Tort liability for land occupation: absence of title insufficient to prove illicit act and fault

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 19 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Unitatea Militară 02523 Bucureşti şi Unitatea Militară 02517 Craiova, au solicitat obligarea acestora din urmă, în solidar, la plata sumei de 42.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă cauzată prin ocuparea parţială, în mod nelegal, a imobilului situat în municipiul Timişoara, judeţul Timiş, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, la plata dobânzii legale aferente debitului de 42.000 euro, începând din data de 9 octombrie 2020 şi până la plata efectivă şi integrală a debitului principal, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 11109/PI din data de 5 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Unitatea Militară 02523 Bucureşti, Unitatea Militară 02517 Craiova.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 154 din data de 14 iunie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către apelanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1109/PI din data de 5 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Apărării Naţionale, Unitatea Militară 02523 Bucureşti şi Unitatea Militară 02517 Craiova.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 154 din data de 14 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii C., A. şi B..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea apelului pe care l-au formulat, modificarea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi, în consecinţă, obligarea intimaţilor-pârâţi, în solidar, la plata sumei de 57.167 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă cauzată prin ocuparea parţială, în mod nelegal, a imobilului situat în municipiul Timişoara, judeţul Timiş, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara, la plata dobânzii legale aferente debitului de 57.167 euro, începând din data de 9 octombrie 2020 şi până la data efectivă şi integrală a debitului principal, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deşi a reţinut faptul că intimaţii-pârâţi nu au un titlu care să justifice folosirea terenului în discuţie, aşa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Timişoara, titlul invocat nefiindu-le opozabil reclamanţilor, totuşi, a considerat că aceştia nu au ocupat în mod abuziv terenul.

Astfel, făcând trimitere la considerentele deciziei civile nr. 1240 din data de 9 noiembrie 2004 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2002 şi ale deciziei nr. 1763/A din data de 8 decembrie 2003 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în acelaşi dosar, recurenţii au solicitat să se constate că interpretarea dată de instanţa de apel efectului pozitiv al lucrului judecat îl goleşte de conţinut, instanţa respectând doar formal statuările din cuprinsul acestor hotărâri cu privire la inexistenţa titlului pârâţilor, fără a le da, însă, eficienţa prevăzută de lege.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că, atât timp cât în primul proces, instanţele au stabilit că intimaţii-pârâţi nu au dobândit vreun drept real asupra terenului, este foarte clar că aceştia, cu bună ştiinţă, au folosit în continuare imobilul fără drept. Totodată, consideră că, din moment ce art. 431 alin. (2) C. proc. civ. le permite să invoce efectele lucrului judecat, nu era nevoie să formuleze o acţiune în anularea pretinsului titlu de care intimaţii-pârâţi se prevalează pentru a justifica ocuparea terenului.

În raport de aceste considerente, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate că statuările instanţei de apel în sensul că folosirea terenului de către intimaţii-pârâţi nu constituie o faptă ilicită delictuală încalcă în mod evident puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

În măsura în care s-ar considera că aceste critici nu pot fi subsumate cazului de casare menţionat, recurenţii au solicitat analizarea lor din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că statuările instanţei de apel în sensul că ocuparea terenului de către pârâţi nu ar reprezenta o folosire abuzivă (chiar şi în condiţiile în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu au un titlu) încalcă normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 alin. (1) şi (2) precum şi art. 1.357 C. civ.

În opinia acestora, folosirea terenului de către intimaţii-pârâţi întruneşte toate caracteristicile unei fapte ilicite delictuale, fiind lipsit de relevanţă faptul că aceştia s-au încrezut în diferite acte emise de alte autorităţi publice, cât timp aceste acte au fost lăsate fără efect de instanţele judecătoreşti, începând din anul 2003.

Făcând din nou trimitere la hotărârile judecătoreşti anterioare care au constatat inexistenţa titlului pârâţilor, recurenţii consideră că nu se mai poate susţine că intimaţii-pârâţi ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că pot să ocupe terenul, ci, din contră, fiind părţi în procesul anterior, ştiau foarte bine că nu au dreptul de a se folosi de imobil, dar, cu toate acestea, au refuzat să pună în executare hotărârea judecătorească şi să elibereze terenul, deşi au fost somaţi de mai multe ori în acest sens.

Prin urmare, intimaţii-pârâţi au săvârşit cu bună ştiinţă o faptă ilicită de natură delictuală, profitând de poziţia de putere pe care se aflau pentru a se folosi timp de zeci de ani de teren, fără drept.

Din această perspectivă, recurenţii consideră că instanţa de apel a încălcat, deopotrivă, şi normele de drept material referitoare la vinovăţie, respectiv a încălcat/aplicat greşit prevederile art. 15 şi art. 16 C. civ.

Intimaţii-pârâţi au acţionat cu vinovăţie, sub forma intenţiei, refuzând să elibereze terenul chiar şi după ce au primit somaţia care a precedat procesul de evacuare, ceea ce demonstrează fără echivoc că au fost de rea-credinţă, împiedicând cu bună ştiinţă restituirea terenului.

Este irelevant dacă ei, reclamanţii, au făcut sau nu demersuri pentru restituirea terenului după ce sentinţa nr. 1039 din data de 10 februarie 2003 a rămas definitivă, din moment ce prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit că ei sunt proprietarii terenului, iar intimaţii-pârâţi nu au un titlu locativ. Practic, de la acel moment, intimaţii-pârâţi ştiau că au obligaţia să le restituie imobilul, or, câtă vreme nu şi-au îndeplinit această obligaţie, singura concluzie ce se impune este aceea că au fost de rea-credinţă şi, deci, că se fac vinovaţi pentru întârzierea în predare.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dacă s-ar valida raţionamentul instanţei de apel, ar însemna să se ignore efectele acestei hotărâri judecătoreşti.

În plus au precizat şi că, aşa cum reţine şi instanţa de apel, au făcut demersuri pentru restituirea terenului, printre care şi iniţierea unui proces de evacuare a intimaţilor-pârâţi din imobil, cerere care le-a şi fost admisă în primă instanţă, dar respinsă în apel.

Au menţionat că soluţia de respingere a fost motivată pe considerentul că amplasamentul exact al suprafeţei care trebuia să le fie restituită nu putea fi determinat decât printr-o expertiză, probă care era incompatibilă cu procedura specială a evacuării (acest fapt a fost recunoscut inclusiv prin întâmpinarea la apel) şi nu pe considerentul că nu ar avea dreptul la restituire; prin hotărârile pronunţate în acest dosar s-a reţinut că au dreptul la restituire şi că ocuparea terenului a fost nelegală.

Recurenţii consideră că, prin decizia pronunţată în apel, instanţa a legitimat săvârşirea unui abuz de drept împotriva lor, şi că, deşi li se reproşează că nu ar fi solicitat pentru o perioadă lungă de timp restituirea terenului, acest fapt demonstrează, în realitate, o dată în plus, reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi.

Folosirea de către intimaţi a terenului timp de circa 20 de ani, de când s-a stabilit prin hotărâre judecătorească faptul că nu au vreun drept asupra acestuia, este un abuz de drept, concretizat prin aceea că ştiau foarte bine că dreptul de care se prevalează este unul pur formal şi că pretinsul titlu nu le este opozabil reclamanţilor, dar, cu toate acestea, au refuzat să restituie terenul şi au refuzat să facă demersurile ce erau necesare pentru a putea restitui terenul.

Deşi intimaţii-pârâţi se prevalează de faptul că nu ar fi putut să restituie terenul fără să fi demolat construcţiile care se aflau pe el şi că pentru această operaţiune au avut nevoie de o autorizaţie de demolare, nu se poate susţine în mod rezonabil că au avut nevoie de aproape 20 de ani pentru a obţine o astfel de autorizaţie.

Subsumat unei alte critici de nelegalitate, recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material referitoare la cauzele de exonerare de răspundere în materie delictuală, respectiv, dispoziţiile art. 1364 C. civ., atunci când a reţinut că intimaţii-pârâţi, prin însăşi activitatea pe care o desfăşurau, nu ar fi putut să le pună la dispoziţie terenul în lipsa unei aprobări din partea organismelor superioare ierarhic.

Recurenţii consideră că acest argument contravine dispoziţiilor art. 1364 C. civ., care prevăd în mod expres faptul că nici exercitarea unei activităţi prevăzute de lege şi nici ordinul superiorului ierarhic nu sunt cauze exoneratoare de răspundere, pentru cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale. Or, câtă vreme intimaţii-pârâţi ştiau foarte bine că ocuparea terenului este o faptă ilicită, având cunoştinţă despre hotărârile judecătoreşti prin care s-a reţinut că nu au vreun drept asupra acestuia, nu se pot prevala de faptul că exercită o anumită activitate prevăzută de lege sau că ar fi avut nevoie de un ordin al superiorului ierarhic, după cum nici instanţa nu poate justifica faptele intimaţilor-pârâţi pe aceste temeiuri, cu atât mai mult cu cât ocuparea terenului dura de aproape 20 de ani.

Pe de altă parte, împrejurarea că intimaţii-pârâţi ar fi cheltuit bani pentru demolarea construcţiilor ridicate fără drept pe terenul în discuţie (aspect care oricum nu a fost dovedit) nu este un fapt care să poată fi încadrat în categoria cauzelor exoneratoare de răspundere civilă, după cum nici obţinerea autorizaţiei de demolare nu poate fi considerată ca atare, fiind reţinute în mod greşit de către instanţa de apel ca reprezentând cauze justificative.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a încălcat normele referitoare la dovada dreptului de proprietate în materie de imobile înscrise în cartea funciară, respectiv, dispoziţiile art. 565 şi de art. 900 C. civ., considerentul reţinut în motivarea soluţiei de respingere a apelului, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că terenul în litigiu a fost scos din domeniul public, fiind nelegal şi neîntemeiat pentru că ignoră prevederile legale menţionate mai sus.

Astfel, au susţinut că delimitarea dintre domeniul public şi domeniul privat nu poate fi făcută pe baza unor liste de inventar întocmite în baza unor hotărâri de guvern, ci, din contră, delimitarea se face conform regulilor prevăzute de C. civ.. mai mult, în materie de imobile înscrise în cartea funciară, apartenenţa unui bun la domeniul public sau privat trebuie să reiasă din menţiunile înscrise în cartea funciară şi în extrasul aferent.

Au precizat că, în speţă, se poate observa foarte clar faptul că terenul nu a fost niciodată în domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ teritoriale, ci, din extrasul de carte funciară aflat la dosar, rezultă foarte clar că terenul a fost întotdeauna în proprietatea lor, fapt care a fost confirmat şi de instanţele judecătoreşti; or, persoanele fizice nu pot avea, potrivit legii române, bunuri care să aparţină domeniului public.

Recurenţii-reclamanţi consideră că şi acest aspect este doar un alt pretext pur formal prin care instanţa de apel a încercat să justifice o ocupare abuzivă a terenului de către o autoritate publică, care nu a făcut, timp de circa 20 de ani de când s-a stabilit că nu are drepturi asupra acestui teren, demersuri pentru a-l restitui.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând şi excepţia nulităţii, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, în esenţă, a invocat faptul că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, motivul prin care recurenţii-reclamanţi au afirmat că s-ar fi încălcat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă doar dezacordul acestora în raport cu motivarea instanţei de apel prin care s-a reţinut că din considerentele deciziei civile nr. 602/A din data de 8 mai 2019 dată în dosar nr. x/2018, rezultă cu putere de lucru judecat că nu era clarificată situaţia de fapt, acesta fiind şi motivul pentru care a fost respinsă cererea de evacuare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează încălcarea normelor de drept material a arătat că acesta reproduce întocmai motivele de apel, motive care şi-au găsit o rezolvare jurisdicţională prin hotărârea recurată, fără însă a se indica în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.

Pe fondul cauzei, a apreciat că sunt pertinente considerentele instanţelor de fond referitoare la lipsa demersurilor recurenţilor-reclamanţi de a intra în posesia terenului şi a arătat că motivul principal pentru care ambele instanţe au respins cererea părţilor adverse constă în reţinerea bunei-credinţe în ceea ce îl priveşte, prin prisma încercărilor de soluţionare pe cale amiabilă a diferendului, ceea ce contravine interpretării că Ministerul ar fi acţionat cu vinovăţie sau rea-credinţă.

Ca atare, a susţinut că nu sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) C. civ. şi a menţionat că a iniţiat demersuri, în sensul punerii în executare de bună-voie a sentinţei civile nr. 1039/2003, ceea ce contravine conceptului de "ocupare abuzivă"; în acest sens, instituţia militară a cheltuit suma de 264.923 RON pentru a demola construcţiile existente pe terenul care urma să fie predat, deşi nu a fost obligată în acest sens de nicio instanţă, suma depăşind cu mult cuantumul pretenţiilor.

A mai arătat şi că, fiind respinsă cererea de evacuare, nu a fost stabilită culpa Ministerului, astfel că, nu poate fi admisă ipoteza obligării sale la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, aşa cum solicită, în mod injust, recurenţii-reclamanţi.

Mai mult, a invocat faptul că, prin sentinţa civilă nr. 12111 pronunţată la data de 28 octombrie 2018 de către Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca inadmisibil, capătul de cerere formulat de reclamanţi, având ca obiect obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a imobilului, iar, prin decizia nr. 602A din data de 8 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş în acelaşi dosar, aceasta a rămas definitivă.

Ca atare, a apreciat că soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecăţii, dându-se eficienţă prezumţiei de lucru judecat, în sensul că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă – în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Totodată, a susţinut că sunt lipsite de relevanţă referirile recurenţilor-reclamanţi la demersurile efectuate sau la împrejurarea că au solicitat daune numai pentru ultimii 3 ani, anteriori punerii în posesie, şi nu pe întreaga durată de timp în care terenul a fost ocupat, întrucât condiţiile expres prevăzute pentru reţinerea răspunderii civile delictuale în sarcina ministerului, respectiv existenţa unei fapte ilicite şi a vinovăţiei, nu au fost dovedite.

Prin urmare, a apreciat că în mod corect instanţa de apel a stabilit, faţă de probele administrate şi prin raportare la obiectul litigiului, că reprezentanţii ministerului nu sunt cei care i-au deposedat pe antecesorii recurenţilor-reclamanţi de posesia terenului, iar fapta de ocupare a acestuia nu este una ilicită, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

Recurenţii-reclamanţi, cu depăşirea termenului legal, au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a celorlalte apărări formulate de către partea adversă.

În combaterea excepţiei nulităţii recursului, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că, prin cererea de recurs, au indicat în mod expres cazurile de casare pe care şi-au întemeiat calea de atac, respectiv cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., precum şi că, pentru fiecare motiv de casare, au arătat care sunt normele de drept procesual şi material încălcate ori aplicate greşit de către instanţa de apel – efectul pozitiv al lucrului judecat reglementat de art. 431 C. proc. civ., respectiv art. 1349, art. 1357, art. 15, art. 16, art. 1364, art. 565 şi art. 900 C. civ.

Au subliniat că, pentru fiecare text de lege, au precizat în ce constă încălcarea ori aplicarea greşită, prin raportare la circumstanţele speţei.

Totodată, au arătat că nu au solicitat instanţei de recurs o reanalizare a stării de fapt sau a probatoriului, ci să verifice dacă, pe baza stării de fapt care rezultă din probele administrate deja, instanţa de apel a aplicat în mod corect sau nu textele de lege la care au făcut referire.

Apreciind neîntemeiate apărările părţii adverse pe fondul căii de atac, în esenţă, au susţinut că, în cauză, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate în dosarul nr. x/2018, precum şi că împrejurarea că intimatul-pârât a trebuit să suporte costurile lucrărilor de demolare nu este şi nu poate fi considerată o dovadă de bună-credinţă în ceea ce priveşte ocuparea terenului.

A subliniat că reaua-credinţă a intimatului-pârât rezultă şi din faptul că predarea terenului s-a făcut la aproximativ 15 ani după finalizarea litigiului în care instanţele au constatat că intimatul-pârât nu are un drept de folosinţă a terenului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele pârâte prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanţi, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatului pârât, că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenţii reclamanţi au invocat, pe de o parte, încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, încălcarea puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare ce au privit aceleaşi părţi şi care au statuat cu caracter definitiv asupra unor chestiuni ce au relevanţă şi în prezentul litigiu, critica astfel formulată putând fi subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.. Este adevărat că recurenţii reclamanţi au apreciat că, din perspectiva acestor critici, în cauză ar fi incident motivul de casare reglementat de punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, acest aspect nu este de natură a atrage incidenţa sancţiunii nulităţii recursului câtă vreme instanţa are posibilitatea de a da ea însăşi criticilor cu a căror analiză a fost învestită încadrarea juridică corespunzătoare.

Pe de altă parte, susţinând că în mod greşit s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor (fapta ilicită şi vinovăţia), recurenţii au invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 1349, 1357, 1364, 15, 16 C. civ., precum şi a celor din cuprinsul dispoziţiilor art. 565 şi 900 C. civ., cu referire la dovada dreptului de proprietate în materie de imobile înscrise în cartea funciară. Or, aceste chestiuni pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare au fost făcute şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurenţii s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceştia tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor reclamanţilor cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii reclamanţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recursul pune în discuţie, sub un prim aspect, nesocotirea efectelor autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei civile nr. 1039 din 10.02.2003, pronunţate de Judecătoria Timişoara, rămasă definitivă prin decizia nr. 1763A/08.12.2003 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin decizia nr. 1240/09.11.2004 a Curţii de Apel Timişoara, care a tranşat chestiunea inexistenţei titlului pârâţilor asupra terenului în litigiu, astfel că, pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva susţinerilor formulate de recurenţii reclamanţi, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esenţiale ale prezentului proces, precum şi ale celui soluţionat prin hotărârile a căror putere de lucru judecat este invocată, întrucât acestea relevă toate reperele necesare pentru verificarea aplicării legii procesual civile de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase în discuţie.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă cauzată prin ocuparea abuzivă a terenului în suprafaţă de 2110 mp, situat în municipiul Timişoara, judeţ Timiş, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara.

Pretenţiile astfel formulate au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanţii, în calitate de proprietari ai imobilului, considerând că ocuparea fără drept a acestuia de către pârâţi constituie o faptă ilicită, ce a fost săvârşită cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, Tribunalul a respins acţiunea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv, condiţia referitoare la caracterul ilicit al faptei şi condiţia vinovăţiei.

Pe baza susţinerilor părţilor şi a materialului probator administrat, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că terenul în litigiu face parte dintr-o suprafaţă mai mare, de 4020 mp, înscrisă în CF vechi Timişoara nr. 2195, nr. top. x şi y, care, în anul 1981, a trecut în proprietatea Statului, ca urmare a vânzării construcţiilor existente, în temeiul Legii nr. 58/1974, fără ca dreptul de proprietate al Statului să fie înscris în cartea funciară.

Prin Decizia nr. 2914/09.11.1983 a Consiliului Popular al Judeţului Timiş, o parte a acestui teren a fost dată în administrarea operativă a Ministerului Apărării Naţionale, iar, în anul 1994, prin Ordinul Prefectului nr. 1808/1994, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, terenul a fost restituit lui D. şi soţiei A., precum şi lui E. şi soţiei F..

Încă din 1994, pe aceste teren funcţiona o unitate militară.

Prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei Timişoara, Ministerul Apărării Naţionale a încercat să obţină constatarea nulităţii absolute a Ordinului Prefectului ce constituie titlul de proprietate exhibat de reclamanţi, aceasta fiind, însă, respinsă, prin sentinţa civilă nr. 1039/10.02.2003, definitivă prin decizia civilă nr. 1763 din 08.12.2003 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1240/09.11.2004 a Curţii de Apel Timişoara, instanţele reţinând că Ministerul nu are un titlu cu privire la teren pe care să îl poată opune pârâţilor (reclamanţii din prezenta cauză).

După soluţionarea irevocabilă a acestui dosar, părţile au încercat rezolvarea pe cale amiabilă a conflictului, însă reclamanţii nu au acceptat variantele de soluţionare propuse de minister.

Prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Timişoara, reclamanţii au solicitat evacuarea pârâţilor din imobilul în litigiu precum şi obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 12111 din 24.10.2018, Judecătoria Timişoara a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor şi a admis cererea de evacuare.

Prin decizia civilă nr. 602 din 08.05.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş în aceeaşi cauză, a fost admis apelul pârâţilor şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect evacuarea.

După pronunţarea acestei decizii, pârâţii, de bună voie, au predat reclamanţilor suprafaţa de 2110 mp din terenul în suprafaţă de 4020 mp înscris în CF nr. x Timişoara, nr. cadastral x, fiind încheiat în acest sens procesul-verbal de predare – primire parţială a imobilului din data de 03.11.2020.

În contextul celor mai sus reţinute, Tribunalul a apreciat că susţinerile reclamanţilor referitoare la ocuparea abuzivă de către pârâţi a suprafeţei de 2110 mp din terenul aflat în proprietatea lor sunt neîntemeiate, probele administrate demonstrând că, de fapt, terenul a fost ocupat de unitatea militară ca urmare a deciziei Consiliului Popular al Judeţului Timiş care a dat în administrare acest teren Ministerului Apărării Naţionale, în urma trecerii terenului în proprietatea Statului, astfel că nu pârâţii sunt cei care i-au deposedat pe antecesorii reclamanţilor de acest teren.

Tribunalul a mai reţinut că nu s-a dovedit de către reclamanţi că, după pronunţarea sentinţei civile nr. 1039/10.02.2003 de către Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2002, prin care s-a recunoscut validitatea ordinului prefectului prin care terenul a fost restituit antecesorilor lor, aceştia au încercat să intre posesia terenului. De asemenea, reclamanţii nu au oferit nicio explicaţie pentru faptul că, din anul 1994, când a fost emis ordinul prefectului, până în anul 2018, antecesorii lor nu au încercat să intre în posesia acestui teren. Din considerentele sentinţei civile nr. 12111/24.10.2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2020 rezultă, însă, că pârâţii au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a acestui conflict, dar fără rezultat, întrucât reclamanţii nu au acceptat variantele propuse de minister, ceea ce înseamnă că pârâţii au fost de bună credinţă şi au sperat într-o soluţionare amiabilă a acestui litigiu.

În concluzie, Tribunalul a considerat că fapta de ocupare a terenului de către pârâţi nu este una ilicită întrucât ocuparea terenului s-a făcut şi s-a menţinut în baza unor dispoziţii emise de autorităţile publice cu competenţe în domeniu, în cauză nefiind îndeplinită nici condiţia vinovăţiei întrucât pârâţii au depus eforturi pentru rezolvarea situaţiei litigioase, care nu a fost creată din culpa lor, iar reclamanţii au avut o atitudine pasivă, mai bine de 25 de ani, în sensul că nu au încercat să intre în posesia terenului, astfel că nu li se poate imputa pârâţilor faptul că au avut speranţa legitimă că vor reuşi soluţionarea acestui litigiu pe cale amiabilă.

Soluţia instanţei de fond a fost menţinută în apel, instanţa devolutivă reţinând, în esenţă, că, deşi este real că pârâtul-intimat Ministerul Apărării Naţionale a pierdut litigiul în care a solicitat anularea titlului reclamanţilor, acesta fiind considerat preferabil, la fel de real este şi faptul că titlul pârâtului nu a fost niciodată anulat (chiar dacă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu poate fi opus cu succes reclamanţilor), după cum nici nu s-a făcut dovada că terenul litigios ar fi fost scos din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1740/2006 sub nr. MF 106619.

De asemenea, Curtea de Apel a constatat că, din anul 2005, până în anul 2019, reclamanţii nu au întreprins niciun demers în justiţie pentru a intra în posesia terenului ocupat de către pârâţi, cu toate că aveau o hotărâre judecătorească care stabilea că titlul lor este preferabil celui exhibat de pârât, fără a se dispune, însă, şi obligarea acestora din urmă la a-l preda celor dintâi. Intimaţii pârâţi, însă, şi-au manifestat toată disponibilitatea de a le pune la dispoziţie o porţiune de 2110 m.p. din incinta cazărmii 2960 Timişoara, cu toate că nu fuseseră condamnaţi în acest sens prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, oferta nefiind agreată de reclamanţi.

Pe de altă parte, cererea de evacuare a pârâţilor, formulată de reclamanţi în cadrul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Timiş, a fost respinsă tocmai pentru că nu era clarificată situaţia de fapt, de vreme ce pârâtul-intimat primise în administrare numai suprafaţa de 2458 m.p., pretins a corespunde unui număr topografic x şi a fi înscrisă în cartea funciară - din totalul de 4.020 mp. înscris în C.F. nr. x Timişoara (nr. CF vechi x), nr. top. x cu privire la care s-a emis Ordinul Prefectului în favoarea reclamanţilor. Cu toate acestea, după pronunţarea deciziei nr. 602/A/8.05.2019, tot pârâţii au fost cei care au iniţiat demersurile administrative pentru demolarea cazărmii militare, eliberarea terenului folosit pentru funcţionarea acesteia şi predarea lui liber de orice sarcini reclamanţilor un an mai târziu, fără să fi fost condamnaţi prin vreo hotărâre judecătorească să procedeze astfel şi anterior notificării pe care reclamanţii le-au transmis-o (înregistrată sub nr. x/12.10.2020).

Instanţa de apel a apreciat că, dat fiind specificul activităţii prestate de către pârâţi, respectiv faptul că pe teren funcţiona o unitate militară care folosea construcţiile, aceasta nu putea pur şi simplu să le abandoneze în favoarea reclamanţilor, fără a obţine, în prealabil, autorizările necesare demolării (inclusiv pe cale ierarhică) sau în absenţa unei hotărâri judecătoreşti care să o oblige în acest sens.

În raport de aceste aspecte, Curtea de Apel a constatat, în acord cu judecătorul fondului, că nu se poate reţine în sarcina pârâtului săvârşirea cu rea-credinţă a vreunei fapte ilicite, în sensul că ar fi ocupat abuziv terenul atribuit reclamanţilor în proprietate în anul 1994 şi ar fi refuzat să îl predea la cererea celor din urmă.

De vreme ce terenul era folosit de către intimaţi în temeiul unui titlu neanulat încă (chiar dacă s-a constatat că nu era opozabil reclamanţilor în absenţa înscrierii în cartea funciară) anterior anului 1989, iar după pronunţarea primei hotărâri au încercat să se înţeleagă cu reclamanţii pe cale amiabilă şi chiar să le predea o parte din teren - cu toate că nu fuseseră obligaţi jurisdicţional în acest sens, iar după finalizarea celui de-al doilea litigiu, deşi s-a respins definitiv cererea de evacuare, pârâţii au întreprins toate demersurile administrative (ce au implicat mai multe etape - solicitare şi obţinere autorizaţie de desfiinţare, executare efectivă a operaţiunilor de demolare, recepţia lucrărilor şi finalmente protocolul perfectat cu reclamanţii la data de 3 noiembrie 2020) pentru a-l elibera şi a-l preda liber de orice construcţii, cheltuind aproximativ 53.000 de euro (echivalentul a 264 923 RON), fără a fi condamnaţi prin vreo hotărâre judecătorească definitivă, este evident că nu se poate reţine vreo faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie în sarcina intimaţilor.

Instanţa de apel a apreciat că, dimpotrivă, în tot acest interval temporar, pârâţii au acţionat cu bună-credinţă, încercând să rezolve pe cale amiabilă o situaţie ce nu le era imputabilă şi în care s-au regăsit prin jocul combinat al preluărilor de imobile de către fostul stat comunist, în temeiul unor acte normative speciale, şi al retrocedărilor acestora, dispuse în temeiul altor legi speciale după căderea regimului totalitar, ei fiind titularii unui drept de administrare conferit de acelaşi stat şi confirmat ulterior anului 1989 prin includerea terenului în domeniul public.

Pe calea prezentului recurs, reclamanţii susţin că, atât timp cât prin hotărârile pronunţate în litigiul anterior s-a reţinut cu putere de lucru judecat că pârâţii nu au un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, statuările instanţei de apel în sensul că ocuparea şi folosirea de către pârâţi în continuare a acestuia nu ar constitui o faptă ilicită, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, sunt nelegale, încălcând dispoziţiile de drept procesual cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut caracterul ilicit al ocupării de către pârâţi a terenului în litigiu, încălcând puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care s-a stabilit că pârâţii nu au niciun drept asupra acestuia.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii reclamanţi şi-au întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, criticile subsumate acestuia se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., rezultată din nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior, încălcarea de către instanţă a autorităţii de lucru judecat, în oricare dintre cele două forme de manifestare ale acesteia (efectul negativ sau efectul pozitiv) reprezentând un motiv distinct de casare a unei hotărâri judecătoreşti, reglementat, ca atare, în cuprinsul textului legal mai sus menţionat.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aceste aspecte, se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.

Reglementată prin dispoziţiile art. 430 – 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale, şi anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, respectiv, soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Art. 431 C. proc. civ. consacră formele de manifestare a autorităţii lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv, care este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicţie între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, şi efectul pozitiv sau normativ, în înţelesul de normă particulară, în relaţia dintre părţi, aplicabilă cauzei concrete, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară, oricare dintre părţi putând opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Deci, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat se manifestă nu doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, în virtutea căreia drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei.

În raport de aceste aspecte teoretice, Înalta Curtea constată că, în speţă, ceea ce se invocă de către recurenţii reclamanţi, este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în litigiul ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Ordinului Prefectului nr. 1808/1994, ce constituie titlul de proprietate exhibat de reclamanţi, recurenţii considerând că, atât timp cât prin aceste hotărâri s-a reţinut că Ministerul Apărării Naţionale nu are niciun drept real asupra terenului în litigiu, fapta acestuia de a ocupa în continuare terenul are caracter ilicit, o apreciere în sens contrar încălcând puterea de lucru judecat a acestor statuări.

Criticile astfel formulate sunt, însă, nefondate, ele pornind de la o premisă greşită şi anume aceea că lipsa titlului este de natură să imprime în mod automat caracter ilicit faptei pârâţilor de a ocupa în continuare terenul.

Contrar acestei opinii, Înalta Curte reţine că ocuparea şi folosirea de către pârâţi a terenului reclamanţilor, chiar şi în lipsa unui drept real, a unui titlu asupra imobilului, nu echivalează eo ipso cu săvârşirea unei fapte ilicite, care să atragă în mod automat răspunderea civilă delictuală, exclusiv prin aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior, cu valoarea unei prezumţii juris et de jure.

Împrejurarea că pârâţii au ocupat şi au folosit în continuare terenul, chiar şi după ce, prin hotărâre irevocabilă, s-a stabilit că nu au un titlu valabil care să poată fi opus reclamanţilor, nu se suprapune cu ilicitul delictual dedus prezentei judecăţi, analiza faptei imputate în cauză, din perspectiva dispoziţiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii, impunând verificarea unor elemente distincte, suplimentare, din care să rezulte modalitatea concretă în care pârâţii au acţionat, pentru că doar astfel se poate stabili dacă au săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită, în sensul dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară dovedirea unui comportament interzis sau contrar legii şi ordinii sociale. Or, împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că pârâţii nu au un drept real asupra terenului în litigiu, un titlu pe care să îl poată opune reclamanţilor, nu este de natură a atrage, în mod automat, această formă de răspundere, ocuparea şi folosirea imobilului în aceste condiţii neputând fi considerată ilicită doar în virtutea acestei constatări.

Fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, care trebuie să se concretizeze într-o conduită deficitară a pârâţilor, o conduită ce încalcă normele dreptului obiectiv şi care, prin modalitatea concretă de manifestare, conduce la producerea prejudiciului invocat de reclamanţi. Prin urmare, analiza şi stabilirea răspunderii delictuale impune verificarea elementelor care conturează săvârşirea faptei ilicite, comportamentul şi acţiunile concrete imputate pârâţilor, care au avut drept consecinţă vătămarea patrimonială ce este reclamată în cadrul prezentului litigiu.

Caracterul ilicit al conduitei se apreciază în raport de regulile generale instituite prin dispoziţii legale. Or, în vederea realizării acestui deziderat, în cadrul analizei efectuate, instanţa de apel era obligată să ia considerare toate elementele factuale ale cauzei, atât cele rezultate din cuprinsul hotărârilor pronunţate în litigiul anterior, ce a avut ca obiect anularea titlului de proprietate al reclamanţilor, referitoare la inexistenţa unui titlu pe care pârâţii să îl poată opune reclamanţilor cu privire la terenul în litigiu, care au constituit, de altfel, premisa de la care s-a pornit, cât şi aspectele rezultate din materialul probator administrat, referitor la comportamentul manifestat de pârâţi în raporturile cu reclamanţii, la modul în care pârâţii au intrat în posesia terenului şi în care l-au folosit, adică exact a acelor elemente care conturează săvârşirea faptei ilicite ce li se impută.

Considerând că în sarcina pârâţilor nu poate fi reţinută săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite, nu înseamnă, astfel cum susţin recurenţii, că instanţa de apel a nesocotit statuările anterioare ale instanţelor judecătoreşti cu privire la inexistenţa titlului, legitimând abuzul de drept comis de pârâţi împotriva lor, respectiv, validând comportamentul acestora. Dimpotrivă, luând în considerare întocmai cele reţinute cu putere de lucru judecat în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei Timişoara, instanţa de apel a demonstrat, corespunzător criteriilor de analiză ce operează în materia răspunderii civile delictuale, de ce folosirea terenului reclamanţilor de către pârâţi, chiar în lipsa unui titlu, nu are valenţele unei fapte ilicite de natură a justifica antrenarea răspunderii delictuale, cu indicarea tuturor elementelor factuale ce i-au permis să statueze în acest sens.

Inexistenţa titlului, stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunţate anterior, este o chestiune distinctă de fapta de a ocupa şi de a folosi terenul fără titlu, iar caracterul licit sau ilicit al acestei fapte nu rezultă din lipsa titlului, ci trebuie stabilit pe baza unor verificări jurisdicţionale specifice, diferite de cele efectuate în litigiul anterior.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa de apel a reanalizat titlul pârâţilor sau că ar fi ignorat statuările din hotărârile anterioare cu privire la acesta. Dimpotrivă, Curtea a reţinut efectul lucrului judecat sub aspectul inexistenţei titlului, dar, distinct de aceasta, a constatat existenţa unor împrejurări de natură a înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii imputate prin cererea de chemare în judecată, apreciind că, în raport de acestea, ocuparea terenului nu are caracter abuziv, simpla împrejurare că pârâţii nu deţin un drept real tabular asupra acestuia nefiind de natură a conduce, prin ea însăşi, la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite.

În consecinţă, reţinând că simpla constatare în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat a împrejurării că pârâţii nu deţin niciun drept real asupra terenului în litigiu nu conduce prin ea însăşi la concluzia exercitării abuzive a dreptului de folosinţă, fiind necesară verificarea, în raport de împrejurările cauzei, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. nefiind incident.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

În concret, recurenţii-reclamanţi consideră că statuările instanţei de apel în sensul că ocuparea terenului de către pârâţi nu ar avea caracter abuziv, chiar şi în condiţiile în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că aceştia nu au un titlu, încalcă normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 alin. (1) şi (2) precum şi art. 1.357 C. civ., precum şi pe cele referitoare la vinovăţie, respectiv, art. 15 şi 16 C. civ.

Astfel, făcând din nou trimitere la hotărârile judecătoreşti anterioare care au constatat inexistenţa titlului pârâţilor, recurenţii consideră că aceştia au săvârşit cu bună ştiinţă o faptă ilicită de natură delictuală, în sensul că, profitând de poziţia de putere pe care se aflau, au ocupat şi au folosit terenul timp de zeci de ani, deşi ştiau că nu au niciun drept şi au refuzat să pună în executare hotărârea judecătorească şi să elibereze terenul, deşi au fost somaţi de mai multe ori în acest sens.

Intimaţii-pârâţi au acţionat cu vinovăţie, sub forma intenţiei, refuzul de a elibera terenul demonstrând fără echivoc că au fost de rea-credinţă, împiedicând cu bună ştiinţă restituirea terenului şi săvârşind, astfel, un abuz de drept.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor reclamanţi referitoare la modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi la modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă, precum şi cele care vizează situaţia juridică a terenului în litigiu, stabilită de instanţele de fond pe baza analizei şi evaluării probatoriului administrat, dar şi pe baza celor stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în litigiile anterioare, nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a înscrisurilor doveditoare depuse la dosar şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a constatat în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1357 C. civ., necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv dacă a reţinut în mod corect că fapta ce le este imputată pârâţilor nu are caracter ilicit şi că nu a fost săvârşită cu vinovăţie.

În concret, ceea ce li se impută pârâţilor este faptul că, nefiind titularii unui drept real tabular, aşa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior, aceştia ocupă în mod abuziv terenul proprietatea reclamanţilor, fapta acestora având caracter ilicit în sensul dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Cu alte cuvinte, recurenţii reclamanţi consideră că inexistenţa unui drept real tabular asupra terenului în litigiu atribuie prin ea însăşi caracter ilicit faptei de a ocupa imobilul în aceste condiţii, împrejurare faţă de care apreciază ca fiind nelegală concluzia instanţei de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva inexistenţei faptei ilicite.

Aceste susţineri sunt, însă, neîntemeiate.

Aşa cum s-a reţinut şi în cadrul analizei criticilor subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară dovedirea existenţei faptei ilicite, adică a acelei conduite contrare normelor imperative ale dreptului şi care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, ceea ce presupune analiza tuturor elementelor care conturează săvârşirea faptei imputate.

În speţă, este de necontestat faptul că reclamanţii sunt proprietarii terenului în litigiu, drept dobândit în temeiul Ordinului Prefectului nr. 1808/1994, a cărui validitate a fost confirmată prin hotărârile pronunţate în litigiul ce a avut ca obiect constatarea nulităţii sale absolute şi prin care s-a reţinut, deopotrivă, că pârâţii nu au niciun drept real tabular asupra terenului.

Având în vedere că terenul a fost ocupat de pârâţi, fiind, deci, împiedicaţi să-l folosească, reclamanţii au promovat acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă, solicitând obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, acţiune întemeiată pe garanţiile acordate dreptului de proprietate şi pe principiile răspunderii civile delictuale.

Noţiunea de folosinţă se defineşte ca fiind facultatea recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, şi de a-i culege fructele.

Pentru a invoca lipsa de folosinţă, este necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui drept printr-o faptă ilicită a unui terţ.

În aceste condiţii, instanţa de apel a cercetat dacă fapta pârâţilor de a ocupa terenul reclamanţilor şi de a-i împiedica, astfel, pe aceştia să se bucure de prerogativele dreptului lor de proprietate, a avut sau nu un temei legal, respectiv, dacă aceasta îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată faptă ilicită şi dacă a fost săvârşită cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., astfel încât să atragă răspunderea civilă delictuală, simpla împrejurare că printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că pârâţii nu au un drept real tabular asupra terenului în litigiu, un titlu pe care să îl poată opune reclamanţilor, nefiind suficientă, prin ea însăşi, pentru a conduce la o astfel de concluzie.

Statuările instanţelor de judecată din cuprinsul hotărârilor pronunţate în litigiul anterior se impun cu putere de lucru judecat în cauza de faţă dar numai din perspectiva faptului că pârâţii nu sunt titularii unui drept real tabular asupra terenului. Stabilirea caracterului licit sau ilicit al faptei acestora de a ocupa terenul reclamanţilor, chiar şi în lipsa unui astfel de titlu, constituie, însă, aşa cum s-a arătat deja, o chestiune distinctă, ce impune analiza tuturor împrejurărilor de fapt ale cauzei, din perspectiva normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, întrucât lipsa titlului nu echivalează cu existenţa faptei ilicite, cum greşit consideră reclamanţii.

Astfel, pornind de la premisa de necontestat că reclamanţii sunt proprietarii terenului în litigiu şi că pârâtul-intimat Ministerul Apărării Naţionale a pierdut litigiul în care a solicitat anularea titlului reclamanţilor, acesta fiind considerat preferabil, instanţa de apel a constatat că şi pârâţii au exhibat un titlu pentru deţinerea terenului în litigiu, constând în Decizia nr. 2914/09.11.1983 a Consiliului Popular al Judeţului Timiş, prin care terenul a intrat în administrarea operativă a Ministerului Apărării Naţionale, titlu care nu a fost niciodată anulat, ceea ce înseamnă că el este încă valabil, chiar dacă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu poate fi opus cu succes reclamanţilor întrucât nu a fost intabulat.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanţii erau beneficiarii unei hotărâri care dădea preferenţă titlului lor (dat fiind că cel al pârâtului Ministerul Apărării Naţionale nu a fost înscris în cartea funciară) respectiv, sentinţa civilă nr. 1039 din 10.02.2003 a Judecătoriei Timişoara, pronunţată în dosarul nr. x/2002, definitivă prin decizia civilă nr. 1763/08.12.2003 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1240 din 09.11.2004 a Curţii de Apel Timişoara, aceasta nu cuprinde nicio dispoziţie privind obligarea pârâţilor la retrocedarea terenului liber de construcţii.

În raport de această împrejurare, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au un titlu executoriu opozabil pârâţilor, astfel că nu li se poate imputa acestora din urmă că ar fi refuzat să se conformeze lui, respectiv, că ar fi refuzat să elibereze terenul.

Mai mult decât atât, s-a constatat că, din anul 2005, până în anul 2019, cu toate că erau în posesia unor hotărâri judecătoreşti care stabileau că titlul lor este preferabil celui exhibat de pârâţi, reclamanţii nu au întreprins niciun demers în justiţie pentru a intra în posesia terenului ocupat de către pârâţi.

Pe de altă parte, cererea de evacuare formulată de reclamanţi în anul 2018, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Timişoara, a fost respinsă definitiv, instanţele reţinând că ea nu poate fi dispusă câtă vreme situaţia de fapt a imobilului nu era pe deplin clarificată.

În sfârşit, instanţa de apel a reţinut că pârâţii şi-au manifestat disponibilitatea şi au încercat efectiv soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului cu reclamanţii, aceştia din urmă nefiind, însă, de acord cu varianta propusă, şi că, după finalizarea celui de-al doilea litigiu, deşi cererea de evacuare formulată de reclamanţi împotriva lor a fost respinsă definitivă, pârâţii, de bună voie, au întreprins toate demersurile administrative pentru a elibera terenul şi a-l preda reclamanţilor, fără a fi condamnaţi prin vreo hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

În raport de aceste aspecte, instanţa de apel a concluzionat că în sarcina pârâţilor nu se poate reţine săvârşirea cu rea-credinţă a vreunei fapte ilicite, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus prezentate că exonerarea pârâţilor de răspunderea civilă delictuală a fost dispusă în urma unei analize judicioase şi amănunţite a comportamentului manifestat de pârâţi în raporturile cu reclamanţii, precum şi a modului concret în care aceştia au ocupat şi au folosit terenul, adică exact a acelor elemente care conturează săvârşirea presupusei fapte ilicite ce li se impută, cu luarea în considerare atât a împrejurărilor constatate în litigiul anterior, ce a avut ca obiect anularea titlului de proprietate al reclamanţilor, referitoare la inexistenţa unui titlu pe care pârâţii să îl poată opune reclamanţilor cu privire la terenul în litigiu, cât şi a aspectelor rezultate din analiza materialului probator administrat, concluzia instanţei de apel cu privire la lipsa caracterului ilicit al faptei imputate pârâţilor fiind perfect legală.

În egală măsură, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că nici condiţia privind vinovăţia nu este îndeplinită în cauză.

Reţinând că titlul în baza căruia pârâţii au ocupat terenul reclamanţilor, emis în anul 1983, nu a fost niciodată contestat şi, cu atât mai puţin, anulat, instanţele de judecată stabilind doar că acesta nu poate fi opus reclamanţilor, că după ce au pierdut litigiul în cadrul căruia au încercat să obţină anularea titlului reclamanţilor, pârâţii şi-au manifestat disponibilitatea de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, oferindu-se să le predea acestora măcar o parte din teren, cu toate că nu fuseseră obligaţi jurisdicţional în acest sens, şi că, după finalizarea litigiului ce a avut ca obiect cererea de evacuare formulată de reclamanţi împotriva lor, cerere respinsă ca neîntemeiată, pârâţii au întreprins, din proprie iniţiativă, toate demersurile administrative pentru a elibera şi a preda terenul liber de orice construcţii, chiar dacă nu fuseseră condamnaţi în acest sens, prin vreo hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de apel a considerat că, în sarcina pârâţilor nu se poate reţine săvârşirea cu rea-credinţă a vreunei fapte ilicite, respectiv aceea de a fi ocupat în mod abuziv terenul atribuit reclamanţilor şi de a fi refuzat să îl predea la cerere acestora din urmă, în realitate, aceştia dând dovadă de bună credinţă, încercând să rezolve pe cale amiabilă o situaţie ce nu le era imputabilă.

Vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte, ceea ce înseamnă că ea trebuie privită ca un proces de conştiinţă compus din doi factori: un proces intelectiv şi un proces volitiv.

Procesul intelectiv constă în reprezentarea în conştiinţa autorului a semnificaţiei sociale a faptei sale şi în prevederea sau, cel puţin, posibilitatea de prevedere a urmărilor acelei fapte, în timp ce procesul volitiv este acela în care are loc deliberarea asupra faptelor şi asupra motivelor care pot determina luarea hotărârii de a desfăşură sau nu anumite conduite.

Aceste două elemente ale vinovăţiei - intelectiv şi volitiv - se află într-o strânsă unitate, conştiinţa fiind premisa voinţei.

Or, aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic la elementele de fapt ale cauzei de faţă, concluzia instanţei de apel în sensul celor mai sus arătate apare ca fiind pe deplin justificată câtă vreme nu există niciun element pe baza căruia să se poată susţine că pârâţii au acţionat cu intenţia de a-i prejudicia pe reclamanţi.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel a reţinut în mod nejustificat că ocuparea terenului de către pârâţi nu ar fi abuzivă, în condiţiile în care intimaţii ştiau că au obligaţia să le restituie imobilul, dar nu şi-au îndeplinit-o, continuând să îl folosească, timp de 20, chiar şi după ce s-a stabilit prin hotărâre judecătorească faptul că nu au vreun drept asupra acestuia, recurenţii reclamanţi îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a analizat şi interpretat elementele de fapt ale cauzei şi faţă de concluzia la care a ajuns cu privire la neîndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, or, aceste chestiuni nu pun în evidenţă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., ci ţin de aprecierea instanţei, neputând fi cenzurate în recurs, întrucât tind către stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce excedează cadrului restrictiv reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi analizat recursul.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu luarea în considerare a întregului context factual ce a generat prezentul litigiu, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului abuziv al faptei imputate pârâţilor, de ocupare a terenului reclamanţilor, fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile ce rezultă din cuprinsul normelor de drept material incidente în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenţilor reclamanţi privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenţei faptei ilicite şi a vinovăţiei, condiţii obligatorii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident.

În cadrul unei alte critici subsumate aceluiaşi caz de casare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează cauzele de exonerare de răspundere în materie delictuală, întrucât argumentul reţinut în motivarea deciziei, în sensul că, din cauza activităţii pe care o desfăşurau, intimaţii pârâţi nu ar fi putut să le pună la dispoziţie terenul, în lipsa unei aprobări din partea organismelor superioare ierarhic, contravine dispoziţiilor art. 1364 C. civ., care prevăd în mod expres faptul că nici exercitarea unei activităţi prevăzute de lege şi nici ordinul superiorului ierarhic nu sunt cauze exoneratoare de răspundere, pentru cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale.

Or, câtă vreme intimaţii-pârâţi ştiau că ocuparea terenului este o faptă ilicită, având cunoştinţă despre hotărârile judecătoreşti prin care s-a reţinut că nu au vreun drept asupra acestuia, nu se pot prevala de faptul că exercită o anumită activitate prevăzută de lege sau că ar fi avut nevoie de un ordin al superiorului ierarhic, după cum nici instanţa nu poate justifica faptele intimaţilor-pârâţi pe aceste temeiuri, cu atât mai mult cu cât ocuparea terenului dura de aproape 20 de ani.

Susţinerile recurenţilor sunt neîntemeiate întrucât, pe de o parte, în speţă nu s-a pus problema intervenirii vreunei cauze exoneratoare de răspundere, inexistenţa caracterului ilicit al faptei pârâţilor de a ocupa terenul proprietatea reclamanţilor fiind dedusă din alte aspecte, care au fost deja prezentate mai sus şi a căror reluare nu se impune, iar, pe de altă parte, considerentul la care recurenţii fac referire, deşi se regăseşte ca atare în cuprinsul deciziei atacate, nu are caracter decizoriu, în sensul că nu a constituit un argument folosit de instanţa de apel pentru a valida comportamentul pârâţilor şi, implicit, pentru a justifica soluţia adoptată, ci a fost folosit doar pentru a evidenţia situaţia particulară a unităţilor militare pârâte, care foloseau construcţiile ridicate pe terenul în litigiu. De altfel, în condiţiile în care, alături de acestea, în proces, figurează ca pârât şi Ministerul Apărării Naţionale, este evident că referirile instanţei de apel la specificul activităţii prestate de către pârâţi, şi la împrejurarea că, unitatea militară care folosea construcţiile nu putea pur şi simplu să le abandoneze în favoarea reclamanţilor fără a obţine în prealabil autorizările necesare demolării (inclusiv pe cale ierarhică) sau în absenţa unei hotărâri judecătoreşti care să o oblige în acest sens, nu au aptitudinea de a influenţa concluzia referitoare la inexistenţa faptei ilicite astfel că, şi în situaţia în care ar fi înlăturate, nu ar conduce la schimbarea soluţiei adoptate.

În acest context, susţinerile recurenţilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1364 C. civ. sunt lipsite de relevanţă şi nu impun nicio altă analiză suplimentară.

În egală măsură este lipsită de temei şi critica ce vizează încălcarea normelor referitoare la dovada dreptului de proprietate în materie de imobile înscrise în cartea funciară, respectiv, a dispoziţiilor art. 565 şi 900 C. civ.

În concret, recurenţii contestă considerentul în cadrul căruia instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada că terenul litigios ar fi fost scos din domeniul public al statului, aceştia considerând că el este greşit întrucât delimitarea dintre domeniul public şi domeniul privat nu poate fi făcută pe baza unor liste de inventar întocmite în baza unor hotărâri de guvern, ci conform regulilor prevăzute de C. civ., în raport de menţiunile înscrise în cartea funciară şi în extrasul aferent.

Recurenţii au precizat că terenul în litigiu nu a fost niciodată în domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ teritoriale, ci a fost întotdeauna în proprietatea lor, fiind evident că instanţa a reţinut acest considerent nelegal doar în încercarea de a justifica ocuparea abuzivă a terenului de către o autoritate publică, timp de 20 de ani.

Criticile astfel formulate nu pun în discuţie un veritabil aspect de nelegalitate a deciziei atacate întrucât dispoziţiile legale a căror încălcare se invocă nu sunt incidente în cauză.

În realitate, ele vizează o afirmaţie sau, mai precis, o concluzie dedusă de instanţa de apel din analiza probatoriului administrat, respectiv, că nu s-a făcut dovada că terenul litigios ar fi fost scos din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1740/2006 sub nr. MF 106619, chestiune care nu poate fi cenzurată în recurs, faţă de cadrul restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate.

Pe de altă parte, împrejurarea că, în cuprinsul raţionamentului judiciar, instanţa de apel a reţinut acest considerent nu are nici măcar semnificaţie unei statuări în concret asupra regimului juridic al terenului, scopul său nefiind acela de a determina apartenenţa bunului la domeniul public ci de a evidenţia, în cadrul verificării argumentelor reclamanţilor, evocate în cererea introductivă, precum şi în motivele de apel, existenţa unei situaţii incerte a terenului, ce nu a fost în mod neechivoc tranşată, ce se răsfrânge şi asupra raporturilor dintre părţi, cu privire la folosinţa terenului.

În consecinţă, reţinând că instanţele de fond nu au fost investite cu o cerere care să impună analizarea şi stabilirea în concret a situaţiei juridice a terenului în litigiu, sub aspectul apartenenţei sale la domeniul public sau privat şi că referirile instanţei de apel la inexistenţa dovezilor privind scoaterea terenului din domeniul public au fost făcute în contextul analizării probatoriului administrat, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor cu privire la încălcarea normelor de drept material din cuprinsul dispoziţiilor art. 565 şi 900 C. civ. sunt neîntemeiate, în cauză nepunându-se problema aplicabilităţii acestora, astfel că legalitatea deciziei atacate nu poate fi cenzurată din această perspectivă.

Pentru toate aceste considerente, reţinând, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind îndeplinite nici condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 154 din data de 14 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2024.