Boundary of political speech on public land: whether local official's commentary on green space preservation violates private property owner's reputation

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., s-a solicitat: a se constata caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (x), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei; a se dispune obligarea pârâtului la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele social media x, presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmaţiile calomnioase şi acuzaţiile nesusţinute factual pe care le întreprinde întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă şi în prezent; a se obliga pârâtul la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala acestuia, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţiile mass-media prin intermediul cărora pârâtul a săvârşit faptele ilicite, respectiv C., D., E., F., G., H., I. şi plata unei despăgubiri de 220000 RON pentru prejudiciul cauzat de încălcarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei, cu plata cheltuielilor de judecată.

La data de 02.07.2020, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care au fost expuse aspecte privind situaţia de fapt, fiind prezentate acţiuni ale pârâtului.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 654/23.04.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Decizia pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 106A din 27 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei formulat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei şi a situaţiei de fapt, subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că au fost încălcate următoarele norme de procedură: principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., limitele învestirii conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului reglementat de art. 476 din C. proc. civ., limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, reglementate de art. 477 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost investită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

În ceea ce priveşte cererea precizatoare formulată de reclamantă şi depusă la dosarul cauzei în faţa instanţei de fond la termenul din 02.07.2020, deşi în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, Curtea de Apel a considerat corectă sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, în acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar potrivit art. 204 alin. (1) din acelaşi cod, "reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei".

Deşi la termenul de judecată din 02.07.2020 reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, însoţită de înscrisuri şi suport CD ce conţinea imagini video în susţinerea şi dovedirea ei, instanţa dispunând amânarea judecăţii în vederea comunicării către pârât, omite a analiza conţinutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârşite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât şi cu privire la probele ce au fost încuviinţate în dovedirea acesteia.

Arată că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză şi conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

Menţionează că faptele ilicite săvârşite de pârât, aşa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată şi precizarea la aceasta, privesc mai multe categorii de acţiuni ale pârâtului, respectiv afirmaţii ale acestuia făcute pe reţeaua de socializare x, afirmaţii pe care le-a făcut aceasta în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, pe de o parte, cât şi acţiuni concrete, respectiv organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

Învederează că precizările făcute de reclamantă la cererea de chemare în judecată se referă la fapte şi acţiuni săvârşite de pârât, chiar dacă la unele întâlniri a participat alături de alte persoane, afirmaţiile lui sunt individuale.

Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Recurenta reclamantă a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanţa de apel făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia şi al cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt, şi fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă.

Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanţei de apel, precum şi arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deşi au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanţa de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat şi contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de Parcul Constantin Brâncuşi.

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară ca având destinaţia curţi-construcţii iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul Constantin Brâncuşi la această adresă.

În soluţionarea cauzei ambele instanţe nu au luat în considerare înscrisurile şi reportajele video filmate pe terenul proprietatea reclamantei, din 21.04.2019 şi 19.05.2019, în care pârâtul apare alături de alţi cetăţeni şi membri ai J..

Hotărârea recurată este nelegală întrucât nu există dovezi privind înfiinţarea sau existenţa Parcului Constantin Brâncuşi, înscrisurile emise de instituţiile statului arătând contrariul.

Instanţa nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acţiunile pârâtului din şedinţele Consiliului Local Sector 3 în cadrul cărora au avut loc discuţiile din 01.10.2018, 03.10.2018 şi 29.05.2019 referitoare la adoptarea PUZ Sector 3, preluate pe paginile de x ale Primăriei sector 3 şi J. sector 3, de unde rezultă presiunile asupra autorităţilor.

Recurenta reclamantă a considerat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aprecierea greşită a probelor administrate, încălcând dispoziţiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planşe foto, înregistrări video din care rezultă acţiunile multiple ale pârâtului care pot fi considerate o adevărată campanie, cât şi înscrisurile care se coroborează cu acestea.

Mai susţine că pârâtul nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susţinute - că terenul este un parc, că este spaţiu verde, că s-a dat autorizaţie de construire.

Sub un alt aspect, deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Prin urmare, deşi probele au fost administrate, în pronunţarea hotărârii instanţa nu a procedat la analizarea acestora.

În ceea ce priveşte aprecierea probatoriului, în mod eronat instanţa de apel a considerat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârât.

Arată că instanţa de apel nu a luat în considerare toate acţiunile pârâtului, aspect ce conduce la concluzia unei activităţi susţinute a acestuia de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat de către pârât, aşa cum rezultă din înregistrările video, fapt recunoscut de acesta şi în interogatoriu, cât şi din afirmaţiile acestuia referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor terenuri din Sectorul 3.

Totodată, conţinutul afirmaţiilor pârâtului trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce priveşte veridicitatea susţinerilor acestuia. Afirmaţiile mincinoase venite din partea unei persoane care deţine o funcţie publică, care avea cunoştinţă de situaţia juridică şi urbanistică a terenului, astfel cum rezultă din probele administrate, justifică reaua credinţă a pârâtului.

Recurenta reclamantă a susţinut că afirmaţiile pârâtului nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare întrucând încalcă dreptul publicului la o informare corectă bazată pe informaţii reale care pot fi dovedite, iar pârâtul a acţionat cu rea credinţă, cunoscând că afirmaţiile sale nu sunt conforme realităţii. Afirmaţiile nu reprezintă judecăţi de valoare ci fapte obiective iar pârâtul nu a dovedit realitatea acestora.

În mod greşit s-a reţinut existenţa unui interes general în condiţiile în care pârâtul cunoştea sau cu minime diligenţe putea să cunoască faptul că terenul este proprietate privată, înscris în documentaţiile urbanistice drept teren construibil şi că nu există acte ale autorităţilor privind construirea aşa-zisului Parc Constantin Brâncuşi.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 şi art. 10 din CEDO, precum şi art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Arată că instanţa de apel, în mod eronat, reţine raţionamentul primei instanţe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudenţa CEDO privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată.

Astfel, deşi constată că, în speţă, îşi găsesc aplicabilitatea art. 8 şi art. 10 din Convenţie, alături de condiţiile din dreptul intern, instanţa de apel face o aplicare greşită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor şi afirmaţiilor pârâtului, pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertăţii de exprimare şi că nu aduc atingere dreptului la viaţă privată.

În esenţă, în speţă, raportat la conţinutul afirmaţiilor şi acuzaţiilor pârâtului formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, respectiv că reclamanta ar fi interpusul unei persoane şi că ar fi beneficiat de retrocedări de imobile în baza unor acte false, prin limbajul folosit şi acuzaţiile nedovedite, aceasta a depăşit limitele liberei exprimări, fiind de natură a aduce atingere demnităţii recurentei.

Susţine că pârâtul nu a adus un minim de dovadă în sensul celor afirmate, ba mai mult cunoştea situaţia juridică a terenului, faptul că acesta era construibil, afirmând în mod eronat că acesta este parc, spaţiu verde, că a fost restituit ilegal, fără a exista vreo hotărâre judecătorească prin care titlul de proprietate al reclamantei să fi fost desfiinţat sau prin care reclamanta să fi fost condamnată pentru vreo infracţiune legată de modul de dobândire al terenului.

În mod greşit consideră instanţa că acţiunile pârâtului nu pot fi considerate fapte ilicite ci aspecte care privesc opinia acestuia legată de situaţia spaţiilor verzi; faptele-pârâtului nu se înscriu în sfera interesului public, atâta vreme cât sunt îndreptate asupra unei persoane private, acţiunile pârâtei având conotaţie personală.

Referitor la criteriul notorietăţii persoanei vizate, recurenta reclamantă a arătat că persoana sa nu este de notorietate astfel încât nu se poate reţine existenţa unei teme de interes general.

Referitor la manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar considerentelor primei instanţe şi instanţei de apel privind libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din CEDO, recurenta consideră că acestea depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancţionat ulterior pentru această acţiune dar şi dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăţi de orice potenţiale acte de violenţă venite din partea terţilor sau autorităţilor statului, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea acestui text, cât şi a dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţia României.

În continuare, recurenta reclamantă dezvoltă, pe larg, istoricul situaţiei de fapt şi a afirmaţiilor pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar consideraţiilor primei instanţe şi instanţei de apel, că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prev. de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depăşesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi ale art. 10 CEDO, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Susţine că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat şi nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtului a constat şi în afectarea stării reclamantei de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate şi de art. 2, dar şi de art. 8 din CEDO.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerinţele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului: existenţa faptei ilicite, în condiţiile în care afirmaţiile au un caracter excesiv şi sunt lipsite de bază factuală, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel sau instanţei de fond - Tribunalul Bucureşti, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii formulate de reclamantă, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 16 mai 2023, a dispus efectuarea formalităţilor reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 13 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond nu mai poate fi reapreciată în recurs, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează exclusiv un control de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., asupra unei situaţii de fapt deplin stabilite, astfel că argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avute în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Cu privire la recursul reclamantei, instanţa constată că aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii vizând neanalizarea unora dintre faptele ilicite reclamate, recurenta apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. privind limitele învestirii instanţei, art. 476 din C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului, art. 477 din C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

În dezvoltarea motivului de recurs, în esenţă, s-a susţinut că, prin cererea precizatoare depusă la termenul din 2 iulie 2020, reclamanta a invocat şi alte fapte ilicite săvârşite de pârât până la data formulării acţiunii introductive şi mijloace de probă în dovedirea acestora, fapte pe care nici Tribunalul şi nici instanţa de apel nu le-au analizat.

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat de către prima instanţă), respectând dispoziţiile art. 477 - 479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Astfel, Curtea de apel a reţinut că prima instanţă a analizat susţinerile reclamantei invocate în cuprinsul cererii depuse în data de 02.07.2020. Cu privire la aceasta, s-a reţinut că "prima instanţă redă susţinerile reclamantei aşa cum sunt evidenţiate în cererea precizatoare, mai puţin cea de la min. 1:6. Prima instanţă menţionează reportajele difuzate la posturile de televiziune K., D. şi L., participarea la întrunirile din 21.04.2019, la şedinţele Consiliului Local Sector 3 din 1.10.2018, 3.10.2018 şi 29.05.2019, singura activitate nemenţionată în mod expres fiind întâlnirea cu cetăţenii din 17.05.2019. Dar şi cu privire la acesta prima instanţă se pronunţă atunci când reţine că participarea la diverse întruniri cu caracter politic prin care se solicită naţionalizarea terenului sau efectuarea de demersuri pentru realizarea acestui scop nu reprezintă sub nici o formă o modalitate prin care onoarea, reputaţia reclamantei să fi fost lezate".

În apel, Curtea a pus în vedere apelantei reclamante să depună la dosar materialul video pe care îşi susţine cererea de chemare în judecată, aceasta depunând la dosar atât CD-urile corespunzătoare cât şi transcrierea conţinutului audio. În această situaţie, instanţa de apel a procedat la analiza întregului material probatoriu administrat în cauză inclusiv în apel şi a constatat că nu există nici un argument pentru care să se impună schimbarea soluţiei primei instanţe în sensul solicitat de către apelanta reclamantă.

Faptul că instanţa de apel a procedat la analizarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, atât în baza probelor administrate în primă instanţă cât şi a probelor noi încuviinţate în apel conduce la concluzia că în cauză au fost respectate normele de procedură a căror încălcare a pretins-o recurenta reclamantă. Astfel, nu se poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii sau a limitelor învestirii instanţei, în situaţia în care aspectele relevate de parte în cererea precizatoare au fost, contrar susţinerilor acesteia, examinate de ambele instanţe, care s-au pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii stabilite prin cererile formulate de reclamantă.

De asemenea, instanţa de apel a respectat principiile care guvernează judecata în această etapă procesuală, contrar susţinerilor recurentei reclamante în sensul încălcării dispoziţiilor art. 476 şi 477 din C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a procedat la examinarea criticilor formulate în apel, privind modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea, statuând atât în fapt, cât şi în drept, rejudecând fondul în limitele stabilite de către apelantă.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2381/6.12.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019, invocată de recurenta reclamantă, s-a reţinut că "susţinerile din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanţele de fond, cadrul procesual obiectiv fiind resttrând în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanţa a fost învestită în mod legal". Aceste statuări nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în care situaţia este diferită de cea reţinută de instanţa supremă în dosarul menţionat. Astfel cum s-a arătat mai sus, în prezentul dosar, cererea precizatoare a fost cercetată de ambele instanţe, cea de apel analizând modul în care prima instanţă a examinat aspectele de fapt din respectiva cerere.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Cazul de casare menţionat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficienţe care pot conduce la casarea acesteia însă ele nu se verifică în speţă.

Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt şi de drept care au legătură directă cu soluţia pronunţată şi care o susţin. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv. Ipoteza motivării străine de natura cauzei presupune existenţa numai a unor astfel de motive, ipoteză, de altfel, nesusţinută prin cererea de recurs.

Recurenta reclamantă a susţinut că, prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, însă instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa de apel, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ţinând cont de dispoziţiile art. 476 - 479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului.

Prin urmare, se reţine că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile formulate. Hotărârea curţii de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situaţia de fapt şi probele de care reclamanta a înţeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, toate argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reţinerii caracterului nefondat al susţinerilor reclamantei.

Critica recurentei în sensul că instanţa de apel nu a analizat nici ea aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 02.07.2020 este nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acţiunea introductivă, cât şi cele din cererea precizatoare. S-a mai observat că, în apel, reclamanta a invocat şi încălcarea altor drepturi decât cele privind atingerea demnităţii, onoarei şi reputaţiei, menţionate în petitul cererii de chemare în judecată, această atitudine procesuală fiind în contradicţie evidentă cu dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greşita apreciere a probelor şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Contrar acestei susţineri, se constată că instanţa de apel a analizat, punctual, criticile formulate de apelanta-reclamantă, reiterate şi în cuprinsul memoriului de recurs, instanţa făcând trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reţine în sarcina intimatului-pârât săvârşirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. În acest cadru se înscriu susţinerile recurentei reclamante în sensul că în mod greşit a fost reţinută destinaţia de parc a terenului în discuţie, susţinerile prin care se critică modul în care instanţa de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri şi înregistrări video, precum şi susţinerile conform cărora afirmaţiile pârâtului, prin prisma probelor administrate, a funcţiei deţinute de acesta, a împrejurării că avea cunoştinţă de situaţia reală a terenului, ar fi fost făcute cu rea credinţă, ceea ce ar contura existenţa unei fapte ilicite.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În acest sens, instanţa de apel a analizat aspectele de fapt esenţiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conţinutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtului, funcţia publică deţinută de acesta şi calitatea sa de persoană implicată în diverse activităţi de natură politică sau civică, instanţa reţinând că pârâtul a întreprins demersuri şi şi-a exprimat opiniile politice urmărind un deziderat civic şi anume acela de a menţine sau creşte suprafaţa spaţiilor verzi din sector. De asemenea, instanţa a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară dar proprietară unui teren care făcea subiectul unui interes public, respectiv necesitatea menţinerii/măririi spaţiilor verzi.

În acest context nu se poate reţine încălcarea criteriului notorietăţii persoanei vizate, în sensul că persoana reclamantei nu este de notorietate astfel încât nu s-ar putea reţine existenţa unei teme de interes general, astfel cum a susţinut recurenta reclamantă, instanţa de apel reţinând caracterul temei în discuţie ca fiind de interes general prin prisma obiectului acesteia, fără a prezenta relevanţă sub acest aspect persoana reclamantei.

Instanţa de apel a avut în vedere şi distincţia dintre faptele obiective şi judecăţile de valoare şi a considerat că nu este suficientă invocarea unor aspecte teoretice referitoare la noţiunea şi sfera de aplicabilitate a judecăţilor de valoare aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, ci este necesar ca, în concret, în raport de afirmaţiile pârâtului, să se analizeze în ce măsură acestea reprezintă sau nu judecăţi de valoare şi dacă există o bază factuală. Or, în cauza de faţă, după cum rezultă din afirmaţiile indicate în cererea precizatoare, instanţa de apel a constatat că pârâtul nu a menţionat numele reclamantei, nu a făcut afirmaţii care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei acesteia, nu a ameninţat-o şi nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă faţă de acesta.

Instanţa de apel a concluzionat că intimatul pârât a acţionat în calitate de om politic şi consilier local, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim şi anume menţinerea/creşterea suprafeţelor de spaţii verzi de la nivelul oraşului, astfel încât nu a reţinut existenţa unei acţiuni de lezare a reputaţiei reclamantei care să rupă echilibrul ce trebuie păstrat între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la reputaţie.

Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată înlăturând susţinerile reclamantei, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin criticile formulate în conţinutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 72, 75, 1349 şi următoarele din C. civ. şi ale art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtului B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viaţă privată, a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, prin afirmaţiile nesusţinute factual ale pârâtului, făcute cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

S-a impus astfel primei instanţe şi celei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, caz în care nu i se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

În speţă, Curtea de Apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură exercitarea libertăţii de exprimare a pârâtului a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantei.

O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că, prin construcţiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate şi afirmaţiilor din cadrul mitingurilor şi adunărilor la care a participat, pârâtul s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, analiza modului de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Examinând fapta imputată pârâtului, instanţa de apel a analizat afirmaţiile incriminate din cuprinsul postărilor pe reţeaua socială, în şedinţele Consiliului Local Sector 3 şi Primăriei Municipiului Bucureşti, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, stabilind că intimatul pârât a acţionat în calitate de om politic şi consilier local, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim şi anume menţinerea/creşterea suprafeţelor de spaţii verzi de la nivelul oraşului.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că niciuna dintre afirmaţiile pârâtului nu au vizat-o pe reclamantă, ci au privit activitatea grupului sau critici la adresa autorităţilor locale.

În consecinţă, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţa de apel, concluzia care se impune este aceea că afirmaţiile pârâtului, raportate la contextul real în care au fost făcute, nu au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare şi se circumscriu exerciţiului normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situaţia spaţiilor verzi din Bucureşti.

În acest context, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France si alţii c. Franţei).

Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtului, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Sub acest aspect, astfel cum s-a reţinut mai sus, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile imputate pârâtului servesc unui interes public - acela de a evidenţia chestiuni legate de protecţia mediului şi patrimoniului urban şi că pârâtul nu a menţionat numele reclamantei, nu a făcut afirmaţii care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei acesteia, nu a ameninţat-o şi nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă faţă de acesta. În consecinţă, în raport cu aceste statuări de fapt, nu poate fi reţinută intenţia pârâtului de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmaţiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâtul, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce ţin de mediul înconjurător şi de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acţionat cu rea-credinţă, în scopul prejudicierii reclamantei.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului nu depăseşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Or, în acest context, aspectele susţinute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor şi are drept finalitate reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate de instanţele fondului, aşadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susţineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 din C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia – trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistenţa faptei ilicite, în mod legal, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte susţineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum şi legătura de cauzalitate.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei reclamante în sensul că manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de întrunire, acestea nu pot fi avute în vedere întrucât fapta ilicită invocată prin cererea de chemare în judecată a fost stabilit de reclamantă ca fiind "prezentarea prin mijloacele social media (x), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei" reclamantei.

Acestea sunt faptele în privinţa cărora reclamanta a solicitat constatarea caracterului ilicit, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată. De asemenea, cererea precizatoare a privit "datele şi conţinutul afirmaţiilor defăimătoare săvârşite de pârât, respectiv mesaje pe reţele de socializare, emisiuni TV".

În motivarea cererilor formulate, reclamanta a dezvoltat pe larg argumente privind caracterul ilicit al faptelor prin prisma încălcării art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că au fost depăşite limitele dreptului la liberă exprimare prin afirmaţiile pârâtului făcute în mod public în diverse ocazii, fără a fi expuse argumente referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de întrunire consacrate de art. 11 din Convenţie sau la un prejudiciu cauzat printr-o astfel de situaţie.

Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului se stabilesc prin cererile părţilor iar potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. În această situaţie, formularea unor pretenţii rezultate din altă pretinsă faptă ilicită decât aceea care a format obiectul cererii de chemare în judecată sau al cererii precizatoare nu este permisă în calea de atac, instanţa de apel neputând proceda la o astfel de analiză.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamanta A. împotriva deciziei nr. 106A din 27 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamanta A. împotriva deciziei nr. 106A din 27 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.