Collective remuneration for public phonogram performance: prescription interruption via partial payments and VAT applicability under CJEU precedent

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2020 din data de 25.09.2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – UPFR a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada iulie 2017 – la zi, estimată la 240.848 RON (la care se adaugă TVA); în subsidiar, în cazul în care pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţia de furnizare a informaţiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată, obligarea pârâtei la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situaţiilor financiare publicate la Registrul Comerţului sau declarate la Ministerul Finanţelor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 969/14.06.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 311.674,38 RON (TVA inclus), remuneraţie cuvenită producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor, actualizată cu indicele de inflaţie, aferentă perioadei 01.07.2017 - 30.09.2021; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 283.899,87 RON, reprezentând penalităţi pentru neplata remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme, aferente debitului principal, calculate până la data de 31.12.2021 şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data achitării integrale a remuneraţiei de 311.674,38 RON; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8820 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 532A din 27 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 969/14.06.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă, fiind obligată apelanta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 532A din 27 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020, la data de 17 august 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 9 noul C. proc. civ.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) din C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 27 noiembrie 2023 a fost acordat termen de judecată la data de 13 februarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs.

În susţinerea căii de atac formulate, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1506 şi ale art. 2537 din C. civ. şi, în mod greşit, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.07.2017 - 01.08.2017.

În motivarea respingerii acestei excepţii, instanţa a reţinut că, prin plăţile făcute, cursul prescripţiei ar fi fost întrerupt, însă nu a ţinut cont că, pentru ca o plată parţială să întrerupă cursul prescripţiei, aceasta trebuie să fie neechivocă şi nu s-a raportat la imputaţia plăţilor astfel cum este ea prevăzută de art. 1506 şi următoarele din C. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că, prin plăţile făcute, nu a avut în vedere stingerea sumelor aferente perioadei 01.07.2017 - 01.08.2017, plăţile efectuate vizând remuneraţia datorată conform declaraţiilor transmise către entitate, aferente lunilor următoare, conform celor calculate de pârâtă. Altfel spus, nu putea fi vorba de o plată voluntară de recunoaştere a unei sume ce datează de mai bine de 3 ani, urmare a unui calcul rezultat dintr-un raport de expertiză întocmit la nivelul anului 2021; pârâta a declarat şi plătit conform evidenţelor sale sumele datorate, neavând conturată imaginea unei plăţi parţiale la momentul operării plăţii, ci o plată integrală a sumelor datorate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile ORDA nr. 10/2016, art. 249 şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Remuneraţiile datorate pentru artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme sunt stabilite în baza Hotărârii Arbitrale nr. 1 din data de 15 februarie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din data de 25 februarie 2016 (ORDA nr. 10/2016) şi a deciziei civile nr. 784A din 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, în soluţionarea apelurilor formulate împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1 din data de 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 952 din 25.11.2016 (ORDA nr. 120/2016). Astfel prin decizia civilă nr. 784A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus admiterea apelurilor formulate şi schimbarea în parte a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizualului, în scop ambiental şi lucrativ, şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor, interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie.

Conform acestor documente, pentru activităţile desfăşurate în scop lucrativ, club, bar cu program de varietăţi, bar cu program night club etc. în spaţii închise sau deschise situate în oraşe sau staţiuni turistice, remuneraţia datorată este de 1,5% dar nu mai puţin de 150 RON plus 40 RON pentru fiecare suprafaţă suplimentară până la 100 mp. Baza de calcul pentru această remuneraţie este prevăzută la art. 3.6 din decizia civilă nr. 784A din 26 octombrie 2016.

Recurenta pârâtă a precizat că şi-a desfăşurat activitatea la punctul de lucru din strada x nr. 30, Sector 2 Bucureşti, respectiv prin valorificarea locaţiei club B.: în perioada octombrie 2017 - mai 2018, astfel cum rezultă din e-mailul înaintat la data de 13 octombrie 2017, prin care s-a adus la cunoştinţă că societatea nu desfăşoară activitate în lunile iunie – septembrie; în perioada octombrie 2018 - mai 2019, astfel cum rezultă din e-mailul înaintat la data de 18 septembrie 2019: societatea nu a desfăşurat activitate în perioada iunie 2019 - octombrie 2019; în perioada noiembrie 2019 - martie 2020; ulterior datei de 15 martie 2020 activitatea de bar şi discotecă a fost restricţionată prin actele normative emise în contextul pandemiei Covid-19.

Recurenta pârâtă a susţinut că a adus la cunoştinţă suspendarea activităţii şi menţinerea acestei suspendări, conform corespondenţei purtate cu reprezentanţii UPFR, în care, la fiecare solicitare de plată adresată, a învederat că nu mai desfăşoară activitate.

Totodată, pentru perioadele în care a desfăşurat activitate, au fost declarate veniturile din consumaţii şi vânzare de bilete şi au fost achitate cotizaţiile stabilite, conform facturilor proforma emise de intimată, însă în cuprinsul raportului de expertiză întocmit, a fost luat în calcul întreg venitul societăţii, fără a se avea în vedere că nu toate sumele încasate rezultă din consumaţii şi vânzare bilete.

De asemenea, nu s-a avut în vedere că sumele sunt invocate a fi datorate, independent de desfăşurarea sau nu a activităţii de bar/discotecă: în acest sens, urmează a avea în vedere că pentru luna aprilie 2020 (stare de urgenţă) s-a reţinut că pârâta ar datora remuneraţie, deşi orice activitate de tip restaurant/bar/discotecă era interzisă, sumele încasate neputând fi rezultate din consumaţii şi vânzări bilete.

Recurenta pârâtă a arătat că nu poate fi de acord cu plata unei remuneraţii pentru o activitate ce nu a fost prestată, luându-se în calcul doar înregistrări contabile ce atestă încasări, fără însă a se dovedi că acestea ar fi putut rezulta din activitatea de bar/discotecă.

Recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv nu a ţinut cont de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 48/2017, astfel încât toate calculele făcute sunt eronate, cuprinzând suma reprezentând TVA. Solicitarea de achitare a TVA-ului aferent remuneraţiilor presupus datorate, este în neconcordanţă cu Decizia nr. 48/2017 a ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că: "în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g), l) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

Astfel, prin raportare la aplicarea în timp a normelor de procedură şi spre a se respecta principiul securităţii raporturilor juridice, fiind în ipoteza unor comunicări de fonograme din anii 2018 - 2019, pentru remuneraţiile solicitate, intimata nu putea percepe TVA, întrucât Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reţinută nu se poate aplica pentru situaţii trecute.

I.8. Apărările formulate în cauză.

Intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – UPFR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, iar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1.506 şi art. 2.537 pct. 1 din C. civ. şi a respins greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.07.2017 - 01.08.2017 reţinând că, prin plăţile făcute, cursul prescripţiei a fost întrerupt.

Conform art. 2.537 pct. 1 din C. civ., prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

În aplicarea acestei prevederi legale, instanţa de apel a considerat că plăţile parţiale efectuate de către pârâtă sunt lipsite de echivoc în sensul recunoaşterii dreptului material la acţiune pentru perioada iulie şi august 2017. Pentru a concluziona astfel, instanţa de apel a avut în vedere probele administrate în cauză, şi anume, declaraţiile pe proprie răspundere şi facturile fiscale, pe baza cărora a reţinut că pârâta a efectuat plăţi parţiale, respectiv în data de 5.07.2017 a achitat suma de 1.249,50 RON reprezentând contravaloarea remuneraţiei minime lunare aferente comunicării publice în scop lucrativ în cadrul clubului deţinut; în data de 1.11.2018 a achitat suma de 622,99 RON; în data de 6.12.2018 a achitat suma de 1000 RON şi în data de 11.12.2018 a achitat suma de 362,65 RON, reprezentând contravaloarea menţionată în înştiinţarea de plată seria x pentru suma de 1.985,64 RON reprezentând diferenţa de plată între remuneraţiile calculate conform încasărilor raportate de pârâtă pentru perioada iulie 2017 - decembrie 2017 conform declaraţiei pe propria răspundere a reprezentantului legal al apelantei-pârâte şi minimele deja achitate.

Înalta Curte reţine că instanţele de fond sunt suverane să aprecieze în ce măsură o plată constituie sau nu un act de întrerupere a prescripţiei, fiind însă datoare să-şi motiveze soluţia, decizia instanţei de apel care a confirmat soluţia tribunalului respectând, astfel cum s-a arătat mai sus, această obligaţie. Calificarea juridică a situaţiei de fapt reţinute ca fiind sau nu aptă să constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei cade sub cenzura Înaltei Curţi în condiţiile în care se pune în discuţie însăşi justa interpretare şi aplicare a normelor legale evocate, ceea ce nu este însă cazul în speţă.

Astfel, instanţa supremă constată că, prin memoriul de recurs, pârâta susţine că a fost analizată greşit întreruperea prescripţiei, pentru că plăţile parţiale nu au un caracter neechivoc în acest sens, partea neavând conturată imaginea unei plăţi parţiale la momentul operării plăţii, ci o plată integrală a sumelor datorate. Această critică nu poate fi primită întrucât pune în discuţie reevaluarea probatoriului administrat în faţa instanţelor devolutive sub acest aspect, reevaluare care este prohibită instanţei de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, reglementate de art. 488 şi art. 483 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta pârâtă a susţinut că în mod greşit a fost obligată la plata remuneraţiei pentru perioade în care nu a desfăşurat activitate. În ceea ce priveşte criticile vizând situaţia de fapt stabilită în cauză de instanţa de apel se impun considerentele anterior expuse privind limitele controlului de legalitate efectuat în faza procesuală a recursului. Astfel, se observă că instanţa de apel a analizat susţinerile pârâtei privind faptul că în anumite perioade nu a desfăşurat activitate şi a constatat în mod corect că aceste susţineri reprezintă critici vizând temenicia hotărârii, ele fiind înlăturate de instanţă în urma aprecierii probatoriului administrat în cauză.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că susţinerile părţii sunt contrazise de raportul de expertiză contabilitate efectuat în faţa primei instanţe şi a considerat că simpla existenţă a e-mailurilor trimise către reclamantă nu este suficientă pentru a proba că nu a desfăşurat activitate şi nu a obţinut venituri.

De asemenea, criticile de netemeinicie vizând împrejurarea că nu toate veniturile avute în vedere de expert au fost obţinute din bilete şi consumaţii ci şi din alte afaceri au fost înlăturate de instanţa de apel întrucât ele nu au fost probate. Pentru a concluziona astfel, instanţa de apel a avut în vedere probele administrate în cauză, înscrisuri şi prezumţii. Nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ. datorită faptului că instanţa de apel a considerat că revenea pârâtei obligaţia de a proba că a desfăşurat şi activităţi care nu se încadrează celor menţionate sub codurile CAEN 5610 şi 9329 şi care nu au presupus activitatea de comunicare publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora în scop lucrativ, alte activităţi din care a obţinut venituri care au intrat în cifra de afaceri avută în vedere de expert. Astfel, împrejurările care ar fi exonerat pârâta de plata sumelor aferente reprezintă susţineri ale acestei părţi, căreia îi revenea sarcina de a le proba, conform art. 249 din C. proc. civ.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă referitoare la înregistrările contabile ce atestă încasări fără a se dovedi că acestea rezultă din activitatea bar/club/discotecă, cele referitoare la valoarea probantă a corespondenţei electronice purtate între părţile litigante prin care pârâta ar fi învederat reclamantei că pentru anumite perioade nu a desfăşurat activitate, precum şi stabilirea bazei de calcul de către expertul desemnat în cauză reprezintă în realitate chestiuni ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, incompatibile cu structura recursului, Astfel, criticile menţionate vizează netemeinicia hotărârii instanţei de apel şi nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanţele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se tinde a se demonstra că în speţă au fost greşit aplicate dispoziţiile din Legea nr. 8/1996 şi Deciziei ORDA nr. 120/2016, urmează a fi analizate prin prisma susţinerilor care pot releva chestiuni de nelegalitate. În acest sens sunt criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat un motiv de exonerare de la plata remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute, şi anume, intervenirea stării de alertă, respectiv a stării de urgenţă pe teritoriul României, generate de pandemia Covid.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 1 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul statului român, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, a fost instituită starea de urgenţă pe întreg teritoriul României pe o perioadă de 30 de zile.

Ulterior, perioada iniţială de 30 de zile pentru care a fost instituită starea de urgenţă pe teritoriul României a fost prelungită cu încă 30 de zile, în conformitate cu art. 1 din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020.

Pe perioada stării de urgenţă, printre măsurile de urgenţă cu aplicabilitate graduală s-a numărat şi închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociaţiilor şi ale altor localuri publice, astfel cum reiese din Anexa 2 la Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020.

Aşadar, se prezumă că, pe perioada stării de urgenţă, barul şi discoteca deţinute de către pârâtă au fost închise publicului.

Starea de urgenţă a încetat în data de 15 mai 2020, astfel că în mod justificat curtea de apel a constatat că reclamanta nu a pretins despăgubiri şi pârâta nu datorează remuneraţii pentru perioada 16 martie 2020 - 15 mai 2020.

În ceea ce priveşte perioada stării de alertă, instituită pe teritoriul României prin H.G. nr. 394 din 18 mai 2020, şi care a încetat în data de 09 martie 2022, instanţa de apel a constatat că expertiza a calculat remuneraţie lucrativă doar în situaţia în care societatea a obţinut venituri care au intrat în componenţa cifrei de afaceri. Din probele administrate, nu s-a reţinut încetarea activităţii în această perioadă, prin lege nefiind prevăzută, ca în cazul perioadei de urgenţă, o măsură de închidere a activităţii HORECA.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi ale metodologiilor incidente (Decizia ORDA nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019).

Potrivit art. 112 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 (Capitolul V – Dispoziţii comune autorilor, artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de înregistrări sonore şi audiovizuale): "pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă", iar "cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii".

Metodologiile, în conformitate cu prevederile art. 163 alin. (2) şi (3) şi art. 164 alin. (1) din acelaşi act normativ, se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu: reprezentanţii structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor, la nivel naţional, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri, cu condiţia ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe propria răspundere; câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor la nivel local sau, în lipsa acestora, a reprezentanţilor a 2 utilizatori locali notificaţi de organismele de gestiune colectivă şi care depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor acordul de participare în respectiva comisie.

Potrivit procedurii reglementate de art. 165 din Legea nr. 8/1996, înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În cazul în care părţile nu pot stabili metodologii prin negociere, acestea pot recurge la mediere, iar în situaţia în care părţile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, pot să se adreseze instanţei de judecată.

Astfel, raportat la dispoziţiile legale anterior evocate, Înalta Curte reţine că metodologiile astfel elaborate (potrivit procedurii legale prevăzute de Legea nr. 8/1996) au natura juridică a unei convenţii încheiate între părţile prestabile prin legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, guvernând raporturile juridice dintre acestea şi stabilind drepturi şi obligaţii pentru toate părţile cărora li se adresează.

Totodată, art. 165 alin. (7) din acelaşi act normativ prevede că: "Hotărârea definitivă cu privire la metodologii se comunică părţilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general emisă în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate".

Ca atare, prin metodologii nu este stabilită doar modalitatea de calcul a remuneraţiilor, ci şi reducerile ce pot fi acordate, nefiind permisă o extindere la alte situaţii decât cele în mod expres arătate în cuprinsul acestora.

Or, în metodologiile invocate prin cererea introductivă, aplicabile speţei, nu se regăseşte vreo dispoziţie în sensul scutirii sau diminuării cuantumului remuneraţiilor datorate pe perioada stării de alertă, sens în care solicitarea recurentei-pârâte în acest nu are suport legal şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi admisă.

Criticile prin care se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, în cauză nefiind incidentă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 48 din 19.06.2017.

Prin decizia recurată s-a reţinut aplicabilitatea Hotărârii pronunţate la data de 21 ianuarie 2021 în cauza C-501/19, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin care instanţa europeană a statuat următoarele:

"Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă " în sensul acestui articol şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligaţi să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestaţia furnizată în temeiul remuneraţiilor primite."

Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza C-501/2019, Curtea a stabilit că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă.

În consecinţă, efectuarea prestării de servicii atrage aplicabilitatea taxei pe valoare adăugată în sensul directivelor europene incidente în această materie. Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeaşi Directivă – transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Faţă de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, care are prioritate faţă de dreptul intern, instanţa de apel a procedat în mod corect la aplicarea în cauză a jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind principiul supremaţiei dreptului Uniunii şi principiul interpretării conforme a dreptului intern - instanţa naţională asigurând, în cadrul competenţelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată.

Drept urmare, nu subzistă criticile recurentei privind aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2021 în cauza C-501/19 nu se poate aplica pentru situaţii trecute, aceasta nu poate fi reţinută. Neretroactivitatea legii priveşte actele normative emise şi publicate în Monitorul Oficial şi presupune că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut. Decizia Curţii de |Justiţie a Uniunii Europene nu are un astfel de caracter, ea nereprezentând un act normativ care să dea o nouă calificare raportului de drept născut anterior pronunţării sale, ci are drept scop interpretarea sau clarificarea unor norme legale preexistente, aflate în vigoare la momentul naşterii respectivului raport de drept.

Reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 532A din 27 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV civilă.

Cât priveşte cererea formulată de intimată, de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi admisă, dată fiind culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Astfel în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta A. S.R.L. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Asociaţia "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru Drepturi Conexe", conform înscrisului privind tranzacţia bancară de la dosar, care atestă efectuarea acestei cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 532A din 27 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru Drepturi Conexe".

Obligă recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă Asociaţia "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru Drepturi Conexe".

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.