Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 359/2024 AI generated

Compensation for judicial error: appeal admitted, appellate decision quashed and remanded to re-examine judicial control claims under general civil delictual liability rather than special deprivation of liberty regime

Case Number Decizia nr. 359/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeals filed by the State (through the Ministry of Finance) and the Public Prosecutor, quashed the appellate decision, and remanded the case to the Court of Appeal for retrial. The dispute concerned a civil action for damages resulting from judicial errors in a criminal case where the claimant was acquitted; specifically, the lower courts had awarded moral damages under the special procedure for illegal deprivation of liberty for both a 24-hour detention and a subsequent period of judicial control. The decisive legal basis established that Article 539 of the Code of Criminal Procedure applies exclusively to preventive measures that are privative of liberty (such as detention or preventive arrest), whereas judicial control is a restrictive measure that does not fall under this special regime; consequently, the court ordered the appellate instance to re-examine the claims regarding judicial control under the general rules of civil delictual liability (Articles 1349 and 1373 of the Civil Code) rather than the specific constitutional interpretation of unfair deprivation of liberty.

Legislator headnote

AI generated

art. 538 C. proc. pen, art. 1349 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 539 din C. proc. pen, art. 224 alin. (1) C. civ, art. 1373 C. civ; Compensation for judicial error: appeal admitted, appellate decision quashed and remanded to re-examine judicial control claims under general civil delictual liability rather than special deprivation of liberty regime: The dispute concerned a civil action for damages resulting from judicial errors in a criminal case where the claimant was acquitted; specifically, the lower courts had awarded moral damages under the special procedure for illegal deprivation of liberty for both a 24-hour detention and a subsequent period of judicial control. The decisive legal basis established that Article 539 of the Code of Criminal Procedure applies exclusively to preventive measures that are privative of liberty (such as detention or preventive arrest), whereas judicial control is a restrictive measure that does not fall under this special regime; consequently, the court ordered the appellate instance to re-examine the claims regarding judicial control under the general rules of civil delictual liability (Articles 1349 and 1373 of the Civil Code) rather than the specific constitutional interpretation of unfair deprivation of liberty.

Keywords

AI generated
compensation for judicial errors deprivation of liberty civil liability moral damages article of civil procedure remand detention compensation

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

Procedural basis cited for admitting the appeals and ordering the quashing of the lower court's decision.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secţia I civilă, sub dosar nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, admiterea acţiunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 48.020,5 RON, cu titlu de daune materiale, prejudiciu efectiv suferit, reprezentând 300 RON cheltuieli cu poprirea impuse de ANAF, 300 RON consultaţie medicală şi suma de 47.420,44 RON reprezentând cheltuieli judiciare pe care reclamantul le-a avansat cu titlu de onorariu avocat, în legătură cu dosarul penal nr. x/2014 al Tribunalului Bihor (fond şi apel la Curtea de Apel Oradea). Solicită obligarea la plata daunelor morale, în cuantum de 500.000.RON, daune în suma de 500.000 RON pentru privarea nelegală de libertate în perioada 12.05.2014 – 07.08.2015, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a sumei datorate. A solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului dosar.

În drept, a invocat art. 539, art. 538 C. proc. pen., art. 1349 C. civ., Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

2. Hotărârea pronunţată în fond, de Tribunalul Bihor, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 77/C din 20.04.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2021, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, având ca obiect pretenţii, şi în consecinţă, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a fost obligat să achite reclamantului suma de 1.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru privarea de libertate pe durata reţinerii de 24 ore din data de 12.05.2014, la care se adaugă dobânda legală calculată, de la data introducerii acţiuni, 11.08.2021, şi până la data plăţii efective, au fost respinse restul pretenţiilor reclamantului şi pârâtul a fost obligat să achite reclamantului cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 500 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 77/C din 20.04.2022 şi a încheierii de şedinţă din 19.11.2021, pronunţate de Tribunalul Bihor, a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

De asemenea, împotriva sentinţei civile nr. 77/C din 20.04.2022 pronunţate de Tribunalul Bihor a formulat apel şi reclamantul A..

Împotriva aceleiaşi sentinţe a mai formulat apel şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

3. Decizia pronunţată în apel, de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile civile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 77/C din 20.04.2022 pronunţate de Tribunalul Bihor, şi a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă de la suma de 1.000 RON la suma de 20.000 RON, pentru privarea de libertate pe durata reţinerii de 24 ore din data de 12.05.2014 şi pentru măsura controlului judiciar din data de 13.05.2014 până în 07.08.2015, fiind majorat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă la suma de 2.000 RON şi fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 323/A din 8.03.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023 formulată de apelantul reclamant A. şi a dispus completare deciziei în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata daunelor materiale în cuantum de 47.220 RON.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

4.1. Prin recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-au invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

În mod nelegal, instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, întrucât intimatul-reclamant a înţeles să solicite aceste pretenţii materiale în temeiul dispoziţiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 din C. proc. pen., astfel că Statul Român nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, face trimitere la art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., rezultând, ca regulă, că răspunderea civilă a statului este una subsidiară, nu principală, excepţiile de la această regulă fiind de strictă interpretare şi aplicare, una dintre ele fiind prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Ţinând seama de definiţia dată de legiuitor erorii judiciare, susţine că orice eroare judiciară este o faptă ilicită, însă nu orice faptă ilicită este o eroare judiciară. Întrucât reclamantul nu a înţeles să îşi fundamenteze în drept primul capăt de cerere pe această excepţie a erorii judiciare, conştientizând probabil că sunt mult mai restrictive condiţiile răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin acest tip de erori, ci pe răspunderea de drept comun prevăzută de C. civ., subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional dedus judecăţii nu poate fi Statul Român.

În continuare, face referire la art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, precizează că din coroborarea tuturor textelor arătate, reiese că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă, fapt confirmat şi prin Decizia nr. 2/04.04.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit jurisprudenţei invocate, rezultă că nu este recunoscută calitatea procesuală unor persoane care ar putea avea doar o "vocaţie" la raportul juridic de drept material dedus judecăţii, ci doar celor care sunt părţi ale acestui raport juridic.

În consecinţă, precizează că Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, întrucât fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ., invocate ca temei legal al cererii de chemare în judecată.

Pentru ca dispoziţiile art. 1373 C. civ. să îşi găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între Stat şi aceştia nu există un raport de prepuşenie, astfel că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu este ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, consideră că instanţa de apel a soluţionat-o, de asemenea, în mod greşit.

Atunci când reclamantul, invocând principiul disponibilităţii, alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile din C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, acţiunea trebuie considerată inadmisibilă şi respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voinţă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Prin urmare, în prezenta speţă, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant şi electa una via, instanţa de apel trebuia să admită excepţia inadmisibilităţii şi să respingă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, critică acordarea daunelor morale, invocând jursiprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, s-a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au putut fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit).

Astfel, condiţia legalităţii reţinerii este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie.

Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care, în speţă, au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, arată, că, în primul rând, Decizia nr. 136/2021 este incidentă în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen. şi nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În al doilea rând, în jurisprudenţa sa, până la Decizia nr. 136/2021, chiar Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Însă, în speţă, în temeiul art. 539 C. proc. pen., nu pot fi acordate aceste daune, întrucât, măsura controlului judiciar nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate.

Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate, în temeiul căreia să poată fi solicitate prejudiciile rezultate din luarea acestei măsuri.

Aşadar, în perioada 13.05.2014-07.08.2015, intimatul-reclamant a fost supus măsurii controlului judiciar, care nu este o măsură privativă de libertate, ci o măsură restrictivă de libertate, care nu dă dreptul la reparaţie în condiţiile art. 539 C. proc. pen. şi, cu atât mai puţin, în raport de art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care vizează doar persoanele care au fost victimele unei arestări sau detenţii contrare dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4.

Totodată, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condiţiile în care acesta nu a fost dovedit.

Consideră că nu se pot acorda despăgubiri morale şi pentru măsurile neprivative de libertate, chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 8 din CEDO.

Prin obligaţiile ce i-au fost impuse intimatului-reclamant prin încheierea penală din data de 13.05.2014, rezultă în mod evident că acestea au fost cele necesare pentru atingerea scopului acestor măsuri preventive, respectiv buna desfăşurare a procesului penal.

În acest sens, mai arată şi faptul că intimatul-reclamant nu a înţeles să formuleze o cerere pentru modificarea programului după care trebuia să se prezinte la organele de poliţie, întrucât acest program putea fi modificat.

În aceste condiţii, nu se poate susţine de către instanţa de apel că ar fi fost încălcat dreptul la viaţa privată sau alte drepturi ale intimatului-reclamant, astfel că, în mod nejustificat, prin greşita interpretare a normelor de drept material, au fost acordate despăgubiri morale pentru perioada măsurii preventive a controlului judiciar.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, ci este apreciată de instanţă în echitate.

Or, conform jurisprudenţei CEDO şi a celei naţionale, pe care o invocă, instanţa de apel a acordat intimatului-reclamant o sumă excesivă, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just şi echitabil.

De asemenea, în susţinerea caracterului excesiv al daunelor morale acordate de instanţa de apel, este invocată şi practicăajudiciară.

Consideră nelegală şi soluţia instanţei de apel de obligare la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în raport cu prevederile art. 451 şi art. 452 C. proc. civ., întrucât instanţei îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse de părţi, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susţinerea acelui proces, întrucât, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptăţită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză pentru parte.

Or, instanţa de apel a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, fără să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene din fond, dar şi de complexitatea cauzei.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

4.2. Prin recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului reclamantului.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală, aceasta fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 539 şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen., precum şi a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, sub aspectul acordării daunelor morale şi materiale pentru măsura controlului judiciar.

Arată că procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20).

Răspunderea civilă delictuală obiectivă a statutului poate fi atrasă pentru erori judiciare, în temeiul art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 5 paragraful 5 din Convenţie şi art. 3 din protocolul 7 la Convenţie.

Or, în perioada 13.05.2014-07.08.2015, reclamantul a fost supus măsurii controlului judiciar, care nu este o măsură privativă de libertate, ci o măsură restrictivă de drepturi care nu dă drept de reparaţie nici în condiţiile art. 539 C. proc. pen. şi nici în raport de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, care reglementează răspunderea obiectivă a statului pentru erori judiciare, cu atât mai puţin în raport de dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care vizează doar persoanele care au fost victimele unei arestări sau detenţii contrare dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4.

Dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, invocate de reclamant, nu produc consecinţe de sine stătătoare, ci doar prin raportare la dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

Pe de altă parte, din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, rezultă că aprecierile privind privarea de libertate nedreaptă vizează doar măsurile preventive privative de libertate, care sunt trei, respectiv reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu, în considerarea limitării severe/majore a libertăţii individuale, dar nu şi măsura controlului judiciar, care spre deosebire de primele este o măsură preventivă restrictivă de libertate.

În consecinţă, nu sunt aplicabile, pentru măsura controlului judiciar, acele considerente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 ale Curţii, ce vizează obligaţia statului de a respecta prezumţia de nevinovăţie, în conformitate cu art. 6 CEDO, aşa cum a solicitat reclamantul.

Pentru toate aceste motive, apreciază că Statului îi revine răspunderea să repare doar acele prejudicii cauzate de măsurile excesive, de limitare extremă a libertăţii persoanei, luate de organele penale şi care s-au dovedit nedrepte (conform considerentelor Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021), în condiţiile în care, în final, s-a dispus achitarea reclamantului.

Prin urmare, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. intră, potrivit denumirii marginale a textului şi conţinutului său normativ, doar privarea de libertate în procesul penal, nu şi măsurile restrictive de libertate. Problema de drept pe care Curtea Constituţională a analizat-o, astfel cum se indică în par. 25 al Deciziei nr. 136/2021, a vizat existenţa unei măsuri preventive privative de libertate, care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

De asemenea, dispoziţiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. arată că, la stabilirea despăgubirilor, se ţine seama de durata privării de libertate, nu şi de durata restrângerii libertăţii individuale.

Prin urmare, dispoziţiile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, citite în lumina soluţiei şi considerentelor deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, nu conferă dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin restrângerea libertăţii individuale prin măsurile preventive restrictive de libertate dispuse în procesul penal.

Aşadar, acordarea despăgubirilor şi pentru restrângerea libertăţii individuale prin măsura controlului judiciar relevă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care stabilesc cazurile în care Statul Român răspunde pe temei obiectiv pentru măsurile preventive dispuse în procesul penal şi relevă o confuzie între diferitele tipuri de măsuri preventive, unele privative, altele restrictive de libertate, ce pot fi dispuse în procesul penal.

5. Apărările efectuate în cauză

Nu s-a formulat întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 mai 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 11 august 2021, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

La termenul din 8 februarie 2023, instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului recursurilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A., fiind schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul majorării daunelor morale acordate de prima instanţă de la suma de 1.000 RON la suma de 20.000 RON pentru privarea de libertate pe durata reţinerii de 24 de ore din data de 12.05.2014 şi pentru măsura controlului judiciar din data de 13.05.2014 până în data de 07.08.2015. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că despăgubirile acordate sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., văzând şi decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, ţinând seama că reclamantul a fost reţinut pentru 24 de ore la data de 12.05.2014 şi a fost supus măsurii controlului judiciar în intervalul 13.05.2014 – 07.08.2015, dosarul penal în care s-au adoptat aceste măsuri preventive fiind soluţionat definitiv prin decizia penală nr. 81/A/2021 a Curţii de Apel Oradea în sensul achitării inculpatului în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând, în esenţă, încălcarea sau greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 539 şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen. şi a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, precum şi a prevederilor art. 1373 şi art. 1349 C. civ. Având în vedere că există critici parţial comune invocate de către cei doi recurenţi, se impune analizarea împreună a celor două cereri de recurs, întrucât soluţionarea acestora se întemeiază pe aceleaşi considerente ce vor fi dezvoltate în continuare.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenţi, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt parţial fondate şi determină admiterea căilor de atac exercitate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cazul de casare menţionat se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenţii formulând mai multe critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai întâi, trebuie subliniat cadrul procesual sub aspectul obiectului recursului, observând că ambii recurenţi au arătat explicit că înţeleg să formuleze calea de atac împotriva deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023, fără nicio referire la decizia civilă nr. 323/A din 08.03.2023. Prin prima decizie este soluţionat exclusiv capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale în valoare de 20.000 RON, în timp ce a doua decizie, pronunţată în completarea primei decizii, conţine soluţia de admitere a pretenţiilor în valoare de 47.220 RON acordate cu titlu de daune materiale. Atât timp cât cei doi recurenţi au indicat că hotărârea atacată este reprezentată de decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023, fără a indica decizia de completare pronunţată ulterior, rezultă că instanţa de recurs este ţinută a se pronunţa exclusiv în limitele stabilite de către recurenţi prin cererile de recurs, respectiv în sensul verificării legalităţii primei decizii, în conformitate cu art. 486 alin. (1) lit. c) şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în respectarea principiului disponibilităţii procesului civil, care presupune că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În al doilea rând, trebuie avută în vedere cauza pretenţiilor formulate de către reclamantul A., astfel cum se regăseşte aceasta în cererea de chemare în judecată, deoarece art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede explicit că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Astfel în privinţa daunelor morale pretinse, reclamantul a precizat că acestea sunt solicitate pentru privarea sa nelegală de libertate pe o perioadă de 15 luni, în intervalul 12.05.2014 – 07.08.2015, ca urmare a angajării răspunderii obiective a statului pentru eroare judiciară comisă, fiind incidente prevederile art. 539 şi art. 540 C. proc. pen. şi decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale. Totodată, acelaşi reclamant a indicat şi prevederile art. 1373 şi art. 1349 C. civ., invocând incidenţa răspunderii civile delictuale în completarea răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare produse în cauzele penale.

Prin urmare, ţinând seama de limitele stabilite prin cererile de recurs şi prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte este învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023, în privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere vizând acordarea despăgubirilor morale ca urmare a erorii judiciare constând în privarea nelegală de libertate a reclamantului, constatându-se că instanţa de apel a reţinut temeinicia acestor pretenţii în baza prevederilor art. 539 şi art. 540 C. proc. pen. şi a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, neefectuând nicio analiză în raport de dispoziţiile art. 1373 şi art. 1349 C. civ.

Printr-o primă critică, invocată de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, s-a susţinut lipsa legitimităţii procesuale pasive în privinţa capătului de cerere vizând obligarea sa la plata daunelor materiale constând în cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2014 Sub un prim aspect, este necesar a se sublinia că acest capăt de cerere nu a fost soluţionat în niciun fel prin decizia recurată, respectiv prin decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023, astfel încât aceste susţineri exced obiectului recursului cu care partea recurentă a înţeles să învestească instanţa de recurs în exercitarea controlului de legalitate. În măsura în care recurentul pârât era nemulţumit de modul de soluţionare al capătului de cerere vizând obligarea sa la plata despăgubirilor materiale, acesta putea şi trebuia să exercite recurs împotriva deciziei civile nr. 323/A din 08.03.2023, deoarece prin această din urmă decizie, pronunţată în completarea deciziei recurate, instanţa de apel a procedat la soluţionarea capătului de cerere vizând despăgubirile materiale. Or, prin omisiunea de a exercita recurs împotriva deciziei de completare, recurentul pârât nu a învestit instanţa de recurs cu verificarea legalităţii soluţiei pronunţate în privinţa despăgubirilor materiale solicitate de reclamant.

Sub un al doilea aspect, pretenţiile reclamantului sunt fundamentate pe răspunderea obiectivă a statului pentru comiterea unei erori judiciare, fiind indicate ca temei de drept prevederile art. 539 şi art. 540 C. proc. pen. Or, alin. (5) al art. 540 C. proc. pen. prevede explicit că reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice. De asemenea, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Prin urmare, în mod corect au reţinut instanţele de fond legitimitatea procesuală pasivă a statului, căruia îi incumbă obligaţia pozitivă de a asigura respectarea drepturilor cetăţenilor, fiind direct răspunzător de repararea prejudiciilor cauzate de organizarea şi desfăşurarea defectuoasă a procedurilor penale.

În consecinţă, întrucât există identitate între acest pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, în mod just s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în conformitate cu art. 36 C. proc. civ., astfel încât prima critică analizată este nefondată.

A doua critică, invocată de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, se referă la greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cât priveşte pretenţiilor formulate cu titlu de despăgubiri materiale. Aşa cum s-a reţinut mai sus, prin decizia recurată prin prezenta cerere de recurs, instanţa de apel nu a soluţionat capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor materiale, ci exclusiv pe cel referitor la acordarea despăgubirilor morale. În consecinţă, în condiţiile neexercitării recursului împotriva deciziei de completare nr. 323/A din 08.03.2023, critica analizată este străină cauzei, în raport de obiectul recursului, ce vizează exclusiv decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023.

În orice caz, trebuie precizat că norma specială înlătură de la aplicare norma generală, iar o procedură specială se aplică în mod prioritar faţă de o procedură generală. Cu toate acestea, în situaţia în care cauza dedusă judecăţii se întemeiază pe o ipoteză neacoperită de norma specială, este posibil ca partea interesată să aibă deschisă calea acţiunii de drept comun, în respectarea accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din CEDO.

Aşa fiind, în mod just au reţinut instanţele de fond admisibilitatea demersului procesual al reclamantului, critica invocată fiind nefondată.

Printr-o altă critică, invocată atât de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cât şi de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 539 C. proc. pen. şi a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale prin soluţia de admitere a capătului de cerere vizând acordarea despăgubirilor morale aferente perioadei în care intimatul reclamant a fost supus măsurii controlului judiciar. Această critică este fondată şi justifică admiterea recursurilor, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Mai întâi, trebuie avută în vedere situaţia de fapt din speţă, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, în sensul că reclamantul a fost cercetat penal pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, fiind supus măsurii reţinerii preventive pentru 24 de ore, la data de 12.05.2014, şi apoi măsurii controlului judiciar în intervalul 13.05.2014 – 07.08.2015. Ulterior, prin decizia penală nr. 81/A/2021, Curtea de Apel Oradea a dispus achitarea reclamantului pentru infracţiunea menţionată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În conformitate cu art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, referitor la dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, s-a prevăzut că "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite. (2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel."

Forma actuală a textului art. 539 C. proc. pen. a fost adoptată în urma pronunţării deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj şi a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională". În acest sens, sunt relevante paragrafele 30, 34 – 45, 53 şi 55, fiind esenţial faptul că "statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care, în final, neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar."

Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferenţiat de caracterul nelegal) al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei.

Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea, într-un mod previzibil şi unitar, a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat de către Curtea Constituţională.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este reglementat dreptul la reparaţiune pentru prejudicii derivate din detenţia nelegală, după cum urmează: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii".

În mod simetric, dispoziţiile art. 9 din C. proc. pen., care consacră acelaşi drept, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, în alin. (5) reglementează dreptul la reparaţiune, astfel: "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".

Din conţinutul art. 539 C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pagubei aparţine persoanei faţă de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate. Aşadar, nu orice măsură preventivă este aptă să atragă incidenţa textului legal menţionat, ci doar o măsură care a presupus privarea de libertate a persoanei. În conformitate cu art. 202 alin. (4) C. proc. pen., măsurile preventive sunt: a) reţinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă. Din observarea reglementării măsurilor preventive se constată că unele sunt privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar altele sunt neprivative de libertate sau restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). În consecinţă, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. dacă este vorba despre o măsură privativă de libertate, iar nu şi atunci când este vorba despre o măsură restrictivă de libertate, cum este controlul judiciar.

Această distincţie este relevantă deoarece acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale speciale a statului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, adică atunci când faţă de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă), măsură care a fost constatată nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) sau atunci când pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.).

În cauza de faţă, despăgubirile morale acordate de instanţa de apel au vizat reţinerea pentru 24 de ore a reclamantului, ceea ce atrage incidenţa procedurii speciale menţionate, dar şi controlul judiciar instituit în intervalul 13.05.2014 – 07.08.2015, măsură preventivă neprivativă de libertate şi, prin urmare, exclusă de la repararea pagubei în procedura prevăzută de art. 539 C. proc. pen.

În aceste condiţii, soluţia dispusă de instanţa de apel a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen., văzând şi decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, atât timp cât despăgubirile morale au fost acordate şi pentru perioada măsurii preventive neprivative de libertate a controlului judiciar. Or, în raport de dispoziţiile legale incidente, calea răspunderii civile delictuale speciale a statului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă doar în ipoteza privării nelegale sau nedrepte de libertate, nu şi pentru ipoteza în care măsura preventivă a vizat doar o restrângere de libertate, cum este cazul controlului judiciar.

Pe de altă parte, trebuie observat că reclamantul A. a indicat drept temei al pretenţiilor sale nu doar prevederile art. 539 alin. (1) C. proc. pen. şi decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, ci şi pe cele ale art. 1373 şi art. 1349 C. civ., invocând incidenţa răspunderii civile delictuale în completarea răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare produse în cauzele penale.

În condiţiile în care calea răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu este incidentă în privinţa acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii controlului judiciar, revine instanţei de apel obligaţia de a examina temeinicia pretenţiilor formulate cu acest titlu prin prisma prevederilor legale de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, atât timp cât partea reclamantă a indicat prevederile art. 1373 şi art. 1349 C. civ., iar curtea de apel a omis să le analizeze.

Se impune astfel admiterea ambelor recursuri şi casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va ţine seama, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., de dezlegările dispuse de prezenta instanţă atât în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. în privinţa măsurii controlului judiciar, cât şi în sensul soluţionării, pe temeiul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, a pretenţiilor vizând despăgubiri morale pentru impunerea măsurii controlului judiciar într-un proces finalizat cu o soluţie de achitare, raportat la cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost menţionată de către reclamant.

În vederea soluţionării unitare a cauzei, se impune casarea în totalitate a deciziei recurate şi rejudecarea apelurilor exercitate de toţi apelanţii, deoarece, pe de-o parte, în dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa de apel nu se menţionează în mod distinct cuantumul daunelor morale acordate pentru privarea nedreaptă de libertate pe durata reţinerii de 24 de ore din data de 12.05.2014, iar pe de altă parte, este necesară soluţionarea pretenţiilor vizând daunele morale acordate pentru controlul judiciar în raport de toate temeiurile de drept indicate de către reclamant în cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a argumentat mai sus.

Ca urmare a soluţiei de casare pronunţate, devine inutilă analizarea criticilor invocate de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în legătură cu caracterul excesiv şi neprobat al daunelor morale acordate, critici care, în orice caz, vizează temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia.

Tot astfel, criticile legate de acordarea cheltuielilor de judecată generate de purtarea prezentului litigiu nu pot fi examinate la acest moment, faţă de împrejurarea că instanţa de recurs a dispus soluţia de casare a deciziei instanţei de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, ceea ce atrage, implicit, desfiinţarea soluţiei pronunţate asupra capătului de cerere accesoriu vizând acordarea cheltuielilor de judecată. Ca urmare, este de prisos analizarea criticilor vizând legalitatea soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, cu atât mai mult cu cât invocarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. are la bază ideea caracterului excesiv al sumei acordate cu acest titlu, critici care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii. Desigur, cu ocazia rejudecării, vor fi soluţionate în mod corespunzător cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, în funcţie de soluţia dispusă cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, ţinând seama de faptul că, la acest moment, nu este stabilită în mod definitiv culpa procesuală pentru a se verifica legalitatea aplicării dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 7/A din 11 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 7/A din 11 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.