State's appeal annulled; recovery claim against restitution authority for inflated valuation upheld by lower courts.

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în data de 06.10.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), obligarea acesteia la plata sumei de 629.016,26 RON, reprezentând parte din diferenţa dintre valoarea de 1.136.526 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.01.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L., şi valoarea de 507.320 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan, în suprafaţă de 97.84 mp, şi clădiri, în suprafaţă de 73 mp, situat în Bucureşti, str. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1000 alin. (3) C. civ. din 1864 şi art. 35 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 31/1954.

Prin întâmpinare (formulată în afara termenului legal, dar calificată ca note scrise), pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L. şi B., respinsă, ca tardivă, la termenul din 01.02.2022.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 122/01.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1356A/10.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate acestuia chiar de către intimata-pârâtă.

Mai mult, pârâta nu a contestat (şi nici nu ar fi putut contesta) veridicitatea celor constatate prin respectivele înscrisuri, pe care chiar aceasta le-a transmis.

Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze aceste înscrisuri, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare ce a fost transmisă recurentului chiar prin actele emanate de la intimata ANRP şi depuse la dosarul cauzei.

Neanalizarea nejustificată a conţinutului acestor înscrisuri echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretenţiilor părţii reclamante, astfel că hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, nu poate fi caracterizată drept o hotărâre suficient motivată.

A mai indicat şi că, în prezenta cauză, lipseşte elementul de validitate a hotărârii din apel (fiind insuficient motivată), întrucât instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile recurentului, dar mai ales la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Drept urmare, a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu şi-a motivat/argumentat soluţia adoptată atât în drept, cât şi în fapt în raport cu succesiunea actelor şi faptelor juridice derulate între părţi.

În concluzie, atât timp cât instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către recurent şi care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă, rezultă că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre insuficient motivată.

- Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata ANRP, hotărârea atacată fiind rezultatul încălcării/aplicării greşite a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1.241 C. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurentul a menţionat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că depune înscrisuri în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă.

A arătat că noţiunea de "probă" are mai multe accepţiuni, în speţă relevant fiind sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispoziţiile art. 1.170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ".

A precizat şi că, prin "înscris", se înţelege adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.

A invocat şi faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit.

De aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale - funcţionari ai intimatei-pârăte.

A susţinut că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Aşadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei.

De asemenea, şi în raport cu dispoziţiile art. 1.171 C. civ. de la 1864 (art. 1.241 din C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

A arătat că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.

Drept urmare, reiese că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forţei probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate. Actele autentice au deplină credinţă despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată.

Rezultă că partea care înfăţişează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă, adevărul pretenţiilor şi drepturilor sale rezultând din conţinutul şi din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor şi care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.

A invocat faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator EastBridge/evaluator D. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, susţine că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului, reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de D. S.R.L., şi care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, dar mai ales de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamantului chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.

Atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. şi art. 1.241 C. civ., situaţie care atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai susţinut şi că, în cadrul probei cu înscrisuri, a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/18.01.2009; raportul de verificare nr. x a celui dintâi raport; raportul de evaluare întocmit de către S.C. D. S.R.L. în data de 05.11.2020; titlul de conversie - decizia nr. 935/24.08.2009, emisă de autoritatea pârâtă; decizia nr. 4610/23.04.2009; titlul de plată nr. x/24.08.2009, emis de autoritatea pârâtă.

De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă, de asemenea, şi corespondenţa prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat.

A mai arătat recurentul şi că atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse de recurent la dosarul cauzei - în special de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi practic, încuviinţând o apărare pe care aceasta nu a solicitat-o.

În situaţia în care se va constata că intimata-pârâtă certifică existenţa prejudiciului în cuantumul menţionat şi suficienta documentare a acestuia, soluţia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi cu încălcarea art. 1.241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, hotărâre prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii recursului, respectiv excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către intimată.

Recursul este însă nul, niciuna din criticile formulate nepunând în discuţie aspecte de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

- În ceea ce priveşte criticile aferente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

În dezvoltarea criticilor circumscrise acestui motiv de casare, recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării exigenţelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând şi încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin aceea că instanţa de apel nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze la susţinerile reclamantului, inclusiv la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare indicat, se constată că recurentul a invocat doar formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se observă că recurentul, deşi a invocat faptul că decizia atacată este nelegală din perspectiva motivului de casare a unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu a indicat, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea apel au fost ignorate de instanţa de apel.

Or, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecăţii de către recurent, iar nu simple susţineri generice, precum cea potrivit căreia "motivarea trebuie să fie cuprinzătoare, clară, precisă şi necontradictorie".

Nici susţinerea în sensul că "instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată" nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce omite a arăta care dintre susţinerile reclamantului sau dispoziţiile legale incidente nu au fost analizate de către instanţa de apel, situaţie care să fi condus, astfel, la pronunţarea unei soluţii insuficient motivate.

În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci reproşează doar modalitatea în care au fost administrate şi interpretate probele, precizând în mod expres faptul că "instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor (...) în condiţiile în care aceste înscrisuri au fost înaintate Ministerului Finanţelor chiar de către intimata-pârâtă (...)".

Or, asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a probatoriilor, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs, astfel încât devine incidentă sancţiunea nulităţii, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată neputând fi primită.

- În ceea ce priveşte criticile aferente motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.:

Cu titlu prealabil, întrucât comportă aspecte comune, relative la proba cu înscrisuri administrată în faţa instanţelor fondului, criticile recurentului, întemeiate pe cele două motive de casare arătate, vor fi examinate împreună.

Analizând susţinerile formulate, se observă că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nici aceste critici nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.

Împrejurarea că recurentul a pretins probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce ţin de modul în care au fost interpretate şi valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege, şi dacă sau în ce măsură, au fost apte să formeze convingerea instanţei, demonstrează, aşadar, doar nemulţumirea părţii sub aspectul consideraţiilor instanţei de apel asupra probelor, împrejurare ce evocă doar aspecte de netemeinicie, excluse controlului judiciar în această fază procesuală, referitoare la modalitatea de interpretare, de către instanţa de apel, a probelor administrate în cauză.

Astfel, deşi recurentul invocă încălcarea, de către instanţa de apel, atât a dispoziţiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât şi a dispoziţiilor de drept material - art. 1.241 C. civ., se constată că şi această critică este una pur formală.

Prioritar, se impune menţiunea că dispoziţiile art. 1.241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor.

Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul urmăreşte doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor.

Astfel, deşi invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat de către instanţele fondului, în sensul recunoaşterii valenţei juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuţie.

Or, aspectele ce ţin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, examinarea acestora aparţinând aprecierii exclusive a instanţelor de fond.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut, în mod expres, că înscrisurile depuse de către recurent în susţinerea temeiniciei pretenţiilor formulate nu intră în categoria actelor autentice, astfel cum acestea sunt definite prin art. 269 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că nu au fost întocmite de o autoritate publică ori de un notar public.

Această constatare se opune cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi contrazisă de părţi, iar nici infirmată de către instanţa de recurs, din moment ce cadrul procesual din prezenta cale extraordinare de atac nu permite, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câştigat judecăţii, analiză care a fundamentat, totodată, raţionamentul logico-juridic care stă la baza pronunţării deciziei atacate.

Astfel, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, putând statua asupra oportunităţii administrării lor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, iar nu o nesocotire a limitelor de care aceasta era ţinută atunci când a procedat la examinarea cauzei, astfel cum au fost acestea trasate de susţinerile şi apărările părţilor.

Aşadar, prin invocarea nerespectării principiului disponibilităţii, recurentul înţelege să critice, în realitate, valoarea probatorie recunoscută raportului de verificare şi raportului de evaluare din anul 2020, care stau la baza pretenţiilor sale.

Or, cum a fost arătat şi în cele ce preced, un atare context de examinare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

De altfel, se observă că instanţa de apel, în analiza motivelor de apel privitoare la valoarea probatorie a respectivelor înscrisuri nu a făcut altceva decât să stabilească, în virtutea prevederilor art. 479 alin. (1) raportat la art. 264 C. proc. civ. şi cu respectarea principiilor tantum devolutum quantum iudicatum şi tantum devolutum quantum apellatum, forţa doveditoare de care se bucură respectivele mijloace de probă, aspect care nu presupunea, contrar susţinerilor din prezenta cale de atac, existenţa unei apărări prealabile a părţii adverse în acest sens.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1356 A din 10 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1356 A din 10 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.