Compensation for Bessarabia property: evidentiary standards for ownership continuity under Law No. 164/2014 vs. prior law

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), solicitând anularea Deciziei nr. 6229/22.02.2021 emise de pârâtă în dosarul administrativ nr. x/08.05.2019, obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să invalideze Hotărârea nr. 2471/10.04.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, prin care s-a respins cererea înregistrată la Comisia Municipiului Bucureşti sub nr. x/19.08.2004 de către reclamantul A., în sensul admiterii cererii de retrocedare în favoarea reclamanţilor şi stabilirii cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi pentru bunurile de care au fost deposedaţi cu ocazia refugierii din satul Copceac, jud. Tighina (Basarabia) în anul 1944, bunuri ce au aparţinut autorilor lor, H. şi I..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1817/02.12.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins al doilea capăt de cerere, ca inadmisibil, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi, în consecinţă, a anulat Decizia de validare nr. 6229/22.02.2019 emisă de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 384/17.03.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a admis cererea formulată de petenţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1817/02.12.2021 în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 5850,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 1615A din 4 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 26.01.2021 a aceleiaşi instanţe, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 384/17.03.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. x/2021.

S-a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1817/02.21.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/2021.

S-a admis apelul formulat de către apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 1817/02.21.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. x/2021

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că:

S-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii.

S-a anulat în parte Decizia de validare nr. 6229/22.02.2019 emisă de pârâtă în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 12 ha şi 175 m.p. situat în satul Copceac, judeţul Tighina, Republica Moldova.

A fost obligată pârâta ANRP să emită dispoziţie prin care să invalideze hotărârea nr. 2471/10.04.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003 în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 12 ha şi 175 m.p. situat în satul Copceac, judeţul Tighina, Republica Moldova şi să stabilească valoarea despăgubirilor pentru acest teren.

S-a respins în rest contestaţia ca neîntemeiată.

S-a menţinut în rest sentinţa apelată.

A fost obligată apelanta pârâtă la plata către apelanţii reclamanţi a sumei de 3529,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în onorariul avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., F., C., G., D., A. şi E., precum şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, admiterea în tot a apelului formulat de reclamanţi şi schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi au susţinut că în mod eronat instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, ce trebuiau coroborate cu cele ale art. 5 din Legea nr. 290/2003 în privinţa celorlalte bunuri pentru care instanţa de apel nu a admis cererea reclamanţilor.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 290/2003, ignorând prevederile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice care prevăd că cererea de acordare a despăgubirilor se completează cu două declaraţii autentice de martori, astfel că art. 4 din Legea nr. 164/2014 a fost interpretat restrictiv.

De asemenea, recurenţii reclamanţi au apreciat că instanţa a făcut o interpretare excesivă şi o aplicare greşită a art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi din perspectiva calificării noţiunii de "acte care atestă existenţa dreptului la despăgubiri", la pg. 2, alin. (5) din decizie reţinându-se că adresele emise de autorităţile Republicii Moldova nu se pot încadra în sfera acestor acte.

Recurenţii reclamanţi au arătat că în acest caz existau indicii din alte acte cu privire la deţinerea dreptului de proprietate, cu referire la actul asupra terenului în suprafaţă de 12 ha şi 175 mp, coroborat cu actele de stare civilă, extrasul din situaţia nominală a cetăţenilor, care fac dovada că locuiau într-o casă şi se întreţineau cu animalele crescute, în acea localitate, la data refugiului, cu întreaga familie.

Fiind dovedită imposibilitatea depunerii unor acte, în contextul părăsirii forţate a Basarabiei, au fost depuse la dosarul administrativ declaraţiile de martor autentificate.

Recurenţii reclamanţi au considerat că cerinţa instanţei de apel prin care se apreciază că s-ar aplica art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că ar fi necesare şi alte acte, încalcă principiul rezonabilităţii în privinţa posibilităţii reale de a obţine o probă, în condiţiile contextuale date de refugiul care presupune o părăsire forţată a unui teritoriu.

Sub un alt aspect, recurenţii reclamanţi au considerat că pârâta nu îşi poate invoca propria culpă în nesoluţionarea dosarului timp de 17 ani, într-un termen rezonabil, având în vedere că reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de acordare a despăgubirilor încă din anul 2007.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 2 alin. (5)3 din Normele metodologice, care prevede că imposibilitatea de a procura anumite înscrisuri se dovedeşte şi cu demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, fiind ignorate adresele emise de MAI, de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, de Primăria satului Copceac şi de Primăria comunei 1 decembrie.

În drept, recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a arătat că dovada continuităţii dreptului de proprietate nu poate fi realizată cu declaraţii de martori având în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât acestea pot doar completa actele care atestă existenţa dreptului la despăgubiri.

În atare situaţie, dosarul constituit în baza Legii nr. 290/2003 trebuia completat cu o dovadă scrisă prin care să fie demonstrată continuitatea dreptului de proprietate al autorilor asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, având în vedere intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului de proprietate (1932) şi momentul refugiului autorilor, interval în care bunul ar fi putut fi înstrăinat prin convenţii civile încheiate între proprietari sau foştii proprietari şi terţe persoane.

În consecinţă, în lipsa unor dovezi din care să rezulte continuitatea dreptului de proprietate, respectiv a faptului că, la data refugiului, autorii reclamanţilor erau titularii dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 12 ha şi 175 mp, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile legale pentru a putea beneficia de despăgubiri.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 9380,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, recurenta pârâtă a solicitat cenzurarea soluţiei primei instanţe şi a instanţei de apel, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporţional cu gradul de dificultate şi munca prestată efectiv în prezenta cauză. Recurenta pârâtă a invocat Decizia nr. 492/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006 pronunţată de Curtea Constituţională, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta pârâtă a susţinut că, având în vedere valoarea creanţei ce face obiectul prezenţei acţiuni, conform Ghidului orientativ al onorariilor minimale aprobat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 174/24.06.2021, pentru sume între 25.001 RON şi 100.000 RON, onorariul avocatului este de 4% din valoarea litigiului, însă nu mai puţin de 1800 RON. Recurenta pârâtă a solicitat diminuarea onorariului, în raport de complexitatea, volumul şi activitatea avocatului depusă în dosar.

În dovedirea argumentelor din memoriul de recurs, recurenta a depus practică judiciară, respectiv Decizia nr. 1057A/28.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

5. Apărările formulate în cauză.

Atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenta-pârâtă au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse, iar recurenţii-reclamanţi au formulat şi răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamanţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs încadrate de recurenţii-reclamanţi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate. În prealabil, întrucât criticile din recurs pun în discuţie nevalorificarea de către instanţa de apel a unor dovezi care ar fi fost permise în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 164/2014, dispoziţiile art. 4 din lege având din această perspectivă un caracter procesual, instanţa de recurs constată că dezvoltarea motivelor de recurs permit încadrarea acestora şi în cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.. În esenţă, recurenţii reclamanţi au criticat modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat exigenţele de probă reglementate de art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin raportare la art. 5 din Legea nr. 290/2003 şi art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2013.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947: "Cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi.".

Având în vedere că Hotărârea nr. 2471/2019 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 10.04.2019, fiind validată prin Decizia nr. 6229/22.02.2021 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta din urmă fiind anulată în parte prin decizia instanţei de apel din cauza de faţă, se reţine că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 din acest act normativ. Conform acestor prevederi, dispoziţiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a acestei legi.

Mai mult, art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede în mod explicit opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare, statuând după cum urmează: "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Atare dezlegare este confirmată şi de raţionamentul expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 care a fost reţinută şi de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate. Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).

În ceea ce priveşte înscrisurile care trebuie să fie depuse în susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor, Legea nr. 290/2003 prevedea, sub aspect probatoriu, la art. 5 alin. (1) paragraful ultim, că "cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate", textul de lege reglementând în acest mod modalitatea de a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care beneficiarii legii pot solicita despăgubiri.

Art. 2 pct. 4 din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, prevedeau următoarele: "(4) Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate".

Aşa cum în mod corect a constatat instanţa de apel, în prezenta speţă, raportat la situaţia concretă de fapt reţinută, prevederile expuse nu se aplică, fiind incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care nu mai recunosc posibilitatea dovedirii dreptului la despăgubire prin declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, în situaţia în care partea a făcut dovada imposibilităţii de a procura acte certificate de la autorităţi.

Astfel, pe de o parte, dispoziţiile din art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 pot fi invocate numai în corelaţie cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, iar nu cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Pe de altă parte, împrejurarea că în această materie există atât soluţia legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât şi cea de la art. 4 din Legea nr. 290/2003 (act normativ ulterior şi care, din perspectiva celor ce interesează speţa de faţă, conţine o soluţie legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obţinerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normative în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu în privinţa actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, iar nu şi cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

În concluzie, întrucât la data emiterii hotărârii de respingere a cererii reclamantului A. (hotărârea nr. 2471/2019 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 10 aprilie 2019), era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referinţă - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum – în mod corect instanţa de apel a stabilit că în cauză se aplică art. 4 al acestei legi care stabileşte că cererile de despăgubire "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Se observă că dispoziţiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003), modifică regimul mijloacelor de probă admisibile pentru dovedirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamantul este ţinut să dovedească dreptul la despăgubiri cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi doar completate cu declaraţii de martori autentificate.

Astfel, dovezile necesare reclamanţilor pentru a obţine o soluţionare pozitivă a cererii erau reprezentate de înscrisurile menţionate în textele de lege enunţate, respectiv acte care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, declaraţiile autentificate ale martorilor fiind permise, exclusiv, în completarea situaţiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

Fără a reanaliza probele administrate în cauză şi cercetate de către curtea de apel, o reanalizare a probelor deja administrate nefiind permisă instanţei de recurs, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori, în privinţa dreptului de proprietate al autorilor acestora, asupra celorlalte bunuri în litigiu.

Astfel, instanţa de apel a examinat probatoriul administrat în cauză şi a reţinut că, deşi reclamanţii au prezentat un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1932 cu privire la terenul de 12 ha şi 175 mp, care atestă dreptul de proprietate asupra acestui imobil, nu aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte celelalte bunuri care formează obiectul acţiunii.

În ceea ce priveşte celelalte bunuri pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, instanţa de apel a constatat că apelanţii reclamanţi îşi susţin cererea întemeindu-se pe adresa nr. x/05.04.2005 emisă de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, în care se menţionează că, "în fondul arhivistic de stat predat spre păstrare Arhivei Naţionale a Republicii Moldova nu s-au depistat informaţii referitoare la proprietăţile ce au aparţinut lui H. (...)"; pe adresa din 07.06.2019 emisă de Primăria satului Copceac, în care se menţionează că, "acte ce ar confirma că H. a deţinut anumite proprietăţi pe raza localităţii, nu se regăsesc"; pe declaraţia martorilor J. şi K. autentificată prin încheierea nr. 1192/25.04.2007 la BNP L. în cuprinsul căreia declară că H. şi I. au fost deportaţi în anul 1944 şi au avut în proprietate două imobile în comuna Copceac şi teren agricol 12 ha; declaraţia martorului M., cetăţean al Republicii Moldova, autentificată sub nr. x/13.04.2007; declaraţia martorului N., cetăţean al Republicii Moldova, autentificată sub nr. x/13.04.2007, aceştia doi din urmă declarând identic că H. şi I. şi fiul lor O. s-au refugiat în anul 1944 în România şi că de pe urma lor au rămas în satul Copcec două case de locuit, curte mare de aproximativ 0,50 ha cu magazii pentru cereale, şură pentru inventarul agricol, grajd cu doi cai, două vaci şi aproximativ 20 de oi, precum şi teren agricol cu suprafaţă de 12 ha, inclusiv 9 ha de pământ arabil, 2 ha păşuni şi 1 ha de plantaţie de viţă de vie, precum şi pe declaraţia pe propria răspundere a solicitantului A..

Astfel, în mod corect s-a constatat că reclamanţii s-au prevalat doar de declaraţii de martori, declaraţia unuia dintre reclamanţi, acte de stare civilă şi adrese care atestă că nu se regăsesc informaţii referitoare la bunurile solicitate.

În condiţiile în care în speţă nu îşi găsesc aplicarea prevederile H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, înscrisurile de care s-au prevalat recurenţii reclamanţi nu pot fi valorificate ca şi mijloace de probă pentru dovedirea pretenţiilor concrete care au fost supuse spre cercetare instanţei de judecată, întrucât acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorului recurenţilor-reclamanţi asupra bunurilor în discuţie.

În contextul expus, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în speţă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, analizând dacă s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului recurenţilor-reclamanţi asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori.

În ceea ce priveşte sintagma acte care să ateste existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 164/2014, aceasta vizează documentele care atestă în mod direct existenţa dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii.

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în condiţiile noii legi, nu mai este suficient să se depună la dosar adrese emise de autorităţile Republicii Moldova care menţionează că nu au depistat informaţii referitoare la proprietăţile ce au aparţinut lui H. sau că nu se regăsesc acte ce ar confirma că H. a deţinut anumite proprietăţi pe raza localităţii pentru se putea trece la dovedirea dreptului la despăgubiri în temeiul declaraţiei pe proprie răspundere a solicitantului şi a unor declaraţii de martor autentificate.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, adresele emise de autorităţile Republicii Moldova nu pot fi apreciate ca încadrându-se în noţiunea de acte care atestă existenţa dreptului la despăgubiri având în vedere că acestea atestă doar că nu se regăsesc informaţii referitoare la bunurile solicitate, apreciere corectă prin prisma celor arătate mai sus în privinţa noţiunii de acte atestă existenţa dreptului la despăgubiri.

Datorită contextului legal care impune un anumit standard de probă, în sensul că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declaraţia solicitantului însoţită de declaraţii de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte care să ateste existenţa dreptului la despăgubiri, nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor referitoare la încălcarea "principiului rezonabilităţii în privinţa posibilităţii reale de a obţine o probă" şi nici trimiterile acestora la H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Astfel, aceste din urmă norme legal instituiau posibilitatea ca, în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura acte, cererea să se completeze cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, or, astfel cum s-a arătat, aceste norme legale nu sunt aplicabile în cauză. În consecinţă, în lipsa unei norme legale care să instituie o astfel de posibilitate, susţinerile recurenţilor reclamanţi referitare la efectele imposibilităţii procurării actelor nu pot avea efectul dorit de aceştia, în sensul probării pretenţiilor în alt mod decât cel expres prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de către recurenţii-reclamanţi referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susţinerea acţiunii, în sensul că acestea ar atesta existenţa dreptului la despăgubiri, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanţei de apel şi nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanţele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi privind nerespectarea unui termen rezonabil în soluţionarea dosarului administrativ nu prezintă relevanţă în privinţa regimului probatoriu aplicabil în dovedirea pretenţiei formulate, acesta decurgând din interpretarea şi aplicarea legii în vigoare, în raport cu cele arătate mai sus, conduita procesuală a pârâtei în soluţionarea dosarului neputând produce un efect asupra fondului pretenţiilor sau a legii aplicabile.

În acest sens, Curtea Constituţională a considerat, prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, că, în acord cu jurisprudenţa sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996).

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Este nefondată critica prin care recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit normele de drept din materia probaţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi art. 2 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 1120/2006, precum şi normele relative la sarcina probei, atunci când a statuat cu privire la existenţa în patrimoniul autorilor reclamanţilor, la momentul refugiului, a dreptului de proprietate asupra terenului de 12 ha şi 175 mp pentru care pretind despăgubiri pe temeiul Legii nr. 290/2003, critică ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a susţinut că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 obligă reclamanţii să probeze cu înscrisuri nu doar dobândirea ci şi continuitatea dreptului de proprietate asupra imobilului teren până la momentul refugiului din 1944, înţelegând prin aceasta obligaţia de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietari anterior acestui moment. Această continuitate nu poate fi dovedită, în absenţa unor înscrisuri doveditoare administrate în acest sens, cu declaraţii de martori, cum au susţinut şi probat reclamanţii la judecata în fond a cauzei, deoarece aceste declaraţii, potrivit normei de drept, pot doar completa proba cu înscrisuri.

În considerarea celor ce succed, susţinerea părţii pârâte nu poate fi primită.

Prin decizia recurată, au fost înlăturate susţinerile apelantei pârâte potrivit cărora nu s-a făcut dovada continuităţii până la data refugiului cu privire la terenul de 12 ha şi 175 m.p., instanţa de apel apreciind că, din moment ce s-a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanţilor, situaţia se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada continuităţii, privită ca o componentă a dreptului la despăgubiri, putând fi făcută şi cu declaraţii autentificate de martori. Aceste din urmă probe au confirmat existenţa în patrimoniul autorilor reclamanţilor a terenului la data la care au fost nevoiţi să se refugieze în România.

Astfel cum s-a arătat mai sus, art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune dovedirea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul solicitantului, dovadă care se realizează în modalitatea expres arătată în tetul legal, şi anume, prin acte care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente. Obligaţia de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietari anterior momentului refugiului, invocată de recurenta pârâtă, nu se referă la dovada actului juridic care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condiţiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, nu este posibilă o interpretare restrictivă a art. 4 din Legea nr. 164/2014 în privinţa dovedirii continuităţii dreptului de proprietate, respectiv a faptului că, la data refugiului, autorii reclamanţilor erau titularii dreptului de proprietate asupra terenului, deoarece, pe de o parte, ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii, şi, pe de altă parte, dat fiind obiectul probei, în sensul celor anterior arătate, trebuie să aibă ţină seama de dispoziţiile legale din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui fapt juridic, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.

Aşa fiind, în absenţa unor norme care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori în dovedirea împrejurării arătate, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii în privinţa cererilor de despăgubire, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia declaraţiile de martori sunt admisibile cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun. Astfel, statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia este susţinută şi de conţinutul normativ al art. 309 din C. proc. civ., care instituie admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, invocând sintagma "continuitatea dreptului", partea pârâtă pretinde că era necesar să se fi dovedit cu înscrisuri, la judecata în fond a cauzei pendinte, faptul deţinerii imobilelor la momentul refugiului de către autorii intimatelor.

În privinţa acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun, astfel că, în considerarea celor arătate în precedent, ea este admisibilă şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietari.

Valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 din C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greşita interpretare a normelor de drept speciale relative la probaţiunea continuităţii dreptului de proprietate se dovedeşte a fi nefondată.

Nu poate fi primită spre examinare nici solicitarea prin care partea pârâtă pretinde instanţei de recurs, pe temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentând onorarii avocaţiale, la plata cărora a fost obligată de instanţele de fond.

În acest sens, recurenta pârâtă a solicitat cenzurarea soluţiei primei instanţe şi a instanţei de apel, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, proporţional cu gradul de dificultate şi munca prestată efectiv în prezenta cauză.

Recurenta pârâtă a invocat Decizia nr. 492/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006 pronunţată de Curtea Constituţională, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a solicitat diminuarea onorariului, în raport de complexitatea, volumul şi activitatea avocatului depusă în dosar.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a fost pronunţată, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, decizia nr. 3/2020 prin care s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, verificările privind proporţionalitatea unor astfel de cheltuieli de judecată cu complexitatea şi circumstanţele de fapt ale unei cauze, pe de o parte, şi cu activitatea desfăşurată de avocaţi, pe de altă parte, se realizează de instanţa în faţa căreia respectivele cheltuieli au fost avansate.

În decizia menţionată, s-a statuat că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În consecinţă, s-a reţinut că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, excedând astfel controlului care poate fi exercitat de instanţa de recurs în cadrul art. 488 din C. proc. civ.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B., F., C., G., D., A. şi E. şi de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) împotriva deciziei nr. 1615A din 4 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B., F., C., G., D., A. şi E. şi de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) împotriva deciziei nr. 1615A din 4 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.