State liability for litigation costs in criminal cases: applicability of Art. 276(6) CPP and Art. 453 CCP without proof of unlawful act

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, la data de 9 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor la plata sumei de 216.731,68 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de asistenţa juridică şi efectuarea expertizei tehnice în procesul penal care a fost iniţiat din culpa procesuală a acestuia, proces ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 şi y/2017

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a respins cererea formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă împotriva unei părţi lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1388/Ap din data de 21 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bihor.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1852 din data de 13 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1388 Ap din data de 21 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva aceleiaşi decizii.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 697/A din data de 30 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Roman – Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei civile nr. 151/C din data de 18 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia civilă pe care a schimbat-o în parte.

Astfel, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman – Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi în consecinţă:

A obligat pe pârâtul Statul Roman – Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 216.731,68 RON reprezentând despăgubiri pentru cheltuieli ocazionate de asistenţa juridică şi efectuarea expertizei tehnice în procesul penal ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, respectiv nr. 366/P/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, finalizate cu soluţia de clasare a cauzei.

A menţinut soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 697/A din data de 30 mai 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020*, la data de 23 august 2023 şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea acţiunii formulate de partea adversă.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

A precizat că, aşa cum a mai arătat, intimata-reclamantă a indicat în cererea de chemare în judecată ca având calitatea de pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

A subliniat că a solicitat instanţei de fond să pună în vedere intimatei-reclamante să precizeze cu cine înţelege să se judece dintre autorităţile enumerate, autorităţi care au competenţe şi atribuţii diferite şi, de asemenea, să precizeze dispoziţiile legale pe care le consideră apropiate pretenţiilor afirmate, urmând ca, în funcţie de aceste precizări, instanţa să dispună, după caz, citarea Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu sau în reprezentarea Statului Român.

În opinia recurentului-pârât, atât timp cât partea adversă nu şi-a precizat acţiunea, respectiv nu a precizat în mod clar cu cine înţelege să se judece, este contrar normelor de procedură ca instanţa să dispună citarea altor părţi sau citarea la alte sedii decât cele indicate în cererea de chemare în judecată.

În plus, a arătat că niciuna dintre instituţiile menţionate nu au calitate procesuală pasivă, lipsa calităţii procesuale pasive a Agenţia Naţionale de Administrare Fiscală a fost chiar admisă.

Totodată, a invocat că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la critica prin care a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului român prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ., în contextul în care, în raport de prevederile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., trebuia să se pronunţe atât asupra acestui aspect, cât şi a apelului în integralitate.

Criticând decizia recurată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, printr-o primă susţinere, a afirmat că în mod greşit s-a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă, încălcându-se prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 şi art. 223 alin. (1) C. civ.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat că instanţa de apel a reţinut eronat faptul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, raportat la decizia de casare nr. 1852/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuala pasivă, iar acesta din urmă nici calitate de reprezentant al statului în prezenta speţă, având în vedere că legitimarea, calitatea procesuală pasivă presupune, într-o cauză civilă, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, cu alte cuvinte, cu titularul obligaţiei deduse judecăţii.

Astfel, a arătat că Ministerul Public are calitate de parte în procesul penal, atât timp cât, această instituţie a reprezentat Statul Român, respectiv a avut calitate procesuală în dosarul penal şi care totodată a avut şi calitatea de reprezentant al statului.

A învederat că Ministerul Public a exercitat acţiunea penală în reprezentarea Statului Roman şi, astfel, partea care a ocazionat cheltuielile legate de apărare este datoare să le acopere, fiind căzută în pretenţii, or, raportat la acestea, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu se face vinovat de cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

Aşadar, în opinia recurentului-pârât, instanţa de apel a încălcat prevederile art. art. 223 alin. (1) C. civ., existând o altă instituţie responsabilă, conform normelor legale.

De asemenea, a susţinut că este inadmisibil a se aprecia că are calitate procesuală pasivă prin raportare la art. 3 alin. (1) pct. 81 H.G. nr. 34/2009, fără a se lua în considerare faptul că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1349 C. civ.

Ca atare, a concluzionat că, în prezenta speţă, art. 3 alin. (1) pct. 81 H.G. nr. 34/2009 este încălcat şi aplicat greşit, întrucât activitatea judiciară aparţine Ministerului Justiţiei, Ministerului Public.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată în cadrul motivului de recurs subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 276 C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., în temeiul unei "jurisprudenţe care are tendinţa de a deveni constantă la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la nivelul curţilor de apel...", conform căreia "Statul Român prin Ministerul Finanţelor, poate fi obligat, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului penal, solicitate de persoana care a fost clasată, atunci când cheltuielile respective nu au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă".

Recurentul-pârât a afirmat că instanţa de apel a trecut peste faptul că aceste cheltuieli nu pot fi acordate în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele legale indicate mai sus.

În raport de prevederile art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ., a susţinut că, în cauză, lipseşte fapta ilicită generatoare de prejudicii, în condiţiile în care activităţile de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată şi chiar luarea unor măsuri preventive împotriva intimatei-reclamante au fost activităţi prevăzute de lege, date în competenţa organelor care le-au desfăşurat cu respectarea prevederilor legale.

În opinia recurentului-pârât, rechizitoriul urmat de achitare/clasare, nu poate reprezenta prin sine o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, în lipsa dovedirii în concret a săvârşirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârşită cu vinovăţia autorului acestei fapte, iar tribunalul a reţinut în mod corect faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, precum şi faptul că nu există o culpă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

A mai arătat şi că obligaţia de garanţie a statului în temeiul unei răspunderi obiective intervine de regulă în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv atunci când sunt întrunite condiţiile art. 538-539 C. proc. pen., când statul răspunde, într-adevăr, obiectiv pentru erori judiciare, dar numai în limitele legii, întrunirea condiţiilor legale fiind suficientă pentru a atrage răspunderea.

De asemenea, a considerat că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii: fapta ilicită a pârâtului, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite, iar, în speţă, în mod cert nu este îndeplinită prima condiţie, acea a existenţei unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale intimatei-reclamante.

Recurentul-pârât a apreciat că, atunci când temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 1373 C. civ., respectiv răspunderea comitentului pentru prepus, o astfel de acţiune este admisibilă doar în situaţia în care reclamantul face dovada faptei comise cu vinovăţie de prepusul său; însă, pentru ca această prevedere să îşi găsească aplicarea în prezenta speţă, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, dar între acesta şi procurori nu există un raport de prepuşenie, nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale. Raportat la lipsa raportului de prepuşenie, a considerat că este evident că nici vinovăţia nu există.

A reiterat susţinerea potrivit căreia statul răspunde doar în situaţiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale (de ex: art. 538-539 şi următoarele C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001), doar pentru erorile judiciare datorate condamnării ori privării de libertate în mod nedrept or, în măsura în care acţiunea reclamantului nu este întemeiată pe nicio astfel de reglementare specială, ci pe dreptul comun (art. 1349 şi art. 1373 C. civ.), aceasta este inadmisibilă.

A arătat că art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeaşi prevedere fiind preluată de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În opinia recurentului-pârât, din interpretarea per a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, precum şi din cea sistematică a tezelor definite de art. 52 din Constituţie, în integralitatea sa, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autorităţile menţionate în titlul III din capitolul VI din Constituţie, statul nu poate fi tras la răspundere decât în situaţia vătămărilor cauzate prin erori judiciare.

Astfel, a subliniat că, în conformitate cu dreptul naţional, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală; or, vătămarea invocata de intimata-reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noţiunii de "eroare judiciară", noţiune al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborata a art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 cu art. 538 şi art. 539 C. proc. pen. în dreptul intern, nu există niciun temei pentru antrenarea răspunderii sale pentru fapta reclamată şi pretins cauzatoare de prejudicii.

Totodată, a apreciat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a articolelor de lege pe care este întemeiată cererea de chemare în judecată, acestea nefiind aplicabile în prezenta speţă – art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. se referă la plata cheltuielilor judiciare în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, însă cererea intimatei-reclamante nu se încadrează în aceste texte de lege, întrucât în cauză s-a dispus clasarea, în temeiul art. 315 C. proc. pen.

A menţionat că instanţa de apel a arătat că, potrivit alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., sunt direct aplicabile prevederile C. proc. civ., respectiv art. 453 C. proc. civ., conform căruia partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii adverse, la plata cheltuielilor de judecată; or, art. 453 C. proc. civ. se referă la cheltuielile generate cu judecarea unei pricini, iar intimata-reclamantă solicită obligarea sa la plata cheltuielilor efectuate pe parcursul urmării penale. Ca atare, a susţinut că prevederile art. 453 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

În plus, a reluat susţinerea potrivit căreia răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant şi electa una via – acţiunea intimatei-reclamante este inadmisibilă.

De asemenea, a susţinut că textul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu se referă la situaţia speţei, cum în mod nelegal, în opinia sa, a reţinut instanţa de apel, această împrejurare rezultând din cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 440/2017 (prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 şi art. 475 C. proc. pen.) – "Curtea constată că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menţionat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată şi partea civilă, de către inculpat şi de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., în care alte persoane, care nu au calitatea de părţi în procesul penal, ar putea avea anumite pretenţii financiare izvorâte din desfăşurarea procesului penal, precum şi referitor la alte situaţii decât cele reglementate la alineatele precedente. alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

Acest mecanism juridic nu este de natură a lipsi persoanele îndreptăţite la restituirea unor sume de bani, reprezentând cheltuieli judiciare, de posibilitatea de a-şi valorifica respectivele drepturi, ci prevede un alt mecanism juridic de stabilire a drepturilor în cauză decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Această soluţie juridică reprezintă, însă, opţiunea legiuitorului, justificată de lipsa calităţii de părţi în procesul penal a persoanelor în cauză, opţiune exprimată potrivit atribuţiei sale constituţionale reglementate prin dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acestea."

Recurentul-pârât a arătat că, potrivit prevederilor legale mai sus menţionate, în cadrul procesului penal, instanţa de judecată penală poate stabili obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată (cheltuielile judiciare făcute de partea-inculpată) pe parcursul procesului penal, în măsura în care acestea sunt solicitate de parte (inculpat) şi aceasta depune la dosarul cauzei cheltuielile de judecată avansate în acest sens pe parcursul procesului penal; însă, din actele depuse, nu rezultă că intimata-reclamantă ar fi solicitat cheltuieli de judecată şi ar fi depus la dosarul cauzei penale acte care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată pe care le solicită în prezentul dosar.

Aşadar, recurentul-pârât consideră că alin. (6) al art. 276 C. proc. pen. nu este aplicabil în prezenta speţă, iar instanţa de apel îl nesocoteşte în mod evident, întrucât, aceste dispoziţii se referă la situaţia în care, intimata-reclamantă nu ar fi avut calitatea de parte în procesul penal.

A subliniat că instanţa de apel a reţinut că articolele de lege pe care este întemeiată cererea de chemare în judecată sunt aplicabile în prezenta speţă, fără a face o corectă aplicare a legislaţiei – art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. se referă la plata cheltuielilor judiciare în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, însă cererea intimatei-reclamante nu se încadrează în aceste ipoteze, întrucât, în cauză, s-a dispus clasarea, în temeiul art. 315 C. proc. pen.

Totodată, a susţinut că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., reţinute de instanţa de apel se referă la cheltuielile generate cu judecarea unei pricini, iar intimata-reclamantă solicită obligarea sa la plata cheltuielilor efectuate pe parcursul urmării penale, astfel că, prevederile art. 453 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

Suplimentar, a precizat că, în speţă, cheltuielile de judecată solicitate reprezintă onorariu avocaţial şi cheltuieli ocazionate de efectuarea expertizei, însă, pe parcursul procesului penal, partea adversă avea posibilitatea de a fi reprezentată de un avocat din oficiu; doar, în această situaţie, cheltuielile de judecată ocazionate de asistenţa şi de reprezentarea în procesul penal ar fi rămas în sarcina statului, în orice altă situaţie, cheltuielile ocazionate de asistenţa juridică şi de reprezentare în procesul penal cad în sarcina inculpatului.

A mai arătat recurentul-pârât şi că nicio dispoziţie din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenta juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

A apreciat că o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar să îi fie opozabil, iar opozabilitatea este consecinţa însuşirii sale de către instanţă prin hotărârea judecătorească.

Recurentul-pârât a invocat că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că onorariile avocaţiale urmează sa fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost făcute în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

II.3. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, şi, în subsidiar, ca nefondat.

Cu titlu prealabil, a arătat că, în speţă, decizia de casare a stabilit cu titlu definitiv că în mod just a opus pretenţia sa recurentului-pârât şi în mod corect a încadrat în drept pretenţia dedusă judecăţii în prevederile art. 453 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 276 C. proc. pen., care sunt deplin aplicabile cauzei, că această pretenţie se circumscrie unui raport juridic întemeiat pe culpă procesuală, că nu este ţinută la a face dovada faptei ilicite comise cu vinovăţie de recurentul-pârât.

A arătat că Înalta Curte a reţinut că aceste prevederi legale, care susţin pretenţia sa, induc o culpă procesuală în sarcina recurentului-pârât, respectiv a celui care, prin atitudinea sa, determină cheltuielile de judecată făcute de partea adversă şi, totodată, reprezintă o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, aşadar un caz particular de răspundere civilă, întemeiată pe culpa procesuală, care în această situaţie este guvernată de o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materie.

Totodată, a susţinut că, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în rejudecarea apelului, şi-a însuşit în mod corect dispoziţiile deciziei de trimitere şi a ratificat fundamentul juridic al acţiunii prin care a solicitat recuperarea de la satul român a cheltuielilor de judecată avansate în procesul penal în care s-a dispus clasarea, stabilind că revine acestuia obligaţia de dezdăunare, raportat la prevederile art. 276 C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

A menţionat şi că instanţa a efectuat o analiză largă a instituţiilor de drept incidente în cauză prin raportare la obiectul cererii, iar, cu referire la cuantumul pretenţiei, a reţinut că acesta este justificat, fiind dovedită, cu actele dosarului, achitarea tuturor cheltuielilor de judecată solicitate pe cale separată prin această cauză, iar cheltuielile constând în onorariile avocaţiale plătite sunt proporţionale cu munca depusă de apărători, raportat la valoarea şi complexitatea cauzei.

Faţă de criticile formulate de partea adversă prin cererea de recurs, a apreciat că acestea sunt, pe de o parte, inadmisibile, prin raportare la prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nefondate, ele vizând aspecte tranşate definitiv prin decizia de casare şi neconstituind obiect al rejudecării fondului şi nici al deciziei recurate.

A apreciat că recurentul-pârât a ignorat în mod vădit limitele rejudecării cauzei în apel, caracterul definitiv al aspectelor ce ţin de calitatea sa precum şi de temeiul juridic al acţiunii, calificarea dată raportului juridic dedus judecaţii şi caracterul obligatoriu al deciziei de casare deja pronunţate în cauză.

Ca atare, a susţinut că motivele de recurs invocate nu sunt aplicate în mod concret şi real pe soluţia şi motivarea instanţei de apel, în contextul în care, în cererea de recurs, fără vreo trimitere directă şi pertinentă la considerentele de drept şi de fapt ale hotărârii recurate, sunt invocate formal diverse apărări de fond, chestiuni deja tranşate irevocabil în cauză şi se invocă multiple instituţii de drept menite a abate cauza de la ceea ce s-a stabilit deja cu titlu irevocabil a fi obiect al cererii, raportul juridic dedus judecăţii şi normele incidente în privinţa pretenţiei în discuţie.

În opinia sa, niciuna dintre aceste susţineri nu este de natură a infima aplicarea corectă de către instanţa de apel a normelor de drept material, aşa cum se tinde prin cererea de recurs.

Astfel, a apreciat că, prin decizia recurată, s-a reţinut în mod corect că soluţia privind calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât este definitivă prin efectul limitelor deciziei de casare, astfel încât rejudecarea apelului nu mai poate viza această chestiune, fiind respins recursul anterior declarat de recurentul-pârât, constatându-se ca fiind corectă aplicarea dispoziţiilor legale privind reţinerea calităţii procesuale pasive a părţii adverse; acest aspect determină inadmisibilitatea recursului promovat după rejudecare, pentru acelaşi considerent.

În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor art. 276 C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ., a susţinut că, şi în această privinţă, recursul declarat este inadmisibil, întrucât decizia recurată, dată în rejudecarea apelului, s-a pronunţat în limitele deciziei de casare care, în mod definitiv şi irevocabil, a reţinut că, în speţă, cererea introductivă se circumscrie prevederilor art. 276 C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că încercările recurentului-pârât de a deplasa sarcina pasivă a procesului spre Ministerul Public, ca instituţie responsabilă sau parte în procesul penal, este nefondată, faţă de prevederile exprese ale art. 223 alin. (1) C. civ. şi ale art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În opinia intimatei-reclamante, aserţiunea instanţei de recurs în sensul că nu se poate reţine vreo culpă procesuală în sarcina altor subiecţi procesuali îndreptăţiţi să declanşeze acţiunea penală, exclude de plano orice discuţii ulterioare pronunţării acestei decizii cu privire la calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în cadrul procesual pe care l-a trasat, dar şi calitatea sa de subiect de drept – debitor pe fondul raportului juridic dedus judecăţii.

A considerat că trimiterile pe care le face recurentul-pârât în cererea de recurs la răspunderea civilă delictuală, elementele ei, dovedirea faptei ilicite civile, raporturi de prepuşenie etc nu pot constitui motive admisibile de recurs, în condiţiile în care, în această cale de atac, nu s-ar putea recalifica raportul juridic dedus judecăţii şi reîncadrarea lui în instituţiile enumerate.

Intimata-reclamantă a afirmat şi că susţinerile recurentului-pârât cu privire la condiţiile limitate în care statul român răspunde patrimonial, la obligaţii de garanţie sau de reparaţie a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, sunt străine de obiectul cauzei şi la rândul lor incompatibile cu calificarea juridică deja stabilită a raportului juridic dedus judecăţii.

De asemenea, a apreciat că recurentul-pârât face o confuzie gravă identificând repararea erorilor judiciare cu plata cheltuielilor de judecată generate în procesul penal, citând eronat jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a dat o interpretare proprie textului art. 276 C. proc. pen. care trimite în mod clar la art. 453 C. proc. civ., negând această trimitere şi evidenţa faptului că are dreptul de a obţine cheltuielile de judecată pe cale separată sau potrivit normelor procesuale civile.

Referitor la susţinerile privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate a afirmat că acestea sunt neavenite, iar recurentul-pârât a ignorat faptul că mare parte a cheltuielilor pretinse sunt reprezentate de costul expertizei contabile efectuate în dosarul penal, nu doar de onorariile avocaţilor.

Invocând că instanţa de apel a apreciat just că pretenţia sa este susţinută şi dovedită, că aceste cheltuieli au fost în mod rezonabil suportate în procesul penal, a precizat că, în speţă, cheltuielile reprezentând onorariile avocaţilor se circumscriu tuturor criteriilor de stabilire şi cuantificare cuprinse în art. 127 din Statutul profesiei de avocat şi nicio critică a părţii adverse nu poate susţine aplicarea greşită de către instanţa de apel a acestor criterii şi evaluarea greşită a cuantumului acestor cheltuieli.

Recurentul-pârât, în termen legal, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, precum şi a tuturor celorlalte apărări formulate de către intimata-reclamantă, reluând cele arătate prin cererea de recurs cu privire la faptul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, la pretinsa încălcare a art. 480 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel ca urmare a nepronunţării asupra celor pe care le-a invocat prin prisma neîndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului român, prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ., precum şi cu referire la încălcarea art. 276 C. proc. pen. şi a art. 453 C. proc. civ.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 noiembrie 2023, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a calificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind o apărare de fond şi a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a precizat în mod clar cu cine înţelege să se judece, este contrar normelor de procedură ca instanţa să dispună citarea altor părţi sau citarea părţilor la alte sedii decât cele indicate în cererea de chemare în judecată şi, totodată, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care nu s-a pronunţat cu privire la critica vizând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ. pentru atragerea răspunderii delictuale a statului român, şi nu a analizat apelul în integralitatea sa.

În speţă, instanţa de apel, prin decizia recurată a reţinut că urmează a analiza doar apelul declarat de către reclamanta A. S.R.L., în limitele deciziei de casare nr. 1852 din data de 13 octombrie 2022, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Cu privire la apelul formulat de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, a constatat că instanţa supremă a respins recursul declarat de către acesta, reţinând că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale prin reţinerea calităţii procesuale pasive în cauză a acestui apelant, soluţie care a rămas definitivă şi irevocabilă, motiv pentru care, în rejudecare, în limitele deciziei de casare, nu s-a mai pronunţat asupra apelului pârâtului.

În acord cu cele constatate de către curtea de apel în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare nr. 1852 din data de 13 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, respingând, ca nefondat, recursul pârâtului, a validat concluzia instanţei de apel din primul ciclu procesual în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză.

Cum, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, în mod legal instanţa de apel a reţinut cadrul procesual al litigiului în rejudecare, respectiv calitatea de parte a recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, cu privire la care se tranşase definitiv prin decizia dată în recurs, în primul ciclu procesual, şi a procedat la citarea acestuia.

Sunt nefondate şi susţinerile prin care recurentul-pârât a afirmat că instanţa de apel a încălcat norma edictată de art. 480 alin. (1) C. proc. civ. prin nepronunţarea asupra apelului în integralitatea sa şi prin neanalizarea îndeplinii sau nu a condiţiilor stipulate la art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

Şi din această perspectivă criticilor recurentului-pârât li se opun prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, fiind ţinută de limitele trasate prin decizia de casare, neputând proceda la o cercetare a cauzei în afara acestora.

Astfel, instanţa de apel nu putea examina pricina potrivit celor invocate de recurentul-pârât, în condiţiile în care prin decizia de casare, recursul acestuia a fost respins, ca nefondat, iar cel declarat de reclamantă a fost admis, Înalta Curte trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pentru a analiza doar temeinicia motivelor de apel formulate de reclamantă, în raport de prevederile art. 453 C. proc. civ. şi ale art. 276 C. proc. pen., din perspectiva faptului că nu se impune dovada vreunei fapte ilicite comise cu vinovăţie de pârât.

Or, respectând indicaţiile date prin decizia de casare, instanţa de apel nu a nesocotit în niciun fel prevederile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, neputându-se aprecia că a omis să se pronunţe asupra apelului declarat de pârât câtă vreme efectul respingerii recursului acestuia (în primul ciclu procesual) este acela al rămânerii definitive a soluţiei date asupra apelului acestei părţi de către prima instanţă devolutivă. Ca atare, instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a avut a rejudeca doar apelul reclamantei, în limitele stabilite prin decizia de casare.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin aceeaşi decizie de casare, în analiza recursului declarat de reclamantă, instanţa supremă, în raport de temeiul juridic al acţiunii – art. 276 C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ. – a apreciat că, în speţă, curtea de apel a reţinut în mod eronat că orice soluţie de obligare la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 453 C. proc. civ. impune obligaţia părţii de a face dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăţie de pârât.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel, în rejudecare, nu a mai procedat la verificarea condiţiilor prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ., ci doar raportat la temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost indicat de către instanţa supremă, precum şi la obiectul trimiterii spre rejudecare a apelului declarat de reclamantă.

De altfel, pentru acelaşi motiv, nu au niciun fel de relevanţă cele dezvoltate, prin cererea de recurs, cu privire la condiţiile în care, în opinia recurentului-pârât, poate fi antrenată răspunderea statului prin raportare la prevederile art. 538-539 C. proc. pen. şi ale art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Printr-o primă critică formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea hotărârii recurate, apreciind că, în speţă, calitatea sa procesuală pasivă a fost stabilită cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, ale art. 223 alin. (1) C. civ., precum şi ale art. 1349 C. civ., întrucât activitatea judiciară în discuţie aparţine Ministerului Justiţie, Ministerului Public.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că a fost formulată de recurentul-pârât şi prin recursul din primul ciclu procesual, fiind apreciată de instanţa supremă ca nefondată, astfel că ea nu mai poate fi repusă în discuţie la acest moment, în speţă, stabilindu-se în mod definitiv că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă.

O a doua critică susţinută de către recurentul-pârât în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 276 C. proc. pen. şi a ale art. 453 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât, făcând trimitere la prevederile art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ., a invocat faptul că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite generatoare de prejudicii, rechizitoriul urmat de achitare/clasare neputând reprezenta în sine o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, în lipsa dovedirii în concret a săvârşirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârşită cu vinovăţia autorului acestei fapte.

Recurentul mai susţine că nici în temeiul art. 1373 C. civ. nu poate fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală, având în vedere că nu există un raport de prepuşenie între statul român şi procurori, iar statul răspunde doar în situaţiile prevăzute în mod expres prin legi speciale.

Înalta Curte constată că, prin aceste critice, recurentul-pârât tinde a susţine o greşită analiză a apelului, în rejudecare, prin raportare la prevederile art. 276 C. proc. pen. şi a ale art. 453 C. proc. civ., considerând că, în dreptul intern, nu există niciun temei pentru antrenarea răspunderii sale pentru fapta reclamată şi pretins cauzatoare de prejudicii în cauză.

Or, aşa cum s-a arătat deja, prin decizia de casare, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se verifica temeinicia motivelor de apel tocmai în raport de prevederile art. 453 C. proc. civ. şi ale art. 276 C. proc. pen., această indicaţie a instanţei de recurs fiind obligatorie pentru cea fond, care nu putea rejudeca apelul reclamantei decât prin raportare la aceste norme, a căror incidenţă în speţă a fost tranşată de către Înalta Curte, care a reţinut că prezenta cerere de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 276 alin. final C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica ce susţine greşita interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează norme de procedură şi nu de drept material, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

În acest sens, se constată că, prin decizia recurată, reţinând dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 19/2013, precum şi prin decizia nr. 59/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de apel, în aplicarea 276 C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., a reţinut că acest din urmă text legal induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată avansate de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului, neprezentând relevanţă dacă partea care a căzut în pretenţii îşi exercită doar atribuţiile conferite de lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituţie publică.

Instanţa de apel a arătat şi că, a nega dreptul intimatei-reclamante de a-şi putea recupera cheltuielile pe care le-a avansat într-un proces penal finalizat cu soluţia de clasare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate unui alt subiect procesual, ar reprezenta atât o inechitate, cât şi lipsirea de efecte juridice a unei norme legale ce a fost edictată în acest scop, astfel că, împrejurarea că articolul 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica în acest caz particular aplicarea unei cauze exoneratoare în privinţa răspunderii statului.

Mai mult, a apreciat că o asemenea interpretare este singura care corespunde şi principiului echităţii.

Ca atare, a concluzionat că nu este suficient faptul că, într-un proces democratic, persoana acuzată de săvârşirea unor fapte penale şi-a putut dovedi nevinovăţia, ci se impune, în baza principiului echităţii şi a normelor juridice analizate, ca entitatea care este titularul dreptului de atragere la răspundere penală şi garantează declanşarea şi desfăşurarea întregului proces penal, în care reclamanta a fost atrasă din motive de ordine publică, să dezdăuneze partea care nu a căzut în pretenţii pentru cheltuielile de judecată pe care le-a avansat pentru a-şi formula apărările ce au dus la soluţia de clasare.

Înalta Curte reţine că litigiul de faţă pune în discuţie existenţa unui caz de răspundere patrimonială a statului pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor penale iniţiate asupra intimatei-reclamante şi care nu au fost finalizate cu stabilirea vreunei vinovăţiei penale, ci printr-o soluţie de clasare.

Procedura de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi în procesul penal este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora: "(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2) Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

(3) În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.

(4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) şi (3).

(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă.

(6) În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile."

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior enunţate, rezultă că alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., în temeiul căruia instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile, este incident exclusiv în măsura în care nu este înlăturat de existenţa unor situaţii de fapt cărora să le fie aplicabile alin. (1)-(5) ale aceluiaşi articol.

Or, în speţă, situaţia intimatei-reclamante nu se regăseşte printre cele enumerate la alin. (1)-(5) ale art. 276 C. proc. pen., în condiţiile în care soluţia pronunţată în ceea ce o priveşte este una de clasare, instanţa de apel reţinând în mod corect incidenţa alin. (6) al aceluiaşi articol, în contextul în care, aşa cum a arătat şi instanţa supremă prin decizia de casare, această normă nu distinge, iar sintagmei "celelalte cazuri" din cuprinsul acestor dispoziţii legale îi poate fi circumscrisă starea de fapt a litigiului pendinte.

În acelaşi sens sunt şi cele reţinute în considerentele deciziei nr. 20/2018 din data de 19 martie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că: «Prin dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., cu referire la plata cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în procesul penal, legiuitorul reglementează succesiv anumite situaţii particulare, pentru ca în alin. (6) al acestui articol să stabilească, cu valoare generală, că "În celelalte cazuri (nereglementate particular în alineatele precedente - n.r.) instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile". »

De altfel, şi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 440/2017, examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., a constatat "că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menţionat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată şi partea civilă, de către inculpat şi de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., în care alte persoane, care nu au calitatea de părţi în procesul penal, ar putea avea anumite pretenţii financiare izvorâte din desfăşurarea procesului penal, precum şi referitor la alte situaţii decât cele reglementate la alineatele precedente, alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile".

Ca atare, este lipsită de fundament critica recurentului-pârât care, print-o interpretare eronată a decizie Curţii Constituţionale anterior menţionate în raport de starea de fapt a litigiului, afirmă că alin. (6) al art. 276 C. proc. pen. nu este aplicabil în speţă, întrucât se referă la ipoteza în care intimata-reclamantă nu ar fi avut calitatea de parte în procesul penal. În plus, această afirmaţie a recurentului-pârât tinde să contrazică interpretarea dată acestei norme de către instanţa de recurs, prin decizia de casare, ceea ce nu poate fi primit.

În ceea ce priveşte critica vizând inaplicabilitatea art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu îşi găseşte corespondent în considerentele deciziei recurate, speţa fiind analizată de către instanţa devolutivă prin raportare la prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi ale 453 C. proc. civ., în conformitate cu dezlegările date prin decizia de casare.

Totodată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că nu se poate ajunge la concluzia nelegalităţii deciziei recurate prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Astfel, partea a afirmat că aceste dispoziţii legale se referă la cheltuielile generate de judecarea unei pricinii, iar, în speţă, se solicită obligarea sa la plata unor cheltuieli efectuate pe parcursul urmăriri penale, nefiind aplicabile prevederile art. 453 C. proc. civ.

Or, şi asupra incidenţei în prezenta cauză a acestei norme s-a statuat în mod definitiv prin decizia de casare de către instanţa de recurs, care, raportat la dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 59/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reţinut că aplicabilitatea acestor dispoziţii este independentă de obiectul unui anumit litigiu ori de contextul particular al unei cauze determinate, motivul casării fiind acela că instanţa de apel în primul ciclu procesual a făcut o greşită interpretare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că se impunea ca intimata-reclamantă să facă dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăţie de recurentul-pârât.

Mai mult, instanţa de casare a arătat că a nega dreptul intimatei-reclamante de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale, iar împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor, constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

Înalta Curte constată legalitatea modalităţii de aplicare a acestei norme cu ocazia rejudecării apelului reclamantei, instanţa de apel respectând indicaţiile deciziei de casare, în sensul că, în speţă nu se impunea dovada vreunei fapte ilicite comise cu vinovăţie de recurentul-pârât, cu privire la care s-a statuat definitiv că are calitate procesuală pasivă.

Potrivit celor reţinute în considerentele deciziei nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, precum şi în cele ale decizie nr. 59/2017 date de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al aceleiaşi instanţe, "temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată", iar art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră "drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia".

Totodată, prin decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, s-a arătat că "De asemenea, întocmai ca în orice alt proces, în care judecătorii acordă părţii care a câştigat procesul rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, şi în cazul litigiilor analizate instanţa de judecată este în drept să aprecieze asupra cheltuielilor provocate de actualul proces şi să oblige pârâtul la suportarea lor în aceleaşi condiţii".

În speţă, în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, curtea de apel a reţinut că acestea îndeplinesc condiţiile legale reglementate prin art. 451 alin. (1)-(4) C. proc. civ., fiind cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului, în epata urmării penale, constând în concret în costul expertizei fiscale efectuate în faza de urmărire penală de expert B., în valoare de 130.000 RON, cât şi cheltuielile cu asistenţa juridică complexă asigurată de apărătorii aleşii ai intimatei-reclamante, respectiv suma de 32.543,28 RON pentru avocat C. şi suma de 54.188,40 RON pentru cabinet avocat D., dovada acestora regăsindu-se la dosarul de fond al prezentei cauze, la filele x (contracte de asistenţă juridică, facturi, extrase de cont, alte înscrisuri bancare justificative).

De asemenea, instanţa de apel a concluzionat că, din dosarele penale ataşate şi actele relevante depuse şi în prezentul dosar, rezultă că onorariile avocaţiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată îndeplinesc condiţiile de a fi proporţionale prin raportare la munca avocaţilor, valoarea şi complexitatea cauzei, actele efectuate de avocaţi dovedind o activitate de asistenţă juridică complexă, ce s-a extins pe o perioadă îndelungată de timp, ce justifică acordarea cheltuielilor de judecată, aşa cum au fost solicitate şi dovedite în cauză.

În combaterea celor reţinute de către instanţa de apel în sensul că, în speţă, cheltuielile efectuate de către intimata-reclamantă au fost necesare bunei desfăşurării a procesului, în etapa urmării penale, recurentul-pârât a invocat faptul că partea avea posibilitatea de a beneficia de avocat numit din oficiu, situaţie în care cheltuielile ocazionate de asistenţa juridică ar fi rămas în sarcina statului.

Or, acestei susţineri i se opun, pe de o parte, atributele dreptului la apărare, reglementat de art. 10 C. proc. pen., care oferă titularului său posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător, fără a distinge între avocatul ales şi cel desemnat din oficiu, iar, pe de altă parte, împrejurarea că nu există nicio dispoziţie legală care să oblige partea să apeleze numai la serviciile unui apărător desemnat din oficiu.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât că nu există o cerere formulată de către partea adversă de acordare a cheltuielilor de judecată, condiţie prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în prezentul litigiu, instanţa a fost învestită cu o solicitare de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în cauza penală finalizată cu soluţia de clasare, partea uzând de procedura solicitării acestora pe cale separată.

Prin urmare, împrejurarea inexistenţei unei alte solicitări în acest sens, distinctă de cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului litigiu, nu prezintă niciun fel de relevanţă.

Totodată, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să se pronunţate asupra recursului în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, critica recurentului-pârât referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, reprezentând onorariul de avocat, nu pot face obiectul analizei în prezentul recurs, aceste limite ale judecăţii în prezenta cale extraordinară de atac rezultând, pe de o parte, din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, pe de altă parte, din art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Singurul aspect pe care prezenta instanţă îl poate verifica este dacă curtea de apel a procedat la analiza impusă de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., fără a avea posibilitatea să aprecieze asupra concluziei la care aceasta a ajuns în urma evaluării criteriilor impuse de aceste dispoziţii legale.

Or, în speţă, instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior, a stabilit că onorariile avocaţiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată îndeplinesc condiţiile de a fi proporţionale prin raportare la munca avocaţilor, valoarea şi complexitatea cauzei, în urma analizei activităţii depuse de avocaţii intimatei-reclamante, în cadrul căreia a menţionat pe larg care au fost actele efectuate de către aceştia.

Nu poate fi încadrată în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege şi, ca atare, excedează analizei instanţei de recurs, susţinerea referitoare la inexistenţa la dosar a dovezilor privind cheltuielile de judecată pretinse, această critică neafirmând nelegalitatea, ci netemeinicia hotărârii recurate.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva deciziei civile nr. 697/A din data de 30 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva deciziei civile nr. 697/A din data de 30 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.