Construction levies upheld on road project; exemption claim rejected as expropriation corridor unproven.

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia I civilă în data de 29 martie 2022, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Est Bacău, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 250.708,25 RON, reprezentând cota legală de 0,1% datorată în baza prevederilor Legii nr. 50/1991; a penalităţilor de întârziere aferente debitului, calculate începând cu data de 02.08.2021 şi până la data plăţii efective a debitului, fără a depăşi valoarea cotei de 0,1%, datorată în baza Legii nr. 50/1991; sumei de 626.770,64 RON, reprezentând 50% din cota legală de 0,5% datorată în baza prevederilor Legii nr. 10/1995; a penalităţilor de întârziere aferente debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, calculate începând cu data de 02.08.2021 şi până la data plăţii efective a debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, datorate în baza prevederilor Legii nr. 10/1995, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa nr. 2372 din 7 octombrie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, la plata către reclamantă a sumei de 250.708,25 RON, reprezentând cota legală de 0,1% datorată în baza prevederilor Legii nr. 50/1991; a penalităţilor de întârziere aferente debitului, calculate începând cu data de 02.08.2021 şi până la data plăţii efective a debitului, fără a depăşi valoarea cotei de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991; a sumei de 626.770,64 RON, reprezentând 50% din cota legală de 0,5% datorată în baza prevederilor Legii nr. 10/1995; a penalităţilor de întârziere aferente debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, calculate începând cu data de 02.08.2021 şi până la data plăţii efective a debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, datorate în baza prevederilor Legii nr. 10/1995; la plata sumei de 20,06 RON, cheltuieli de judecată - taxe poştale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 18/2023 din 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul pârâtei şi a păstrat sentinţa tribunalului.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi rejudecarea litigiului pe fond.

În dezvoltarea motivelor formulate, recurenta-pârâtă a invocat faptul că în mod eronat a invocat instanţa de apel Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 44/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 46/23.01.2020.

Faptul că în denumirea Legii nr. 255/2010 se regăseşte sintagma de "expropriere pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local" nu înseamnă că respectiva lege nu ar reglementa şi situaţia lucrărilor de refacere, întreţinere, reabilitare a bunurilor proprietate publică în general.

Chiar dacă în titlul Legii nr. 255/2010 se regăseşte sintagma anterior menţionată, precizează că aceasta a preluat în integralitate dispoziţiile Legii . 198/2004, care nu reglementează doar procedura exproprierii.

Acest fapt reiese din prevederile art. 1 din Legea nr. 255/2010, conform cărora "prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru luarea măsurilor necesare executării: lucrărilor de construcţie, reabilitare şi modernizare de drumuri de interes naţional, judeţean şi local."

Sensul acestui articol este identic cu cel al art. 1 al Legii nr. 198/2004, care prevedea că "prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevăzute la art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Reiese, astfel, faptul că Legea nr. 255/2010 nu reglementează doar procedura exproprierii, ci şi lucrările de refacere, întreţinere şi reabilitare a bunurilor proprietate publică, acestea constituind lucrări de interes public, conform definiţiei de la art. 2.

Conform art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, "proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale, privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii prevăzute de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi de Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Apreciază că legiuitorul a avut în vedere că pentru toate proiectele privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, recurenta este scutită de la plata taxelor către ISC, această exceptare decurgând, în mod indubitabil, din prevederile legale menţionate.

Un act normativ poate să cuprindă, pe lângă dispoziţii generale, şi dispoziţii speciale, neexistând o normă legală care să interzică faptul ca un act normativ să cuprindă reglementări legale cu aplicare specială referitoare la situaţii distincte faţă de reglementările care fac obiectul principal al actul normativ.

Precizează că legiuitorul a dispus scutirea pentru toate proiectele privind dezvoltarea de obiective de interes naţional cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, nefăcând distincţie între obiective care necesită expropriere sau care nu necesită expropriere.

În acest sens, apreciază că, din interpretarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, nu se poate restrânge aplicarea unui text care a fost formulat general, generalitatea formulării ducând la generalitatea aplicării.

Mai mult decât atât, reiterează că, odată cu intrarea în vigoare (respectiv în data de 17.08.2018) a Legii nr. 233/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010, prin care se modifica şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, legiuitorul a specificat expres că nu se vor mai plăti taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii pentru lucrările de utilitate publică de interes naţional pentru a căror realizare este necesară declanşarea procedurilor de expropriere.

Ca atare, per a contrario, până la modificarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în sensul menţionării în mod expres a lucrărilor de utilitate publică exceptate de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii, toate lucrările cuprinse în programul Ministerului Transporturilor care intrau sub incidenţa art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 sunt scutite de la plata acestor tarife.

De asemenea, consideră ca fiind incidente şi prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care stipulează faptul că "o reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie".

Aceasta este şi situaţia din prezenta cauză, unde excepţiile de la prevederile privind plata taxelor stabilite prin Legea nr. 10/1995 şi Legea nr. 50/1991, care constituie reglementările generale în materie, sunt prevăzute în Legea nr. 255/2010.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât susţinerile cuprinse în memoriul de recurs nu pot fi apreciate drept o critică a deciziei atacate, argumentată juridic şi susceptibilă a fi încadrată în vreunul dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului a invocat şi că, în speţă, recurenta nu a indicat temeiul de drept al cererii de recurs, lipsind inclusiv menţiunile privitoare la motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, cerinţă impusă de lege sub sancţiunea nulităţii, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, a menţionat şi că, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei recurate, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate în raport cu soluţia pronunţată şi cu argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, având în vedere că în mod legal au fost înlăturate, de către instanţa de apel, susţinerile pârâtei din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor normelor de drept material, în sensul că ar fi scutită de la plata acestor taxe.

După reluarea considerentelor instanţei de apel şi a cadrului factual, intimatul-reclamant a precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991, investitorii sunt obligaţi să vireze cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, iar întârzierea la plată a cotei se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată.

Totodată, cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepţia la terminarea lucrărilor, iar, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 50/1991, "investitorul are obligaţia să înştiinţeze autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei la care vor începe lucrările autorizate."

De asemenea, art. 43 din Legea nr. 10/1995 stabileşte în mod neechivoc obligaţia investitorilor de a vira către Inspectoratul de Stat în Construcţii o sumă echivalentă cu o cotă de 0,5% din valoarea autorizată, fără TVA, a lucrărilor de construcţie, iar întârzierea la plată a cotei de 0,5% se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere.

În anunţul de începere a lucrărilor, înregistrat la Inspectoratul Judeţean în Construcţii laşi sub nr. x/02.08.2021, recurenta-pârâtă a menţionat că este scutită de la plata a cotei de 0,1%, stabilită de Legea nr. 50/1991, şi a cotei de 0,5%, stabilită de Legea nr. 10/1995, în baza art. 1 pct. 4 din Legea nr. 184/2008 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, întrucât se efectuează exproprieri de terenuri pentru realizarea acestei investiţii.

A mai precizat şi că recurenta-pârâtă nu este scutită de la plata taxelor datorate către Inspectoratul de Stat în Construcţii, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, din moment ce scutirea operează doar pentru proiectele pentru dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean local, care necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în înţelesul acestei legi, care sunt datorate pentru lucrările de construcţii executate pe coridorul de expropriere.

Un argument suplimentar celor evocate este dat de faptul că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 fac parte din Capitolul VI al legii, denumit "Avize, acorduri, certificate autorizaţii", care se referă la alte obligaţii ale expropriatorului, respectiv la alte scutiri de la plata taxelor, tarifelor, aferente procedurilor de intabulare a terenurilor necesare realizării obiectivelor de interes naţional, judeţean sau local.

Recurenta-pârâtă nu a invocat şi nici nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte faptul că au fost realizate exproprieri pentru cauză de utilitate publică în vederea executării lucrărilor de construcţii în cauză, care să intre sub incidenţa Legii nr. 255/2010.

Pentru aceste motive a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, ca fiind legală.

6. Înregistrarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat în data de 03.03.2023 pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie, iar, prin încheierea nr. 1644 din 19 septembrie 2023, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată din oficiu, fiind dispusă declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt subsumabile motivului de casare indicat de către recurentă şi astfel, excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimat, nu poate fi primită.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

Cu titlu preliminar, se constată că reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, la plata sumei de 250.708,25 RON, reprezentând cota legală de 0,1% datorată în temeiul Legii nr. 50/1991, respectiv a sumei de 626.770,64 RON, reprezentând 50% din cota legală de 0,5% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestor debite, în legătură cu autorizaţia de construire nr. x/12.05.2021 eliberată recurentei-pârâte de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii în legătură cu investiţia "modernizare DN 288 Târgu-Frumos - Botoşani km 0+000 - km 76+758".

Prin hotărârea primei instanţe a fost admisă acţiunea, reţinându-se, pe de o parte, că obiectul de reglementare al Legii nr. 255/2010 este reprezentat de exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, astfel încât prevederile art. 25 alin. (2) din acest act normativ, care dispun scutirea de la plata cotelor datorate reclamantului în temeiul Legii nr. 10/1995 şi a Legii nr. 50/1991 în legătură cu atare obiective, care necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi care sunt datorate pentru lucrări de construcţii executate pe coridorul de expropriere, nu pot fi extinse şi la alte situaţii, care nu fac obiectul reglementării, iar, pe de altă parte, că pârâta nu a invocat şi nici nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte faptul că pentru lucrările executate au fost realizate exproprieri pentru cauză de utilitate publică, în vederea executării lucrărilor de construcţii care să intre sub incidenţa Legii nr. 255/2010.

Instanţa de apel a dispus respingerea apelului pârâtei împotriva sentinţei tribunalului, reţinând, în esenţă, că scutirea de la plata taxelor legale, stabilită de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, operează doar pentru lucrările de construcţii executate pe coridorul de expropriere, pentru restul lucrărilor acestea fiind datorate integral.

- Printr-o primă critică de nelegalitate, recurenta invocă greşita reţinere, de către instanţa de apel, a incidenţei, în cauză, a dezlegărilor date prin Decizia nr. 44/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât sintagma de "expropriere pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local", cuprinsă în denumirea Legii nr. 255/2010, nu presupune faptul că acest act normativ nu ar reglementa şi situaţia lucrărilor de refacere, întreţinere şi reabilitare a bunurilor proprietate publică în general, dat fiind faptul că ar fi preluat, în integralitate, dispoziţiile Legii nr. 198/2004, care nu reglementează doar procedura exproprierii.

Preliminar, se observă că recurenta atribuie instanţei de apel constatări care nu îşi găsesc corespondent în decizia pronunţată (reţinerea, de către instanţa de apel, a dezlegărilor instanţei supreme, în condiţiile în care curtea de apel nu s-a referit, în cuprinsul deciziei atacate, la decizia anterior menţionată).

Totodată, se constată şi că această susţinere este concepută în considerarea unei premise eronate, respectiv că decizia instanţei supreme, anterior referită, nu şi-ar găsi aplicarea în litigiul pendinte.

Decizia instanţei supreme, la care a făcut referire recurenta, a dispus în sensul că lucrările prevăzute la art. 1 din Legea nr. 255/2010 sunt executate în legătură cu exproprierea, numai în urma declanşării unei astfel de proceduri existând persoane juridice care dobândesc calitatea de expropriator şi cărora le revin obligaţiile de obţinere a documentaţiei necesare prevăzute în acest capitol (par. 70).

De asemenea, a mai statuat şi că art. 25 din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretat în acord cu cerinţa ca lucrările de construcţii să fie executate pe coridorul de expropriere (par. 71), pentru ca, în final, să se reţină că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 operează în cazul lucrărilor executate de către autorităţile administraţiei publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, numai dacă acestea sunt în legătură cu exproprierea unor terenuri pentru cauză de utilitate publică (par. 72).

Aceste reţineri se opun cu forţă obligatorie, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în prezenta cauză, având în vedere că oferă o dezlegare jurisdicţională opozabilă ergo omnes în legătură cu înseşi aspectele de drept care fac obiectul analizei în litigiul pendinte.

Deşi instanţa de apel nu a făcut referire expresă la aceste dezlegări cu valoare obligatorie, soluţionarea de către aceasta a raportului juridic litigios s-a făcut în mod corect, în sensul statuărilor instanţei supreme.

Totodată, se constată că recurenta-pârâtă îşi prezintă propriul raţionament referitor la succesiunea modificărilor legislative operate cu privire la cadrul incident aplicabil în cauză, precizând, în esenţă, că "Legea nr. 255/2010 a preluat în integralitate dispoziţiile Legii nr. 198/2004", al cărei obiect de reglementare nu era limitat doar la procedura exproprierii.

În acest sens, se observă că este adevărat că art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 prevedea că "proiectele cuprinse în programul Ministrului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", însă prin Legea nr. 255/2010 s-a dispus abrogarea Legii nr. 198/2004.

Astfel, potrivit art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010, "la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) c) Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, cu modificările şi completările ulterioare."

Drept urmare, se constată că intervenţia efectuată de legiuitor cu privire la Legea nr. 198/2004 are în vedere abrogarea expresă, directă şi totală a actului normativ, astfel încât acesta este lipsit de efecte juridice la acest moment.

Or, a reţine alt efect dispoziţiei prevăzute de art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 ar echivala cu nesocotirea principiului activităţii legii civile prevăzut de art. 6 alin. (1) C. civ.

Aşadar, date fiind statuările Înaltei Curţi cuprinse în Decizia RIL nr. 44/2019, anterior menţionate, va fi înlăturată inclusiv susţinerea recurentei privitoare la obiectul de reglementare al Legii nr. 255/2010, scutirea de la taxele datorate în temeiul Legii nr. 10/1995 şi al Legii nr. 50/1991 fiind limitată, cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel, doar la lucrările de construcţii executate pe coridorul de expropriere.

În acest context, referirea la faptul că dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 au fost modificate prin Legea nr. 233/2018 este una lipsită de relevanţa pretinsă de recurentă (în sensul că anterior scutirea ar fi operat pentru toate lucrările din portofoliul Ministerului Transporturilor).

- Cât priveşte restul criticilor invocate în cuprinsul memoriului de recurs, se constată că acestea constituie, practic, o reiterare a susţinerilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei devolutive de control judiciar, cu o motivaţie identică, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezenţa unor veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

Or, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată, şi fără a formula critici, sub acest aspect, susceptibile de cenzură în recurs, recurenta-pârâtă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.

Aceasta întrucât a motiva recursul presupune formularea unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Însă, în speţă, această cerinţă nu poate fi considerată îndeplinită din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţa de apel în legătură cu aceste aspecte, limitându-se a prelua şi reitera întocmai aceste motive din cuprinsul căii de atac anterioare, care şi-au primit deja dezlegare jurisdicţională.

Cum recurenta-pârâtă nu a tins la infirmarea considerentelor hotărârii atacate în legătură cu aceste critici, simplele sale susţineri formulate prin cererea de apel şi reiterate, ca atare, în prezenta cale de atac, nu pot fi deduse spre examinare instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate, motiv pentru care acestea nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, împotriva deciziei nr. 18/2023 din 18 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, împotriva deciziei nr. 18/2023 din 18 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.