Res judicata bars new damages claim for unlawful detention despite 2021 constitutional ruling extending compensation scope

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă la 19 octombrie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul comunicat de B.N.R. la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 6.250 RON, reprezentând despăgubiri materiale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 268 din 1 martie 2022, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât, şi a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, la 16 august 2022, a declarat apel reclamantul, solicitând anularea sentinţei apelate şi, evocând fondul, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârât, şi admiterea cererii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1054 din 11 aprilie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamant.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 24 mai 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că există identitate de cauză juridică între acţiunea din dosarul de faţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în condiţiile în care sfera de aplicare a art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. a fost extinsă în urma deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, precum şi a deciziei nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest context, raţionamentul instanţei de apel privind modul de aplicare a deciziei nr. 1/16.01.2023 a Curţii Constituţionale este nerelevant şi nici nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat, fiind imorală menţinerea unei soluţii care încalcă dreptul fundamental consacrat de art. 5 din CEDO, mai ales în contextul în care nu are la îndemână niciun alt mijloc juridic de a solicita daune pentru perioada în care a fost privat de libertate pe nedrept.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a observat nici împrejurarea că daunele materiale în cuantum de 6.520 RON, reprezentând cheltuielile judiciare suportate în dosarul penal, nu au fost solicitate şi în dosarul nr. x/2016.

5. Apărările formulate în cauză

La 2 august 2023, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că decizia instanţei de apel este legală, iar motivul de casare invocat este nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere că recurentul critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat norma de drept procesual cuprinsă la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu norme de drept material, Înalta Curte reţine că argumentele invocate în cuprinsul memoriului de recurs nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci celui reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod, care are în vedere ipoteza în care "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii". Ca atare, criticile recurentului vor a fi analizate în cadrul acestui motiv de casare.

Astfel, susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul a învederat că între cererea de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de faţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara nu există identitate de obiect şi de cauză, ci doar de părţi.

Având a dezlega acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

În acelaşi sens, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, enunţat în chiar preambulul Convenţiei. Unul dintre elementele fundamentale ale acestui principiu este securitatea raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive pronunţate de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi rediscutate într-o nouă procedură (cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; cauza Amurăriţei împotriva României, par. 31-38).

Prin urmare, instanţa judecătorească care este învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunea litigioasă deja tranşată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni.

Contrar susţinerilor recurentului, se reţine că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a respins criticile prin intermediul cărora s-a susţinut că prima instanţă ar fi reţinut, în mod nelegal, autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1294 din 10 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 172 din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Astfel, respingând apelul ca nefondat, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, împrejurarea că între cererea ce face obiectul litigiului de faţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă, există identitate de părţi, obiect şi cauză, în condiţiile în care, în ambele procese, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor materiale de 6.520 RON, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în cadrul dosarului penal, precum şi la plata de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a reţinerii şi arestării preventive, în perioada 25 noiembrie 2014-2 iulie 2015.

Referitor la condiţia identităţii de obiect, nu poate fi primită susţinerea recurentului, în sensul că daunele materiale în cuantum de 6.520 RON, reprezentând cheltuielile judiciare suportate în dosarul penal, nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă.

Sub un prim aspect, se constată că această critică de recurs a fost invocată omisso medio, nefiind învederată prin cererea de apel, astfel că nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

În al doilea rând, dincolo de acest argument de natură procedurală, se constată, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, faptul că, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă, s-a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi la plata sumei de 6.520 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în cadrul dosarului penal, în cadrul ultimului paragraf de la pagina 8 a sentinţei civile 1294 din 10 ocotmbrie 2017 reţinându-se că "în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamant, potrivit avizului de plată depus la fila x din vol. I, daunele materiale sunt în sumă de 6.520 RON, pe care acesta le datorează cu titlu de cheltuieli judiciare, justificate de derularea procesului penal".

Privite lucrurile din ambele perspective prezentate mai sus, se reţine, contrar susţinerilor recurentului, că cerinţa identităţii de obiect, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., este îndeplinită în cauză.

Referitor la cerinţa identităţii de cauză, recurentul a susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. a fost extinsă, în urma pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 136/03.03.2021, publicate în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, precum şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a deciziei nr. 1/16.01.2023, publicate în Monitorul Oficial nr. 142 din 20 februarie 2023.

Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu este fondată.

Contrar susţinerilor recurentului, plecând de la realitatea că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă a fost soluţionat, în mod definitiv, înainte de pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, referitoare la efectele admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, citând, în acest sens, considerentele prezentate la par. 23-27 din decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016.

În esenţă, Curtea Constituţională a arătat că decizia prin care se admite o excepţie de neconstituţionalitate face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul său prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor (ex nunc). Aplicarea pentru viitor a unei atare decizii vizează situaţiile juridice care se vor naşte (facta futura), situaţiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere), precum şi, în mod excepţional, situaţiile care pot fi calificate drept facta praeterita, respectiv cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, au fost soluţionate în mod definitiv, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare a revizuirii, decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se va aplica şi acestora.

Însă, în privinţa cauzelor soluţionate până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, instanţa de contencios constitutional a arătat, în mod clar, că este vorba despre un raport juridic epuizat (facta praeterita), astfel că partea nu poate solicita aplicarea deciziei de admitere. Aceasta, întrucât, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că incidenţa deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale, cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat, care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Instanţa de apel, valorificând în mod corect această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale şi reţinând, totodată, identitatea de părţi, obiect şi cauză între cererea de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de faţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, ce a fost soluţionat în mod definitiv înainte de pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 136/03.03.2021, a conchis că sunt nefondate criticile aduse soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Criticând raţionamentul instanţei de apel, recurentul a susţinut că sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. a fost extinsă, în urma pronunţării deciziei nr. 136/03.03.2021 de către Curtea Constituţională, precum şi a deciziei nr. 1/16.01.2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în urma pronunţării celor două decizii indicate de către recurent, a fost adoptată Legea nr. 201 din 5 iulie 2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023.

Conform art. I pct. 55 din Legea nr. 201/2023, art. 539 din C. proc. civ. a fost modificat, având următorul conţinut: "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite. (2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel."

Se mai reţine că modalitatea de aplicare a prevederilor art. 539 din C. proc. civ., astfel cum au fost modificate, a fost prevăzută, în mod expres, prin art. IV din Legea nr. 201/2023, care are următorul conţinut:

"(1) Au dreptul la despăgubiri, în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care, la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. (2) În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia."

Se constată că prevederile art. IV din Legea nr. 201/2023 (în legătură cu care recurentul a invocat în cauză excepţia de neconstituţionalitate, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind admisă prin încheierea din 29 ianuarie 2024) sunt lipsite de echivoc, în sensul că au dreptul la despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 539 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., doar acele persoane care, la 12 mai 2021 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021), se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. Or, recurentul nu se află în niciuna dintre aceste două situaţii prevăzute, în mod limitativ, de către legiuitor, din moment ce a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 25 noiembrie 2014-2 iulie 2015.

În acest cadru normativ, nu pot fi primite nici susţinerile recurentului, potrivit cărora, ca urmare a modificării art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, nu există identitate de cauză între cererea de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de faţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara.

În contextul celor expuse, se constată că este legală decizia recurată, prin care s-a menţinut soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1294 din 10 ocotmbrie 2017, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă în dosar nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 172 din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă. Ca atare, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind neîntemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1054 din 11 aprilie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.