Prescription of Tort Claims for Real Estate Overvaluation: Objective vs. Subjective Start of Limitation Period

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 23.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 669.624 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 908.940 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/02.03.2011 de către expert evaluator S.C. A. S.R.L. şi valoarea de 239.316 RON - stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 557 mp şi construcţii, situat în Târgu Jiu, judeţul Gorj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1000 alin. (3) C. civ. din 1864 şi art. 35 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 31/1954.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L., B., C., D., E., F., G. şi H., prin care a solicitat introducerea acestora în cauză şi obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 461/05.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtă.

A luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.000 RON către intervenienta C., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 429A/21.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

A respins, ca neîntemeiate, cererile intimaţilor C. şi I. având ca obiect cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, şi a prevederilor art. 2.528 C. civ.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este cel la care recurentul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, reţinând, în acest sens, că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil.

Argumentele instanţei de prim control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către preşedintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare".

Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare, pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului.

Or, cum se poate constata, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/02.03.2011 întocmit în dosarul administrativ nr. x C. civ. respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Ca atare, la momentul pronunţării sentinţei în discuţie nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Argumentele în acest sens sunt confirmate prin chiar Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/02.03.2011 era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare.

În acelaşi sens, a precizat şi că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce, în mod necesar, la o supraevaluare a imobilului în discuţie, motiv pentru care, în absenţa unei supraevaluări, nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că recurentul-reclamant a putut cunoaşte paguba, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare de către S.C. J. S.R.L..

În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Aşadar, apreciază că până la momentul la care am fost înştiinţat de către intimata-pârâtă nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa şi nici întinderea prejudiciului.

Prin urmare, menţionează că era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de apel.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, hotărâre prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

Totodată, a precizat şi că înţelege să critice soluţia instanţei de apel în legătură cu cuantumul onorariului de avocat în cuantum de 1.000 RON, stabilit în sarcina sa de către prima instanţă, sens în care a precizat că recurentul-reclamant este partea aflată în culpă procesuală, din moment ce în lipsa cererii de chemare în judecată nu ar fi fost formulată cererea de chemare în garanţie.

A mai arătat şi că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o legătură de dependenţă şi subordonare, în sensul că soluţia cererii principale influenţează şi soluţia cererii de chemare în garanţie.

Astfel, având în vedere că cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea de chemare în garanţie tot ar fi fost respinsă indiferent dacă a fost formulată sau nu tardiv.

De asemenea, în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, a precizat că instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată şi să se acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport cu soluţia pronunţată, respectiv cu obiectul şi complexitatea cauzei.

În acest sens, a menţionat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil, având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutăţii, precum şi soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 147 din Statutul profesiei de avocat şi la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006.

Totodată, a susţinut şi că prevederile art. 453 C. proc. civ. au în vedere culpa procesuală a părţii, culpa fiind dovedită prin hotărârile pronunţate în cauză, motiv pentru care cheltuielile de judecată cad în sarcina recurentului-reclamant, iar nu în sarcina sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către intimată.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2011, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 9901/26.05.2011, în temeiul căreia s-a eliberat ulterior titlul de conversie din 2011 în favoarea beneficiarilor B. şi C..

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, aplicabile în raport cu prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit").

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat, de către instanţa de apel, că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate care exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât şi la faptul că, pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă, la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea, de către legiuitor, a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2011), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că, în absenţa lui, titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă.

S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei, înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2011.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a fost instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP nr. 321/02.03.2011 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în termen de cel mult 3 ani de la emiterea actelor contestate.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Cât priveşte susţinerile intimatei-pârâte privitoare la o eventuală nelegalitate a deciziei instanţei de apel, prin prisma menţinerii soluţiei primei instanţe de obligare a sa la plata cheltuilelilor de judecată în cuantum de 1.000 RON către intervenienta C., acestea nu vor putea face obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac, dat fiind faptul că intimata-pârâtă nu a înţeles să învestească Înalta Curte cu un recurs principal sau, după caz, cu un recurs incident, ci s-a limitat a evoca respectivele susţineri prin intermediul întâmpinării la recursul reclamantului.

Mai mult, în acest sens, se observă şi că respectivele critici nu au făcut obiectul unei cereri de apel a intimatei-pârâte împotriva sentinţei tribunalului, motiv pentru care, chiar şi în ipoteza în care ar fi fost formulate pe calea unui recurs propriu, acestea tot nu pot fi deduse, spre soluţionare, omisso medio în prezenta fază procesuală.

Cu privire la cererea formulată de către C. şi I., de obligare a recurentului şi a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat în recurs, pentru care au depus la dosar ordine de plată, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, având în vedere că C. şi I. nu au calitatea de părţi în litigiul pendinte, dată fiind soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în garanţie (rămasă definitivă prin neapelare), motiv pentru care aceştia nu au posibilitatea de a pretinde cheltuieli de judecată în prezenta fază procesuală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 429 A din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 429 A din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către C. şi I..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.