Negative jurisdictional conflict resolved: Iași Court of First Instance prevails as sole execution court for creditor claims on judgment enforcement.

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 14 februarie 2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la întreprinderea demersurilor legale, în vederea asigurării în bugetul propriu a creditelor bugetare necesare plăţii sumelor stabilite prin titlurile executorii, în sensul obligării la realizarea tuturor operaţiunilor tehnico-administrative necesare pentru plata creanţelor de către ordonatorul secundar de credite, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata unor penalităţi de 1.000 RON pe zi de întârziere, pentru fiecare creditor, de la data introducerii acţiunii şi până la executarea obligaţiei stabilite prin titlu executoriu, precum şi obligarea pârâtului Ministerului Finanţelor Publice la plata penalităţilor de întârziere de 1.000 RON pe zi de întârzieree, pentru fiecare creditor, începând cu data introducerii acţiunii şi până la executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 13135/09.12.2022, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată prin întâmpinare, şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Iaşi, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 221/06.09.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reţinând că litigiul nu este de contencios administrativ, ci priveşte faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă civilă (de dreptul muncii), astfel că nu pot fi aplicate regulile de competenţă materială şi teritorială prevăzute de Legea nr. 554/2004, ci sunt incidente prevederile art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, prin raportare la sediul celor două debitoare, situat în Bucureşti, str. x, competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 9220/08.12.2023, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Iaşi, reţinând că litigiul este guvernat de Legea nr. 554/2004 şi, chiar dacă s-ar reţine inaplicabilitatea Legii nr. 554/2004, instanţa competentă nu ar fi nici în această situaţie Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, având în vedere că prima instanţă care a încuviinţat executarea silită a unui drept avut în vedere de creditor la formularea celor trei capete de cerere a fost Judecătoria Iaşi, prin încheierea nr. 2322/CS/2020.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a suspendat judecata şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte va stabili că instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza este Judecătoria Iaşi, pentru următoarele considerente:

Având în vedere obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, se reţine că litigiul nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, nefiind incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci se circumscrie cererilor privind executarea silită, întrucât reclamanţii, în calitate de creditori, şi-au formulat pretenţiile în contextul demarării executării silite, urmărind punerea în executare integrală a obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu.

De altfel, reclamanţii nu şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi nici nu au dedus judecăţii un act administrativ tipic sau asimilat, astfel cum impun dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, ci şi-au circumscris pretenţiile raportului execuţional, în cadrul căruia autorităţile publice centrale pârâte au calitatea de debitor. Faptul că, prin primul capăt de cerere, se solicită obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la întreprinderea unor operaţiuni tehnico-administrative, necesare pentru punerea în executare silită a obligaţiei stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, nu este de natură a schimba natura raportului juridic litigios, care este unul specific fazei de executare silită.

În acest sens, se reţine că, prin încheierea nr. 2322 din 27 februarie 2020, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea formulată de către B.E.J.A. I. şi a fost încuviinţată executarea silită a debitorilor Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Justiţiei în dosarul de executare nr. 2732/2019, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 748/23.05.2008 a Tribunalului Iaşi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 510/2009 a Curţii de Apel Iaşi, astfel cum a fost lămurită prin încheierea nr. 819/01.10.2008, pronunţată în dosarul nr. x/2007, şi prin încheierea din 11 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2007, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 194/08.09.2020 a Curţii de Apel Suceava.

Se mai reţine că, prin încheierea din 21 aprilie 2021, pronunţată de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2021, a fost încuviinţată executarea silită împotriva debitorului Ministerul Finanţelor, în baza aceluiaşi titlu executoriu, pentru realizarea obligaţiei de a face, în sensul alocării de către acesta a sumelor necesare achitării drepturilor salariale restante.

Din moment ce în prezentul litigiu se urmăreşte executarea integrală a obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu, care este reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă, ce a fost pronunţată de către o instanţă civilă (de dreptul muncii), iar nu de către una specializată în contencios administrativ şi fiscal, rezultă că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu fazei de executare, astfel că instanţa competentă material şi teritorial este instanţa de executare, care, potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel, această instanţă fiind competentă să soluţioneze cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţia la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, prin care a stabilit că "instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă, formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel", relevante fiind următoarele considerente:

"70. (…) Încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

71. Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare.

72. Reglementarea unor derogări - precum ipoteza prevăzută de art. 714 alin. (2) din C. proc. civ., când contestaţia la executare poate fi introdusă şi la judecătoria de la locul situării imobilului, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare - nu face altceva decât să întărească opinia că pe parcursul procedurii execuţionale există o singură instanţă de executare. (…)

80. Principiul unicităţii instanţei de executare presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare. (…)

84. Actuala reglementare nu mai permite situaţia excepţională a pluralităţii de instanţe de executare, modificarea prevederilor art. 650, 651, 713 şi 818 din C. proc. civ., prin Legea nr. 138/2014, eliminând relaţia de condiţionare dintre competenţa teritorială a instanţei de executare şi sediul biroului executorului judecătoresc, respectiv cerinţa unei noi încuviinţări a executării silite de către instanţa în circumscripţia căreia se află bunul imobil urmărit silit, fiind înlăturată şi posibilitatea ca în caz de poprire contestaţia la executare să poată fi introdusă şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, dacă acestea se situau în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se afla instanţa de executare.

85. Nu în ultimul rând, un argument suplimentar îl reprezintă faptul că se elimină riscul de a se ajunge în situaţia în care, cu privire la acelaşi raport juridic, să fie pronunţate soluţii contrare de către instanţe diferite. (…)

86. Atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

Făcând aplicarea în cauză a acestei decizii cu caracter obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., se constată că prima instanţă care a încuviinţat executarea silită în baza titlului executoriu exhibat de către reclamanţi a fost Judecătoria Iaşi, care a pronunţat încheierea nr. 2322 din 27 februarie 2020 în dosarul nr. x/2020, astfel că acestei instanţe îi revine competenţa de soluţionare a prezentei cauze. Având în vedere principiul unicităţii instanţei de executare, rezultă că instanţa de executare a fost stabilită odată cu prima cerere de încuviinţare a executării silite, care a fost soluţionată de Judecătoria Iaşi, neavând relevanţă că, ulterior, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a încuviinţat executarea silită împotriva debitorului Ministerul Finanţelor.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.