Tort liability for social media defamation: balancing freedom of expression and reputation where public interest negates illicit intent

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 4 februarie 2021, sub numărul x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia să îi plătească suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, prejudiciu creat în mod repetat de pârâtă, începând cu data de 23 aprilie 2018 şi până în prezent, prin comentariile sale orale în faţa unor cunoscuţi comuni, dar mai ales, prin intermediul paginilor sale de socializare din reţeaua C.; să fie obligată pârâta să înceteze să mai facă referiri publice la adresa reclamantei şi să şteargă de pe paginile personale de C. toate postările care o vizează, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar să fie obligată la plata sumei de 100 RON/zi până la îndeplinirea obligaţiei; să fie obligată pârâta să publice hotărârea instanţei pe paginile personale de C. pentru o perioadă de cel puţin 90 de zile, precum şi într-un ziar de notorietate, cu circulaţie naţională, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; în caz contrar solicită instanţei de judecată să fie autorizată să facă aceste demersuri, respectiv să publice hotărârea instanţei pe pagina personală de C. şi într-un ziar de circulaţie naţională.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 252 - 257 din C. civ. coroborate cu art. 1357, art. 1527, art. 1528 şi art. 1529 din C. civ.

Pârâta B. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei, ca nefondată, şi admiterea cererii reconvenţionale prin a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru faptele şi acţiunile desfăşurate împotriva sa şi etniei macedonene din D., cererea reconvenţională fiind precizată succesiv în sensul că obiectul acesteia îl reprezintă obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru faptele şi acţiunile desfăşurate împotriva sa, de prejudiciere a onoarei, demnităţii şi reputaţiei ca fondatoare a D., întrucât în prezent, prin acţiunile desfăşurate împotriva sa, a transformat asociaţia fondată de pârâtă şi fiica acesteia în D. – fără macedoneni, contrar scopului prevăzut de statut.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Gorj:

Prin sentinţa civilă nr. 626 din 09 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă acţiunea civilă în pretenţii – daune morale formulată de reclamanta pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta reconvenţională B., ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea reconvenţională având ca obiect pretenţii – daune morale formulată de pârâta reconvenţională B. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A., ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea ambelor părţi de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova:

Prin decizia nr. 119 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 626 din 09 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Dolj – secţia I Civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 119 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 252 - 257, art. 1.351 şi următoarele, art. 1357 şi următoarele din C. civ., art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta reclamantă a arătat că soluţia instanţei de apel pleacă de la premisa că postările intimatei nu ar "fi umărit lezarea onoarei, reputaţiei, demnităţii reclamantei, ci aducerea la cunoştinţa publicului a unor informaţii de interes public".

Instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit normele referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale, considerând că forma de vinovăţie avută în vedere ar putea fi numai intenţia directă ("reclamanta nu a urmărit lezarea onoarei (...)" ), în condiţiile în care dispoziţiile art. 1.357 din C. civ. stabilesc că autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Arată că existenţa sau inexistenţa intenţiei intimate de a o prejudicia este nerelevantă în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, relevantă fiind răspunderea pentru cea mai uşoară culpă, în condiţiile în care toate afirmaţiile jignitoare sunt vădit neadevărate şi nedovedite.

Recurenta reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a atribuit intimatei un rol de ziarist însărcinat cu aducerea la cunoştinţa publicului a informaţiilor de interes, când aceasta nu are o astfel de calitate. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, intimatat nu a adus la cunoştinţa publicului informaţii, publicul fiind format din prieteni şi cunoştinţe comune iar informaţiile erau în realitate afirmaţii nedovedite.

Recurenta reclamantă a susţinut că postările intimatei nu au vizat decât în parte activitatea sa în cadrul D., majoritatea fiind îndreptate direct, agresiv şi nedovedit, împotriva reclamantei, fără a putea fi justificate de interesul cunoştinţelor comune de a afla informaţii de interes public.

Consideră că instanţa a avut în vedere astfel o cauză de limitare/exonerare a răspunderii delictuale pentru fapta proprie care nu este prevăzută de lege, respectiv de art. 1351 şi următoarele din C. civ.

Recurenta reclamantă a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cele din legislaţia naţională privind respectarea şi apărarea vieţii private; "dreptul la libertatea de gândire" garantat de art. 10 din Convenţie, astfel cum a fost utilizat de intimată, a încălcat dreptul recurentei la "respectarea vieţii sale private şi de familie", garantat de art. 8 din Convenţie.

Cu privire la reţinerea instanţei de apel în sensul că "nu se poate ignora contextul în care au fost adresate şi stresul la care a fost la rândul său expusă intimatei pârâtă urmare acţiunilor apelantei reclamante", arată că nu a întreprins nicio acţiune împotriva intimatei, că măsurile de care pârâta este nemulţumită au fost adoptate de Adunarea Generală a Asociaţiei, reclamanta neavând nicio influenţă asupra acestor decizii.

Mai susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal un element de individualizare a răspunderii intimatei prin invocarea unui presupus context/stres, elemente care nu au fost probate în cauză.

Arată că, în speţă, caracterul ilicit al faptelor intimatei se impunea a fi analizat prin raportare la frecvenţa, repetitivitatea şi subiectele halucinante abordate prin postări, ceea ce instanţa de apel a ignorat prin simpla invocare a presupusului interes public; face referire la practica judiciară în cauze similare pe care o ataşează.

În concluzie, consideră că legătura recurentei cu D. nu este de natură a legitima comportamentul intimatei, care nu a împărtăşit "informaţii de interes public" ci alegaţii nedovedite, agresive şi jignitoare în spaţiul public.

5. Procedura în faţa instanţei supreme:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (4 februarie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 13 februarie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Înalta Curte reţine că, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă tinde la a demonstra aplicarea nelegală a unor norme de drept substanţial, respectiv a prevederilor art. 252 - 257, art. 1351, art. 1357 din C. civ. şi art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În litigiul pendinte, fapta ilicită care i se impută pârâtei constă în comentariile orale în faţa unor cunoscuţi comuni ai ambelor părţi litigante, începând din data de 23.04.2018, când a avut loc şedinţa adunării generale a D. (când s-a propus şi s-a aprobat eliminarea funcţiei de Preşedinte de onoare din structura Consiliului director, precum şi retragerea acestui titlu acordat pârâtei), dar şi în postarea pe reţeaua de socializare C. a mai multor mesaje şi comentarii la adresa reclamantei (preşedinte al D.), apreciate de aceasta ca denigratoare, calomniatoare, şi care i-au produs un prejudiciu moral, prin lezarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine.

Întrucât răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmăreşte să îşi apere dreptul la demnitate, în mod corect instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1.357 din C. civ., conform căruia "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Înalta Curte constată că, fiind învestite cu o acţiune având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la viaţă privată şi demnitate ca urmare a unei pretinse depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantei, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtei, cu privire la care aceasta a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantei.

Având în vedere că cele două drepturi menţionate sunt recunoscute şi protejate în mod egal atât de legislaţia naţională, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a procedat la analiza conflictului între cele două drepturi şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a se concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a redactorului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi imputările factuale; doza de exagerare a limbajului folosit; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012.

În cauză, potrivit situaţiei de fapt ce nu poate fi reevaluată în recurs, instanţele de fond au reţinut că fapta intimatei pârâte de a adresa şi a publica pe reţeaua de socializare C. mai multe mesaje şi comentarii la adresa reclamantei nu a urmărit lezarea onoarei, reputaţiei şi demnităţii acesteia, ci aducerea la cunoştinţa publicului a unor informaţii de interes public, iar referirile la persoana reclamantei, preşedinte al D., au fost făcute pe fondul existenţei unui conflict între părţile litigante, respectiv animozităţi personale rezultate din înlăturarea pârâtei din calitatea deţinută de aceasta anterior.

S-a mai reţinut, de asemenea, de către instanţele fondului, că respectivele postări nu au fost negate de către pârâtă, care s-a apărat însă învederând că expresiile folosite nu au avut un scop ofensator, nefiind adresate reclamantei în calitate de persoană fizică, ci că s-a adresat reclamantei doar prin prisma imaginii publice a acesteia, iar afirmaţiile au fost făcute sub imperiul stresului psihic accentuat, al emoţiilor puternice sub imperiul cărora se afla pârâta.

În considerentele deciziei recurate se regăseşte o analiză a celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, instanţa verificând dacă afirmaţiile pârâtei, reprezentând o manifestare a dreptului la liberă exprimare, sunt de natură să aducă atingere dreptului reclamantei la viaţă privată şi demnitate şi, prin urmare, să aibă caracter ilicit pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Întrucât instanţa de apel a luat în considerare reperele menţionate anterior, prin raportare la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită şi analizând criteriile relevante, respectiv contribuţia la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate, comportamentul anterior al persoanei în cauză, conţinutul, forma şi contextul în care au fost făcute afirmaţiile imputate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că statuările instanţei de apel, în sensul că afirmaţiile incriminate nu au caracter ilicit, este judicioasă.

Astfel, respingerea demersului judiciar formulat de reclamantă a fost determinată de elementele de fapt reţinute de instanţele de fond: relaţia anterioară dintre părţile litigante, atitudinea subiectivă a pârâtei care nu a intenţionat să prejudicieze imaginea reclamantei, ci a urmărit să informeze membrii comunităţii macedonene, "preocuparea intimatei pârâte faţă de funcţionarea unei asociaţii înfiinţate împreună cu fiica sa decedată în prezent şi de reprezentarea intereselor comunităţii macedonene", contextul dat de îndepărtarea pârâtei din funcţia deţinută, calitatea de persoană publică a reclamantei ce rezultă din funcţia de preşedinte al D..

Atitudinea subiectivă a autoarei mesajelor a fost analizată în raport nu doar cu adevărul afirmaţiilor sale, dar şi cu scopul demersului pârâtei, reaua sa credinţă nefiind reţinută întrucât s-a dovedit că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta, în mod gratuit, reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes general pentru comunitatea macedoneană.

Prin motivele de recurs, recurenta nu a dovedit nelegalitatea acestei dezlegări a instanţei de apel. Împrejurarea că afirmaţiile pârâtei nu ar fi fost reale, că acestea ar viza doar în parte activitatea reclamantei în calitate depreşedinte al D., faptul că nu a avut nicio influenţă asupra măsurilor adoptate de D., nedovedirea contextului/stresului sub imperiul cărora ar fi fost făcute afirmaţiile incriminate, vizează aspecte de fapt care conturează fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, în a căror stabilire este suverană instanţa de fond.

Astfel, aspectele de netemeinicie a hotărârii recurate invocate prin memoriul de recurs, prin care recurenta-reclamană supune cenzurii instanţei de control judiciar modalitatea de apreciere a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel excedează controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Această concluzie se impune în privinţa calificării subiectelor vizate de postările intimatei pârâte ca fiind de interes public, calificare făcută de instanţa de apel în contextul în care activitatea vizată a reclamantei era desfăşurată în calitatea acesteia de preşedinte al D.. De asemenea, instanţa de apel a analizat contextul în care au fost făcute afirmaţiile respective şi atitudinea subiectivă a intimatei pârâte, stabilind că aceasta urmărea informarea membrilor comunităţii macedonene. Contrar susţinerilor recurentei reclamante, această analiză nu a fost realizată cu încălcarea normei de drept material care instituie răspunderea civilă delictuală şi pentru cea mai uşoară culpă, examinarea respectivelor circumstanţe de fapt fiind necesară pentru conturarea elementelor care ar fi permis stabilirea caracterului ilicit al faptei, condiţie distinctă a tipului de răspundere invocat.

Susţinerea recurentei reclamante în sensul că în mod greşit i s-ar fi atribuit pârâtei rolul de ziarist însărcinat cu transmiterea de informaţii de interes public nu poate fi reţinută, instanţa de apel neavând în vedere o astfel de situaţie, ci calitatea părţilor de persoane publice, referirile la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care au fost implicaţi ziarişti fiind făcute pentru a releva elementele care trebuie avute în vedere în analiza celor două drepturi aflate în conflict atunci când se invocă încălcarea dreptului la viaţă privată şi la reputaţie prin depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Evaluând modul de exercitare a acestor drepturi, instanţa de apel a considerat că faptul că erau folosite şi unele cuvinte dure, şocante, neliniştitoare se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, având în vedere stresul psihic la care intimata pârâtă a fost supusă, ca urmare a implicării apelantei reclamante în activităţile de înlăturare a acesteia din funcţia pe care o deţinuse anterior, precum şi preocuparea intimatei pârâte faţă de funcţionarea unei asociaţii înfiinţate împreună cu fiica sa decedată în prezent şi de reprezentarea intereselor comunităţii macedonene.

De asemenea, având în vedere elementele de fapt relevante, instanţa de apel a stabilit faptul că subiectele vizate de postările intimatei pârâte erau de interes public, câtă vreme se refereau la activitatea reclamantei desfăşurată în calitatea acesteia de preşedinte al D., constatare în privinţa căreia nu au fost relevate aspecte de nelegalitate.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv fapta imputată, iar concluzia la care a ajuns instanţa, în sensul că aceasta nu este susceptibilă de a aduce atingere reputaţiei reclamantei sau dreptului acesteia la viaţă privată, nu relevă o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a arătat, criticile prin care se tinde la stabilirea unor elemente de fapt diferite faţă de cele reţinute de instanţele devolutive nu pot fi primite, date fiind limitele controlului care poate fi exercitat de instanţa de recurs, reglementate de art. 488 şi art. 483 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată, Înalta Curte constată că recurenta a ataşat la dosarul cauzei o sentinţă pronunţată de Tribunalul Gorj într-o cauză ce are ca obiect "pretenţii" formulate în contradictoriu cu pârâta din litigiul pendinte, fiind dedusă judecăţii o situaţie de fapt diferită de cea din prezenta cauză, reclamantul din respectivul proces invocând un prejudiciu moral produs ca urmare a unor alte pretinse fapte ilicite. În această situaţie, cele statuate în respectivul proces nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, nefiind apte să demonstreze elemente decisive în soluţionarea prezentului recurs.

Faţă de aceste considerente, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 119 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.