Heirs' vindication action preempted by special restitution law; appeal deemed unfounded.

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă sub nr. x/2022 (ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale şi declinării competenţei materiale de către Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr. 1453/23.02.2022), reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, U.A.T. Municipiul Craiova, prin primar, C. şi D. să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 2.000 mp, situat în Craiova, str. x (fost 81, fost 73, fost 71B) şi în continuare, pe aleea de acces betonată şi, spre sud, pe terenul de sport.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 581 din 19 octombrie 2022, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de către pârâţi prin întâmpinare, şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamanţii, iar, prin decizia civilă nr. 49 din 9 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul ca nefondat.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 29 martie 2023, au declarat recurs reclamanţii, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

Recurenţii au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, atunci când a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, fără a pune în discuţia părţilor această excepţie, omisiune ce atrage sancţiunea nulităţii.

Decizia recurată este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ., întrucât, atunci când a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei bunului în patrimoniu decât prin certificatul de moştenitor nr. x/1975, instanţa de apel a înlăturat, în mod nejustificat, mijloace de probă esenţiale ce au fost administrate în cauză, şi anume actul de vânzare transcris la Tribunalul Dolj sub nr. x/05.10.1938, certificatele de moştenitor nr. x/11.10.1967 şi nr. y/29.08.1975, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/12.07.1976 şi nr. y/12.07.1976, care dovedesc indubitabil că terenul intravilan rămas în proprietatea mamei lor, E., după emiterea Decretului nr. 344/1965, a fost în suprafaţă de 800 mp, iar nu de 147 mp, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care imobilul nu face obiectul acestui act normativ, ci al Legii nr. 18/1991, iar procedura administrativă prevăzută de legile fondului funciar a fost parcursă, însă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate privată a fost respinsă. Ca atare, singura cale pe care o au la dispoziţie este acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 din C. civ. de la 1865, coroborat cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, nu se poate reţine eludarea principiului specialia generalibus derogant, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel, atâta timp cât nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu le-au permis altă cale.

Instanţa de apel a dezlegat în mod greşit conflictul dintre legea specială de reparaţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a reţinut că reclamanţii nu sunt titularii unui "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie. Dimpotrivă, înscrisurile depuse la dosar fac pe deplin dovada proprietăţii cu privire la suprafaţa de 800 de mp, instanţa de apel încălcând principiul securităţii juridice atunci când a înlăturat actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj, secţia a III-a sub nr. x din 5 octombrie 1939, prin care autorii lor au dobândit proprietatea terenului în suprafaţă de 2.000 de mp. Cu toate că, prin Decretul nr. 344/1965, o anumită suprafaţă de teren a fost afectată, totuşi nu a fost pierdută proprietatea asupra restului de suprafaţă de 800 de mp, care a rămas în proprietatea autorilor lor.

Apreciind că nu mai au un bun în patrimoniu, instanţa de apel a încălcat principiul pacta sunt servanda şi principiul securităţii juridice, în condiţiile în care actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj, secţia a III-a sub nr. x/05.10.1939 a fost înscris în cartea funciară, fiind opozabil erga omnes, iar contractele de înstrăinare a construcţiilor către F. şi G., respectiv către H. şi C., nu fac referire la suprafaţa de 800 de mp, care a rămas în continuare în patrimoniul autoarei lor.

5. Apărările formulate în cauză

La 19 mai 2023, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, pentru intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că decizia instanţei de apel este legală şi că motivele de casare invocate sunt nefondate.

La 31 mai 2023, intimatul-pârât U.A.T. Municipiul Craiova, prin primar, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că decizia instanţei de apel este legală şi că motivele de casare invocate sunt nefondate.

La 8 iunie 2023, intimatele-pârâte C. şi I. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, unei alte curţi de apel, care să examineze integral chestiunile invocate de părţi şi să administreze probele ce se impun, în scopul stabilirii adevărului şi aplicării corecte a legii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt.

În acest context normativ, se reţine că faptele sunt stabilite suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanţa de apel normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel), neputându-se pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, întrucât ar însemna că fie transformată într-o a treia instanţă de fond, ceea ce, în mod vădit, ar fi contrar rolului şi funcţiilor căii de atac a recursului.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte urmează a analiza în cauză doar acele argumente din cuprinsul memoriului de recurs, care se subsumează motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu şi pe acelea care aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în cauză, precum şi a modalităţii în care acestea au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel.

Prin urmare, nu pot fi analizate susţinerile recurenţilor, potrivit cărora, atunci când a reţinut că nu au făcut dovada existenţei bunului în patrimoniu decât prin certificatul de moştenitor nr. x/1975, instanţa de apel, nesocotind dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ., ar fi înlăturat nejustificat mijloace de probă esenţiale administrate în cauză, şi anume actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj sub nr. x/05.10.1938, certificatele de moştenitor nr. x/11.10.1967 şi nr. y/29.08.1975, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/12.07.1976 şi nr. y/12.07.1976, care ar proba că terenul rămas în proprietatea autoarei lor, E., după emiterea Decretului nr. 344/1965, avea suprafaţa de 800 mp, nu de 147 mp.

În egală măsură, nu pot fi analizate susţinerile recurenţilor, în sensul că înscrisurile depuse la dosar fac dovada proprietăţii cu privire la terenul în suprafaţă de 800 de mp, din moment ce, prin actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj, secţia a III-a sub nr. x din 5 octombrie 1939, însoţit de certificatul de sarcini nr. x din 5 octombrie 1939, autorii lor au dobândit proprietatea terenului în suprafaţă de 2.000 de mp, iar, prin Decretul nr. 344/1965, a fost expropriată doar o parte din această suprafaţă de teren, restul de 800 de mp rămânând în proprietatea autorilor lor.

În mod evident, toate aceste argumente de fapt, prezentate în memoriul de recurs, nu privesc legalitatea deciziei civile recurate, ci temeinicia ei, din moment ce recurenţii aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a apreciat mijloacele de probă administrate în cauză. Or, după cum s-a arătat, instanţa de apel, fiind instanţă devolutivă, are, conform dispoziţiilor art. 264 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., plenitudine deplină de apreciere a probelor administrate, în scopul stabilirii situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu are competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor.

Având a analiza acele critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii au invocat, sub un prim aspect, încălcarea principiului contradictorialităţii, susţinând că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunţate de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009.

O atare critică de recurs se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), însă, contrar susţinerilor recurenţilor, acest motiv nu este incident în cauză, întrucât instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii.

Astfel, reglementând contradictorialitatea drept unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, art. 14 din C. proc. civ. prevede următoarele: "(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. (3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Unul dintre argumentele de drept pentru care au fost respinse criticile de apel îl reprezintă reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunţate de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, sub aspectul împrejurării că terenul expropriat de la autorii reclamantei J., prin Decretul nr. 344/1965, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar neformularea notificării în baza acestei legi speciale nu dă dreptul moştenitorilor de a solicita imobilul potrivit legilor fondului funciar, ci atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.

Hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2009 au fost invocate atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, iar, cu ocazia dezbaterilor din 9 februarie 2023, apărătorul reclamanţilor a făcut trimitere la sentinţa civilă nr. 12473 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, care însă a fost modificată în tot, prin decizia civilă nr. 667 din 22 mai 2014, pronunţată în recurs de către Tribunalul Dolj. Tocmai acest aspect esenţial a fost evidenţiat de instanţa de apel în considerentele de la paginile 12-13 ale deciziei, context în care nu se poate reţine că ar fi încălcat principiul contradictorialităţii, nefiind vorba despre o chestiune care să nu fi fost pusă în dezbaterea părţilor.

Astfel, după ce a constatat că, prin sentinţa nr. 12473 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, s-a admis plângerea formulată de către petenta J., cu consecinţa reconstituirii dreptului de proprietate privată, prin stabilirea de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.200 mp, preluat abuziv şi imposibil de restituit în natură, instanţa de apel a reţinut că această sentinţă civilă, ce a fost indicată de către reclamanţi drept fundament al cererii deduse judecăţii, nu are nicio eficienţă juridică, din moment ce a fost modificată în tot în calea de atac a recursului, prin decizia civilă nr. 667 din 22 mai 2014 a Tribunalului Dolj fiind respinsă plângerea formulată de către petenta J.. În acest context, a reţinut instanţa de apel efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate în dosarul nr. x/2009, care, după cum s-a arătat, a fost invocată chiar de către reclamanţi în susţinerea acţiunii în revendicare, precum şi în argumentarea criticilor de apel.

Prin urmare, este nefondată susţinerea recurenţilor, în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, garantat de art. 14 din C. proc. civ., astfel că în cauză nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, s-a indicat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă acesta a fost invocat doar în mod formal, din moment ce recurenţii nu au învederat şi nici nu au argumentat nemotivarea deciziei recurate sau împrejurarea că aceasta ar conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, sens în care au învederat că imobilul revendicat nu face obiectul acestei legi, ci al Legii nr. 18/1991, precum şi că procedura administrativă prevăzută de acest din urmă act normativ a fost parcursă, cererea de reconstituire fiind respinsă.

Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare".

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci, făcând aplicarea în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, sub aspectul împrejurării că terenul expropriat de la autorii reclamantei J., prin Decretul nr. 344/1965, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi că neformularea notificării în baza acestei legi speciale nu dă dreptul moştenitorilor de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra imobilului în temeiul legilor fondului funciar.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din acelaşi Cod: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, acest din urmă efect fiind valorificat în prezenta cauză de către instanţa de apel.

În acelaşi sens, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, enunţat în chiar preambulul Convenţiei. Unul dintre elementele fundamentale ale acestui principiu este securitatea raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive pronunţate de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi rediscutate într-o nouă procedură (cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; cauza Amurăriţei împotriva României, par. 31-38).

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunea litigioasă deja tranşată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni şi nici nu o poate ignora.

Din moment ce nu mai poate fi repusă în discuţie chestiunea de drept ce a fost tranşată, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 667 din 22 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, şi anume că terenul expropriat de la autorii reclamantei J., prin Decretul nr. 344/1965, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, rezultă că este neavenită susţinerea recurenţilor, în sensul că terenul revendicat nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiilor art. 8 din acest act normativ şi ale art. 1 alin. (1) pct. 13 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

În egală măsură, cât timp s-a reţinut, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că imobilul revendicat în prezenta cauză intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu are relevanţă împrejurarea că autorii recurenţilor au parcurs procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991, întrucât nu aceasta era calea specială de urmat pentru redobândirea bunului, aspect care a fost reţinut, de asemenea, în considerentele deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor, potrivit cărora instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit eludarea principiului specialia generalibus derogant. Contrar acestor susţineri, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură specială, prin care persoanele care se consideră îndreptăţite pot redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, în natură sau prin echivalent, însă nici recurenţii, nici autorii lor nu au formulat notificare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, este corectă concluzia instanţei de apel că nu se poate aprecia că reclamanţii nu au avut la dispoziţie nicio procedură specială pentru recuperarea bunului preluat în mod abuziv, în realitate autoarea acestora uzând defectuos de procedurile prevăzute de Legea nr. 247/2005, în loc să urmeze procedura obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001.

Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a dezlegat în mod greşit conflictul dintre legea specială de reparaţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a reţinut că nu sunt titularii unui "bun", în sensul prevăzut de art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie.

Înalta Curte constată că şi această critică de apel este nefondată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a constatat legalitatea soluţiei primei instanţe de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, prin decizia recurată fiind valorificată corespunzător atât decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie". Se prevede, aşadar, posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în condiţiile dreptului comun, doar dacă nu există o lege specială de reparaţie, consacrându-se principiul specialia generalibus derogant.

Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat următoarele:

"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

În acest context normativ, din moment ce terenul revendicat în prezenta cauză intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestor legi, rezultă că, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere, cu prioritate, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, neexistând posibilitatea opţiunii între calea specială prevăzută de lege şi acţiunea în revendicare de drept comun, întrucât recunoaşterea unui asemenea drept ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a principiului specialia generalibus derogant, precum şi a deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite.

Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor, în sensul că instanţa de apel ar fi dezlegat greşit conflictul dintre legea specială de reparaţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în cauză nu se poate pune problema unui conflict între legea naţională şi Convenţie, din moment ce recurenţii nu au un "bun actual" şi nici "speranţa legitimă" de a-l dobândi, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţă, inclusiv prin hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 în cauza G. şi alţii contra României.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale. Noţiunea de "bunuri" cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus expres restituirea bunului. În ceea ce priveşte transformarea într-o "valoare patrimonială" a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, aceasta este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Referitor la situaţia juridică a terenului în litigiu, instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de 1.605 mp a fost preluată de către Stat, prin Decretul de expropriere nr. 344/1965, iar restul suprafeţei de 147 mp, menţionate în certificatul de moştenitor nr. x/1975, a intrat tot în proprietatea Statului, în temeiul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, în contextul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/12.07.1976 şi nr. y/12.07.1976, prin care au fost înstrăinate construcţiile către cumpărătorii F. şi G., respectiv H. şi C..

Având în vedere această situaţie de fapt, ce a fost stabilită definitiv de către instanţa de apel, rezultă că recurenţii nu deţin un "bun actual" şi nici o "speranţă legitimă", în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional, întrucât nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului revendicat şi nici nu pot avea speranţa recunoaşterii supravieţuirii unui drept de proprietate privată care nu a putut fi exercitat timp de peste 50 de ani.

Atât timp cât dreptul de proprietate privată asupra terenului revendicat nu a fost recunoscut de către autorităţi, nici prin decizii administrative, nici prin hotărâri judecătoreşti definitive, ca aparţinând recurenţilor sau autorilor lor, nu este deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun, fiind neîntemeiată susţinerea din memoriul de recurs, în sensul că instanţa de apel ar fi aplicat în mod greşit principiul specialia generalibus derogant.

Dimpotrivă, prin decizia recurată s-a reţinut, în mod corect, că nu există neconcordanţe între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce recurenţii nu au o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra terenul revendicat în cauză, şi nici o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, astfel că este legală soluţia de respingere a apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe (respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă).

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare invocate şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 49 din 9 februarie 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.