel. În acelaşi sens este de observat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, însă acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81]. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia, or, astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel şi-a îndeplinit această obligaţie.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia măsurile privind restricţionarea accesului cu telefonul mobil în incinta secţiei nr. 5 Poliţie au fost dispuse de către agenţii de poliţie din cadrul secţiei, şi nu de către jandarmii angajaţi ai recurentei pârâte, Înalta Curte constată că sunt inadmisibile criticile formulate de recurentă în acest sens, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că pot forma obiect al recursului numai acele probleme care au fost invocate drept critici în apel şi au fost astfel supuse unei judecăţi în etapa apelului., invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă. Astfel, chestiunile care nu au făcut obiectul apelului şi nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel nu pot fi invocate direct în recurs, impunându-se astfel un fine de neprimire în privinţa lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu argumentele expuse în hotărârea recurată nu presupune că aceasta ar fi nemotivată, instanţa de apel expunând, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., raţionamentul logico-juridic avut în vedere la pronunţarea soluţiei, nefiind astfel incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Susţinerile recurentei pârâte referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză. O eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului întrucât acesta este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecinţă, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

În consecinţă, şi în ceea ce priveşte al doilea motiv de casare, Înalta Curte va analiza criticile formulate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul încălcării normelor de drept material aplicabile speţei, în măsura în care nu pun în discuţie aspecte ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt şi de aprecierea probatoriului.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, având în vedere că reclamantul nu a probat existenţa prejudiciului, că suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificată, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada privind vreo suferinţă provocată prin săvârşirea unei fapte ilicite de către angajaţii instituţiei pârâte şi că eventualul prejudiciu a fost acoperit prin însăşi anularea actului de constatare a contravenţiei de către instanţa de judecată, concluzionând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în lipsa săvârşirii unei fapte ilicite şi a dovezilor referitoare la prejudiciu.

Susţinerile recurentei în privinţa caracterului ilicit al faptei imputate nu relevă aspecte de nelegalitate, în această analiză instanţa de apel raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei şi examinând aspecte de fapt, concluzia fiind aceea că acţiunile imputate, cauzatoare de prejudicii, nu se circumscriu cerinţelor legale, instanţa de apel reţinând caracterul disproporţionat al măsurilor luate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei pârâte în sensul că reclamantul nu ar probat existenţa prejudiciului, Înalta Curte constată că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, proba faptei ilicite poate fi apreciată ca fiind suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din coroborarea existenţei faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu cu analiza împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Referitor la prejudiciul moral, instanţa de apel a avut în vedere că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a atingerii aduse unor drepturi nepatrimoniale, imposibil de a fi strict echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizare cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care să îi permită să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite, însă indemnizarea victimei în contextul satisfacerii echitabile nu trebuie, sub nicio formă, să producă o îmbogăţire fără just temei în favoarea acesteia.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, Înalta Curte observă că, pentru a justifica soluţia de menţinere a cuantumului daunelor morale acordate prin sentinţa primei instanţe, curtea de apel a constatat că "prima instanţă a indicat criteriile folosite în evaluarea prejudiciului moral, care sunt chiar cele general admise", adică "importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă şi măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială" şi a apreciat că "acordarea sumei de 3.000 RON pentru limitarea, prin acţiunile apelantei pârâte, a exercitării drepturilor apelantului reclamant la libertatea de exprimare şi de întrunire, încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă personală şi a dreptului la apărare, ţinând cont de împrejurările cauzei, de măsura în care au fost vătămate aceste valori, reprezintă o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral suferit".

Astfel, în decizia recurată, în cadrul examenului de proporţionalitate între suferinţele morale invocate şi cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

De altfel, raportat la situaţia factuală reţinută în cauză, recurenta nu a indicat concret în ce mod chestiunile imputate instanţei de apel constituie încălcări ale normelor de drept material care ar putea fi cenzurate în calea de atac a recursului, astfel încât nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin urmare, în condiţiile în care soluţia asupra cererii de acordare a daunelor morale a fost motivată în mod coerent şi nu s-a făcut dovada încălcării unor texte de lege în cadrul acestui demers, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte în acest sens, deoarece cuantificarea daunelor morale de către instanţa de apel este rezultatul propriei aprecieri asupra circumstanţelor factuale ale cauzei şi nu poate constitui un aspect de nelegalitate ce poate fi supus spre analiză instanţei de recurs.

Cu privire la celelalte susţineri referitoare la acţiunile efectivelor de jandarmi pentru asigurarea ordinii şi siguranţei publice, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv la modalitatea de întocmire a proceselor-verbale de sancţionare a contravenţiilor sau la faptul că, la nivelul D.G.J.M. B., începând cu anul 2017 şi până în prezent, au fost întocmite aproximativ 90 de procese-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor pe numele martorului căruia instanţa de fond şi implicit instanta de apel i-au acordat credibilitate, Înalta Curte observă că ele nu privesc nici greşita aplicare sau interpretare a normelor de drept substanţial incidente în cauză şi nici eventuale vicii ale motivării deciziei recurate sau absenţa considerentelor acesteia, chestiunile invocate neputând fi încadrate nici în cazurile de casare indicate expres de recurentă şi nici în celelalte cazuri de casare prevăzute de lege. Dimpotrivă, argumentele dezvoltate tind la reevaluarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond în scopul arătat, cu ignorarea faptului că o atare reevaluare nu este permisă instanţei de recurs, chemată a cenzura decizia instanţei de apel exclusiv sub aspectul legalităţii sale.

Prin urmare, deşi a invocat o greşită aplicare a prevederilor legale, recurenta nu a arătat, în concret, din perspectiva analizei de legalitate specifică recursului, în ce constă această pretinsă greşită aplicare, ci a expus situaţii de fapt şi a făcut trimitere la probatorii într-o manieră ce nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac. Or, aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel nu ar putea fi demonstrată în recurs, care nu este o cale devolutivă de atac, prin analiza probelor, prin reverificarea situaţiei de fapt a cauzei şi, desigur, nici prin recalificarea juridică a unor probe/date de fapt ale cauzei, chiar expuse în cerere şi cunoscute instanţelor de fond, pentru că astfel de activităţi ţin de evaluarea elementelor de fapt ale litigiului şi de temeinicia raporturilor juridice, în stabilirea şi evaluarea cărora instanţei de recurs îi lipseşte abilitarea legală de a statua.

Pentru toate aceste motive Înalta Curte, observând că recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti (UM 0575 Bucureşti) este nefondat în ansamblul său, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti (UM 0575 Bucureşti) împotriva deciziei nr. 1789A din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.