Civil liability for wild animal attack: exclusive state custody and moral damage assessment under Law 407/2006 and Civil Code

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la 18 mai 2021, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata către reclamanta A. a sumei de 6.054 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, iar către reclamanţii B. şi C. a câte 50.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data producerii faptului cauzator de prejudicii, iar, în subsidiar, de la data punerii în întârziere prin formularea cererii de despăgubiri nr. x/26.11.2020, şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 30 din 21 februarie 2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât, ca nefondată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să îi achite reclamantei A., cu titlu de daune materiale, suma de 6.054 de RON, a obligat pârâtul să achite fiecăruia dintre reclamanţi câte 25.000 de euro, cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul să îi achite fiecăreia dinte reclamanţi dobânda legală, calculată începând cu 13.10.2020, a respins în rest cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 1.897,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 334/Ap din 28 februarie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelurile declarate de către pârât şi de către reclamanţii B. şi C., a admis apelul declarat de către reclamanta A. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să-i achite reclamantei A. suma de 35.000 euro, cu titlu de daune morale, a obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă A. a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 2 mai 2023, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei şi, rejudecând, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate de către instanţa de apel la unul rezonabil.

Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are calitatea de administrator al faunei cinegetice, nu de gestionar al acesteia, neputând fi obligat să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale. Dispoziţiile legii speciale se completează cu cele ale C. civ., care prevăd că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului, în cauză pază juridică fiind transferată către gestionarul Regia Naţională a Pădurilor, prin Direcţia Silvică Suceava, pentru o durată de 10 ani. Analizând prerogativele fiecărei entităţi din care decurge responsabilitatea dezdăunării, nu poate fi ţinut doar Ministerul Mediului să suporte prejudiciul, în condiţiile în care nu deţinea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligaţii căzând în sarcina Regiei Naţionale a Pădurilor, prin direcţiile silvice.

Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate, adică întreaga responsabilitate cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le plătească pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice din gestiunea sa.

Potrivit art. 1.377 din C. civ., are paza animalului sau chiar a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Întrucât decizia recurată a fost pronunţată fără să se reţină obligaţia de dezdăunare şi în sarcina gestionarului fondului cinegetic de pe care provine ursul care a cauzat prejudiciul, rezultă că nu este una care să fie circumscrisă elementelor de legalitate pe care trebuie să le îndeplinească actul de justiţie.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, "pentru pagubele produse culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în anexele nr. 1 şi 2, se acordă despăgubiri" (specia urs este cuprinsă în anexa 2), iar, potrivit art. 13 alin. (3), "pentru situaţiile în care atât gestionarul, cât şi proprietarii de culturi agricole, silvice şi de animale domestice şi-au îndeplinit toate obligaţiile pentru prevenirea pagubelor, despăgubirile se suportă de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, din bugetul aprobat cu această destinaţie".

Din coroborarea acestor prevederi reiese că despăgubirile se acordă de către gestionarul fondului de vânătoare în cazul pagubelor produse asupra culturilor sau animalelor domestice, astfel că, în situaţia uciderii unui om de către un animal sălbatic, obligaţia de despăgubire incumbă gestionarului fondului de vânătoare, dacă nu şi-a îndeplinit obligaţiile pentru prevenirea pagubelor.

Întrucât instanţa trebuie să aibă un rol activ în soluţionarea procesului, aceasta avea posibilitatea să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a gestionarului faunei cinegetice, respectiv a persoanei care deţine paza juridică a animalelor de pe fondul cinegetic pe care s-a produs incidentul şi care are, pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute în contractul de gestionare, o obligaţie solidară cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor. Introducerea în proces a gestionarului faunei cinegetice nu se putea realiza prin intermediul vreunei cereri de intervenţie forţată, acestea fiind incompatibile cu specificul răspunderii solidare a administratorului cu gestionarul faunei cinegetice pentru prejudiciile create de fauna cinegetică.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor, acesta este unul excesiv, fiind stabilit în mod arbitrar şi constituind o adevărată îmbogăţire fără justă cauză a persoanelor care pretind la momentul actual că au fost lipsite de afecţiunea şi sprijinul persoanei decedate, astfel că se impune diminuarea cuantumului la unul rezonabil, proporţional cu prejudiciul moral.

Prin raportare la dispoziţiile art. 1.390 din C. civ., este identificată persoana îndreptăţită pentru acordarea daunelor morale în caz de deces. Astfel, despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat. Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent. La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Or, instanţa de apel a acordat despăgubiri tuturor membrilor familiei persoane decedate, în cuantum de 85.000 euro, deşi este vorba despre persoane adulte şi care nu se afla în întreţinerea persoanei decedate.

Referitor la dobânda legală, aceasta nu a fost stabilită în mod corect de la data decesului (13.10.2020), ci trebuie acordată de la data introducerii acţiunii (18.05.2021), acesta fiind momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru plata unei creanţe certe şi exigibile.

5. Apărările formulate în cauză

La 18 iulie 2023, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce a invocat argumente care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte criticile privind cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel, precum şi solicitarea recurentului-pârât de diminuare până la un nivel rezonabil, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se poate verifica doar dacă cuantumul daunelor morale a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situaţie, fără a se putea cenzura concluzia la care instanţa de apel a ajuns în urma acestei analize. Se constată că recurentul-pârât apreciază ca fiind excesiv cuantumul daunelor morale şi învederează anumite aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi de mijloacele de probă administrate, fiind evident că, în realitate, tinde la reaprecierea aspectelor de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate cerceta criticile referitoare la criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate, având în vedere că, prin intermediul acestora, nu se susţine lipsa unei atare analize, ci se contestă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în urma propriei evaluări, susţinerile recurentului-pârât vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei.

De altfel, dispoziţiile legale în vigoare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar principiul reparării integrale a prejudiciului moral nu poate avea decât un caracter estimativ, faţă de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar.

Luând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost relevate de către intimaţii-reclamanţi, instanţa de apel a respectat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, instituit de dispoziţiile art. 1.385 din C. civ., neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la criteriile particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul moral suferit.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica de recurs prin care se susţine că dobânda legală ar fi trebuit acordată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (18.05.2021), iar nu de la data producerii faptei ilicite (13.10.2020), întrucât a fost invocată omisso medio, respectiv pentru prima dată în recurs, fără să fi fost supusă cenzurii instanţei de apel, devenind incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "motivele de la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

În raport cu cele expuse, Înalta Curte urmează a analiza doar acele critici prin intermediul cărora recurentul-pârât susţine că obligarea sa, în mod exclusiv, la plata despăgubirilor a fost dispusă cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 1.375 şi art. 1.377 din C. civ., precum şi în art. 1 lit. a), p) şi r) şi în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

În litigiul de faţă, intimaţii-reclamanţi au solicitat obligarea recurentului-pârât la plata despăgubirilor materiale şi a daunelor morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui animal sălbatic (urs). Cauza juridică a pretenţiei deduse judecăţii o constituie angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animal, care este reglementată, în condiţiile dreptului comun, la art. 1.375 şi art. 1.377 din C. civ.

Conform art. 1.375 din C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa". Potrivit art. 1.377 din C. civ., "în înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu şi raportul de cauzalitate dintre acestea, precum şi a cerinţei speciale referitoare la noţiunea de pază juridică.

Referitor la această din urmă noţiune, se reţine că, potrivit art. 131 din Legea nr. 407/2006, "în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu".

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1.375 şi art. 1.377 din C. civ., precum şi pe cele speciale ale art. 131 din Legea nr. 407/2006, atunci când a reţinut că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înţelesul prevederilor art. 1.377 din C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, precum şi calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

Întrucât legea specială stabileşte în mod expres titularul obligaţiei de despăgubire, instanţa de apel a obligat în mod just Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor materiale şi morale către intimaţii-reclamanţi, neprezentând relevanţă existenţa contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu Regia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Suceava.

Regia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Suceava, cu privire la care recurentul-pârât a susţinut că s-ar fi transferat paza juridică prin semnarea contractului de gestiune, nu este proprietar al urşilor sălbatici şi nici nu exercită, în mod independent, controlul şi supravegherea acestora, ci are calitatea de gestionar al fondului de vânătoare, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006. În aceste condiţii, Regia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Suceava nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, printre care se numără şi ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea şi relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007.

În condiţiile în care Regia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Suceava este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ţinută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimaţilor-reclamanţi, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcţie, supraveghere şi control asupra animalelor sălbatice, adică paza juridică, aceasta fiind şi raţiunea edictării art. 131 din Legea nr. 407/2006.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.165 RON către intimata-reclamantă A., suma de 3.570 RON către intimatul-reclamant C. şi suma de 3.570 RON către intimata-reclamantă B., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 334/Ap din 28 februarie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 4.165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A., la plata sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant C., precum şi la plata sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.