Tax-related prescription interruption via civil party status in criminal proceedings under the New Civil Code

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 09.07.2020 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., obligarea acestora la plata următoarelor sume: 3.000.000 RON, cu titlu de daune morale; 15.000 RON, cu titlu de daune materiale; penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu dată rămânerii definitive a hotărâri şi până la plata efectivă şi integrală a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.349, 1.357 şi 1.391 C. civ.

Prin întâmpinările formulate, pârâtele au invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bacău

Prin sentinţa nr. 536/2021 din 08.07.2021, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâte, şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 111/2023 din 09.02.2023, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul reclamantului şi a anulat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. B. S.R.L. şi a trimis cauza, spre rejudecare, în aceste limite, la Tribunalul Bacău; a menţinut dispoziţia privind admiterea excepţiei prescripţiei şi respingerea, ca prescrisă, a acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L..

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.R.L., prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat faţă de aceasta.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a precizat faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că accidentul rutier a avut loc în data de 07.08.2011 (anterior intrării în vigoare a noului C. civ.), motiv pentru care a stabilit că legea aplicabilă este reprezentată de C. civ. de la 1864 şi de Decretul-lege nr. 167/1958, ulterior a aplicat texte de lege din actualul C. civ., contrar principiului conform căruia legea civilă nu poate retroactiva.

În acest sens, a precizat şi că, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, "obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor."

De asemenea, a menţionat şi că în reglementarea anterioară nu există dispoziţii similare celor cuprinse în art. 1.394 şi art. 2.537 pct. 3 din noul C. civ.

Cauzele de prorogare, întrerupere şi de suspendare fiind de strict interpretare şi aplicare, Curtea nu putea aplica prin analogie dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează expres şi limitativ cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive.

Din moment ce în Decretul nr. 167/1958 este reglementată, la art. 19, repunerea în termenul de prescripţie care are ca fundament acelaşi principiu de drept care justifică suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei şi care, spre deosebire de cele două instituţii menţionate, nu cuprinde o enumerare expresă şi limitativă a cazurilor de repunere în termen, ci o formulare generică, motivul invocat de reclamant pentru respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune putea fi analizat de instanţa de apel exclusiv din perspectiva repunerii în termenul de prescripţie.

Motivul invocat de reclamant pentru respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune (plângerea penală formulată împotriva recurentei-pârâte nu a fost soluţionată până în 15.01.2020, când s-a dat ordonanţa de clasare) putea fi analizat de Curtea de Apel Bacău doar din perspectiva repunerii în termenul de prescripţie.

Dacă se apreciază că reclamantul a formulat în mod implicit cerere de repunere în termenul de prescripţie odată cu cererea de chemare în judecată (09.07.2020), urmează a se constata că a fost depăşit termenul imperativ de o lună, prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cererea de repunere în termen a fost formulată după aproape şase luni de la data soluţionării plângerii penale (15.01.2020, prin ordonanţa de clasare), motiv pentru care nu se poate concluziona decât ca termenul de prescripţie era împlinit.

Chiar dacă s-ar aprecia că susţinerile reclamantului s-ar putea încadra de principiu în motivul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, tot nu s-ar putea concluziona că termenul de prescripţie nu era împlinit în data de 09.07.2020, deoarece, în dosarul penal soluţionat de instanţa de judecată (decizia penală nr. 916/04.07.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău), reclamantul nu a avut calitatea de parte civilă în raport cu recurenta-pârâtă.

A mai învederat şi că intimatul-reclamant a cunoscut că recurenta-pârâtă este autorul faptei ilicite la momentul când Consiliul Judeţean Bacău i-a comunicat adresa nr. x/08.04.2013.

Este irelevant faptul că abia în anul 2018 instanţa penală a constatat, în considerentele deciziei penale nr. 916/04.07.2018, care privea o altă societate comercială, că recurenta-pârâtă ar fi autorul faptei ilicite, deoarece art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu condiţionează curgerea termenului de prescripţie de stabilirea, în prealabil, de către o instanţă de judecată a autorului faptei ilicite.

Este necesar şi suficient ca victima să fi aflat, prin orice mijloace, cine este autorul faptei ilicite.

Or, în cauză, intimatul-reclamant a aflat, cu certitudine, cine este autorul faptei ilicite în data de 08.04.2013.

Mai mult, instanţa de apel se referă, în considerentele hotărârii atacate, la decizia penală nr. 916/04.07.2018, pronunţată de Curtea de apel Bacău în dosarul nr. x/2015, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a fost parte în acel proces, nu s-a putut apăra şi, pe cale de consecinţă, această decizie nu îi este opozabilă.

Intimatul-reclamant nu poate invoca existenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, din moment ce a dat dovadă de neglijenţă în valorificarea dreptului său material la acţiune, în condiţiile în care, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 09.12.2015, pronunţată de Judecătoria Podu-Turcului în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit cadrul procesual fără participarea recurentei-pârâte, iar aceasta, în calitate de parte vătămată, a înţeles să nu o atace.

Deşi actuala reglementare a prescripţiei este mai permisivă în privinţa cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive comparativ cu vechea reglementare, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, această realitate juridică nu-i permite instanţei de judecată să aplice retroactiv noua lege civilă, care este mai favorabilă persoanei prejudiciate.

Instanţa nu poate transforma într-un reformator legislativ, sub masca interpretării legii civile vechi, deoarece şi-ar depăşi, astfel, atribuţiile constituţionale, care sunt de a aplica legea, iar nu de a adauga la lege.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat că instanţa de apel a arătat că indiferent de legea aplicabilă, Decretul nr. 167/1958 sau actualul C. civ., acţiunea este formulată înăuntrul termenului de prescripţie, luând în considerare data producerii accidentului, respectiv data formulării plângerii penale şi argumentează teoretic în ambele variante, însă motivarea este făcută în lumina prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Mai exact, instanţa de apel a arătat în mod expres că "în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011 devin aplicabile dispoziţiile art. 8 şi 16 din Decretul nr. 167/1958", pentru ca ulterior sa facă trimitere şi la art. 17 alin. (3) din acelaşi decret.

Indiferent de dreptul material aplicat, data de la care curge termenul de prescripţie este "minim 04.07.2018", ceea ce înseamnă, în mod indubitabil, că a promovat cererea de chemare în termenul legal, de 3 ani.

Precizează că, din punctul său de vedere, termenul de prescripţie curge din data de 15.01.2020, când a primit ordonanţa de clasare, deoarece până la acea dată nu a avut nicio soluţie cu privire la cererea formulată împotriva recurentei-pârâte, decizia Curţii de Apel Bacău din dosarul nr. x/2015 indicând în dispozitiv cine nu este vinovat.

A mai arătat şi că a formulat cerere de constituire ca parte civilă odată cu plângerea penală, ambele fiind îndreptate împotriva recurentei-pârâte, motiv pentru care consideră ca fiind incident motivul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Instanţele au avut în vedere tocmai faptul că cel puţin până în data de 04.07.2018 nimeni nu s-a pronunţat cu privire la cererile sale.

Nu poate fi primit nici argumentul referitor la faptul că adresa nr. x/08.04.2013, prin care a fost informat că recurenta-pârâtă este autorul faptei ilicite, ar reprezenta data de la care ar curge termenul de prescripţie, motivat de faptul că, la acel moment, formulase deja plângere penală împotriva acestei societăţi, termenul de prescripţie fiind întrerupt indiferent de legea aplicabilă.

Cauza de întrerupere nu are legătură cu eventuala sa neglijenţă, aceasta operând prin efectul legii, fără a fi influenţată de aspecte subiective.

Pe de altă parte, în procedura de cameră preliminară nu se pot formula cereri şi excepţii cu privire la cadrul procesual, instanţa cercetând exclusiv fapta, din perspectiva în care a fost învestită.

Cu toate acestea, precizează că nu a fost neglijent, cum susţine recurenta-pârâtă, ci a făcut opoziţie în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Podu Turcului, prin care a arătat că nu există o soluţie cu privire la recurenta-pârâtă, împotriva căreia a formulat plângere penală, apărare respinsă de instanţă.

A concluzionat prin aceea că acţiunea a fost formulată în termenul prevăzut de lege, precum şi că are dreptul la reparaţia efectivă a prejudiciului suferit.

În data de 30 ianuarie 2024, intimatul-reclamant a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că soluţia instanţei de apel privind admiterea apelului reclamantului, cu consecinţa anulării, în parte, a sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

Cu titlu prealabil, se reţine că, în data de 26 octombrie 2011, intimatul-reclamant a formulat plângere penală împotriva recurentei-pârâte pentru săvârşirea, faţă de acesta, a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 din C. pen. de la 1968, ca urmare a accidentului rutier suferit în data de 07 august 2011, cauzat de recurenta-pârâtă, care nu ar fi asigurat îndeplinirea obligaţiilor legale de semnalizare a lucrărilor efectuate pe carosabil, ocazie cu care a solicitat, în mod expres, ca recurenta-pârâtă să fie obligată la repararea prejudiciului material şi moral pe care l-a suferit în urma accidentului, fiind indicat, în acest sens, cuantumul pretenţiilor formulate.

Prin acţiunea ce face obiectul litigiului pendinte, formulată în data de 9 iulie 2020, intimatul-reclamant a solicitat obligarea recurentei-pârâte şi a intimatei-pârâte la plata de daune materiale şi morale, în acord cu dispoziţiile art. 1.349, 1.357 şi 1.391 C. civ., în vederea reparării prejudiciului suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 07 august 2011.

În legătură cu termenul de formulare a acţiunii, intimatul-reclamant a precizat că, în speţă, este incidentă cauza de întrerupere a prescripţiei extinctive prevăzută de art. 2.537 pct. 3 C. civ., astfel încât acesta a început să curgă de la 15 ianuarie 2020 - dată la care s-a dispus clasarea sesizării formulate împotriva recurentei-pârâte.

În cauză, plecând de la cele arătate anterior, prima instanţă a reţinut că, în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă de la data formulării plângerii penale, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ. sub acest aspect, în timp ce legea care guvernează condiţiile răspunderii civile delictuale este reprezentată de cea în vigoare la data la care a avut loc accidentul rutier - C. civ. de la 1864.

Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte, şi a respins acţiunea în consecinţă, reţinând că efectul întreruptiv prevăzut de lege a avut loc doar până la data de 13 decembrie 2015 (moment la care a rămas definitivă, prin necontestare, încheierea judecătorului de cameră preliminară din 9 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Podu Turcului).

Prin decizia recurată, instanţa de apel a invalidat, în parte, soluţia primei instanţe, reţinând că, în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă, acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, în mod corect, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", arătând că, atât potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, cât şi dispoziţiilor noului C. civ., acţiunea promovată de reclamant trebuie considerată ca fiind formulată în termen, chiar dacă nu toate argumentele instanţei sunt unele apte să sprijine soluţia adoptată.

Se constată că, deşi instanţa de apel şi-a început în mod corect raţionamentul juridic, prin necesitatea de a verifica atât momentul subiectiv, reprezentat de data la care intimatul-reclamant a luat în mod efectiv cunoştinţă despre existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea, respectiv a momentului obiectiv, constând în data la care acesta trebuia să ia cunoştinţă despre aceste împrejurări, atât din perspectiva art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât şi al art. 2.528 alin. (1) C. civ., pentru a putea determina legea aplicabilă în această materie, totuşi, în continuare, a reţinut în mod incorect incidenţa prevederilor Decretului nr. 167/1958.

În această ordine de idei, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Totodată, art. 2.528 alin. (1) C. civ. prevede, în mod similar, că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Se reţine, aşadar, că cele două reglementări legale sunt identice şi instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv).

Se observă că legiuitorul nu a avut în vedere momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci pe cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Textele de lege precitate nu se referă nici la momentul când s-a produs paguba, întrucât, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să formuleze acţiunea în răspundere civilă delictuală.

În aplicarea prevederilor legale anterior menţionate, instanţa de apel a reţinut însă, în mod eronat, existenţa, în cauză, a unui moment obiectiv - de o lună de la data accidentului, întemeindu-se exclusiv pe aprecieri proprii, în sensul că "un bonus pater familias trebuia să ia cunoştinţă despre cel care se face răspunzător de producerea pagubei cel mai târziu la data de 7 septembrie 2011".

Or, acest considerent este lipsit de substanţă, urmând a fi înlocuit cu cele expuse în continuare, în condiţiile în care, în contextul normativ specific prescripţiei extinctive, nu există nicio dispoziţie legală care să stabilească un termen-limită de la data săvârşirii faptei ilicite, care să constituie punctul de plecare al termenului de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la acţiunea în repararea pagubei.

Ca atare, în cauză nu se putea reţine o eventuală lipsă de diligenţă de a acţiona în sarcina intimatului-reclamant, date fiind lipsa unei obligaţii legale, respectiv lipsa oricăror elemente obiective care să ateste o eventuală atitudine culpabilă a părţii din această perspectivă.

Dimpotrivă, se constată că intimatul-reclamant a efectuat demersurile necesare într-o manieră promptă, din moment ce a înţeles să formuleze un prim demers judiciar împotriva recurentei-pârâte după doar aproximativ două luni de la data la care a avut loc accidentul.

Cât priveşte momentul subiectiv (constând în data la care intimatul-reclamant a cunoscut atât paguba, cât şi aspectul că recurenta-pârâtă s-ar face vinovată de producerea acesteia), se constată că prima instanţă a reţinut acordul intimatului-reclamant şi al recurentei-pârâte cu privire la faptul că acesta este reprezentat, în speţă, de data formulării plângerii penale, respectiv 26 octombrie 2011, precum şi că "nu există elemente de probatoriu care să ateste împrejurarea că intimatul-reclamant ar fi avut cunoştinţă sau trebuia să aibă cunoştinţă despre aceste aspecte la o dată anterioară".

Or, în acord cu principiul tantum devolutum quantum apellatum, consacrat de prevederile art. 477 C. proc. civ., care determină limitele efectului devolutiv la ceea ce s-a apelat, se constată şi că acest considerent al primei instanţe (referitor la momentul subiectiv) a intrat sub autoritate de lucru judecat, din moment ce nu a fost contestat de către părţile litigante.

În acest context, apare ca fiind lipsită de relevanţă susţinerea recurentei-pârâte cu privire la faptul că intimatul-reclamantul ar fi cunoscut, cu certitudine, încă din 8 aprilie 2013 (moment la care i s-ar fi adus la cunoştinţă acest lucru, printr-o adresă emisă de către Consiliul Judeţean Bacău), că recurenta-pârâtă este persoana care răspunde de pagubă, având în vedere că acest moment este ulterior celui anterior arătat.

Oricum, această susţinere nu avantajează în niciun fel poziţia părţii şi nu-i justifică acesteia criticile de nelegalitate, de vreme ce plasează momentul de început al cursului prescripţiei extinctive la o dată mult ulterioară celei reţinute de instanţele fondului.

Prin urmare, având în vedere că, în speţă, nu poate fi reţinută existenţa unui moment obiectiv (în sensul eronat, apreciat de instanţa de apel, al incidenţei unui termen de o lună de la săvârşirea faptei, înăuntrul căruia să acţioneze un "bonus pater familias") de la care să fi început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, Înalta Curte va înlătura considerentele deciziei din apel în legătură cu acest aspect şi va acorda valenţă juridică momentului subiectiv stabilit în cauză, care atestă cunoaşterea, la data formulării plângerii penale, respectiv 26 octombrie 2011, de către intimatul-reclamant, atât a existenţei pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de ea.

Ca atare, din moment ce, în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă ulterior datei de 1 octombrie 2011, şi anume la data de 26 octombrie 2011, regimul său este guvernat, potrivit prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, de noul C. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) din acest act normativ, iar nu prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Este corectă şi va fi menţinută reţinerea instanţei de apel în sensul că, prin depunerea plângerii penale, s-a întrerupt termenul de prescripţie.

Astfel, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.537 pct. 3 C. civ., potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti, din moment ce, aşa cum s-a arătat anterior, intimatul-reclamant s-a constituit parte civilă faţă de recurenta-pârâtă prin chiar plângerea penală depusă în 26 octombrie 2011.

Cât priveşte data până la care a operat efectul întreruptiv al termenului de prescripţie, se observă că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că, în speţă, aceasta coincide cu cea la care a fost pronunţată decizia penală nr. 916/2018 din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, întrucât, la acel moment, ar fi fost pronunţată, implicit, şi soluţia de lăsare nesoluţionată a acţiunii civile pornite în procesul penal.

Contrar acestor considerente, care urmează a fi înlăturate, se constată că acţiunea penală soluţionată prin respectiva decizie nu a avut alăturată şi acţiunea civilă a intimatului-reclamant - al cărei obiect a fost circumstanţiat, în acord cu dreptul de dispoziţie al părţii, la obligarea recurentei-pârâte la repararea prejudiciului suferit.

Aceasta întrucât judecata din respectiva pricină a fost limitată la tragerea la răspundere penală a unui terţ (numitul D.), recurenta-pârâtă nefiind parte în acea cauză, motiv pentru care, implicit, şi pretenţiile civile ale intimatului-reclamant au rămas în afara cadrului procesual din litigiul penal.

Nefondată este şi critica recurentei-pârâte, în sensul că intimatul-reclamant nu poate invoca existenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, în condiţiile în care ar fi dat dovadă de neglijenţă în exercitarea dreptului său la acţiune (din moment ce, prin încheierea din 9 decembrie 2015 din dosarul nr. x/2015, judecătorul de cameră preliminară a stabilit cadrul procesual fără participarea recurentei-pârâte, iar acesta, în calitate de persoana vătămată, nu ar fi înţeles să o atacate).

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că situaţiile de întrerupere a termenului de prescripţie, reglementate de art. 2.537 C. civ., operează ope legis, fiind suficientă îndeplinirea uneia dintre circumstanţele prevăzute de acest text de lege.

Mai mult, se constată şi caracterul incorect al susţinerilor recurentei, în condiţiile în care intimatul-reclamant a formulat contestaţie împotriva încheierii de cameră preliminară a Judecătoriei Podu Turcului, care a fost soluţionată prin încheierea nr. 58/CP din 10 martie 2016 a Tribunalului Bacău, secţia penală, care a menţinut soluţia primei instanţe şi, prin aceasta, limitele şi obiectul judecăţii, astfel cum au fost stabilite prin rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului.

Prin urmare, cât timp intimatul-reclamant şi-a manifestat, în permanenţă, voinţa expresă de a-şi recupera prejudiciul, prin constituirea ca parte civilă faţă de recurenta-pârâtă - aspect suficient pentru a atrage incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie anterior evocat - este lipsit de relevanţă aspectul că, dincolo de posibilitatea intimatului-reclamant de a acţiona (stabilirea cadrului procesual şi a trimiterii în judecată a unuia sau a mai multor inculpaţi fiind atributul exclusiv al procurorului), recurenta-pârâtă nu a fost atrasă, ca parte, în litigiul penal, soluţionat definitiv, pentru ca, în această manieră, să poată fi dedusă, spre examinare, şi pretenţia civilă formulată.

Aşadar, cât timp acţiunea penală care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 nu a avut alăturată, din motive independente de manifestarea şi diligenţele intimatului-reclamant, şi acţiunea civilă a acestuia în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, efectul întreruptiv al termenului de prescripţie nu poate fi operabil până la soluţionarea definitivă a cauzei penale respective, conform deciziei penale nr. 916/2018 din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Dimpotrivă, acest efect întreruptiv s-a produs până la momentul clasării plângerii formulate faţă de această parte, prin ordonanţa nr. 81/VIII/1/2019 din 15 ianuarie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, respectiv până la data comunicării acestei soluţii, în acord cu dispoziţiile art. 2.541 alin. (6) C. civ., potrivit cărora, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3 C. civ., întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare.

Pentru aceste motive, urmează a fi înlăturate şi susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că motivul invocat de către intimatul-reclamant pentru respingerea excepţiei prescripţiei, constând în aceea că plângerea penală împotriva acesteia a fost soluţionată abia în 15 ianuarie 2020, când s-a dat soluţia de clasare, ar fi putut fi analizat doar din perspectiva repunerii în termenul de prescripţie.

Or, din moment ce efectul întreruptiv s-a manifestat pe toată perioada cuprinsă între 26 octombrie 2011 (data constituirii de parte civilă prin plângerea penală) şi data comunicării ordonanţei de clasare, soluţionată la 15 ianuarie 2020, instituţia repunerii în termen nici nu era aplicabilă, având în vedere că aceasta presupune drept premisă împlinirea, în prealabil, a termenului de prescripţie - condiţie neregăsită în speţă.

Prin urmare, rezultă că cererea introductivă de instanţă, din 9 iulie 2020, a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 2.517 C. civ., astfel încât soluţia instanţei de apel, de admitere a apelului reclamantului, cu consecinţa anulării, în parte, a sentinţei tribunalului şi a respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă, este legală.

De altfel, demersul recurentei şi criticile formulate de aceasta nesocotesc însuşi fundamentul şi raţiunea instituirii prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona atitudinea pasivă a titularului unui drept în valorificarea acestuia, ceea ce în speţă este contrazis de toate diligenţele efectuate de către intimatul-reclamant începând cu 26 octombrie 2011, data formulării plângerii penale şi constituirii de parte civilă faţă de recurenta-pârâtă.

În acest sens, în conturarea cadrului factual (care nu poate face obiect de reexaminare în prezenta fază procesuală), instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stabilite de tribunal, că intimatul-reclamant a formulat contestaţie în procedura de cameră preliminară desfăşurată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Podu Turcului, prin care a solicitat trimiterea cauzei la parchet, pentru completarea urmăririi penale, indicând-o, drept persoană vinovată de producerea respectivei infracţiuni, pe recurenta-pârâtă, contestaţie respinsă prin încheierea din 9 decembrie 2015 a acestei instanţe.

Totodată, instanţa de apel a reţinut şi că intimatul-reclamant a atacat încheierea din 9 decembrie 2015, contestaţia sa fiind respinsă definitiv prin încheierea nr. 58/CP din 10 martie 2016 a Tribunalului Bacău, secţia penală.

Mai mult, se observă şi că intimatul-reclamant a dat dovadă de stăruinţă în tragerea la răspundere a recurentei-pârâte inclusiv cu ocazia judecăţii desfăşurate în primă instanţă şi în apel în cadrul procesului penal anterior menţionat, sens în care a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, considerând că aceasta era responsabilă pentru producerea ilicitului, cerere respinsă definitiv de către Curtea de Apel Bacău cu motivarea că "actuala reglementare procedural-penală nu mai prevede posibilitatea extinderii acţiunii penale faţă de alte persoane şi nici de a trimite dosarul la parchet, în vedere completării sau refacerii urmăririi penale".

Chiar şi ulterior soluţionării definitive a procesului penal menţionat, în data de 11 decembrie 2019, intimatul-reclamant a depus două sesizări pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, prin care a solicitat redeschiderea urmăririi penale, respectiv reluarea cercetărilor şi dispunerea unei soluţii cu privire la recurenta-pârâtă.

Prin urmare, toate aceste manifestări procesuale conturează încă o dată lipsa pasivităţii intimatului-reclamant în privinţa reparării prejudiciului suferit, cu consecinţa inaplicabilităţii funcţiei sancţionatorii a prescripţiei extinctive.

Cât priveşte legea aplicabilă raportului juridic de drept substanţial, se constată că aceasta a fost corect stabilită, în cauză, ca fiind reprezentată de dispoziţiile C. civ. de la 1864 în materia răspunderii civile delictuale, în raport cu data producerii accidentului, moment la care a luat naştere dreptul subiectiv civil al intimatului-reclamant, şi care vizează fondul raportului juridic, distinct deci de legea aplicabilă instituţiei prescripţiei (unde interesează, în acord cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, nu data săvârşirii ilicitului, ci aceea a începerii cursului prescripţiei extinctive).

Analizând, în continuare, criticile formulate prin memoriul de recurs, se constată, în raport cu argumentele prezentate anterior, caracterul nefondat al susţinerilor recurentei cu privire la aspectul că, deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că legea aplicabilă este reprezentată de C. civ. de la 1864 şi de Decretul nr. 167/1958, a aplicat ulterior, în mod greşit, texte de lege din noul C. civ., încălcând principiul conform căruia legea civilă nu poate retroactiva.

Astfel, contrar criticilor recurentei, se constată că, în speţă, nu este incident un eventual caz de încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, respectiv un eventual viciu al nemotivării din această perspectivă, din moment ce instanţa de apel a argumentat, într-o manieră clară şi pertinentă, soluţia de constatare a neintervenirii prescripţiei dreptului la acţiune în raport cu recurenta-pârâtă.

În realitate, distincţia necesar a fi făcută între data săvârşirii ilicitului civil şi data începerii cursului prescripţiei este cea care explică incidenţa unor acte normative distincte (care guvernează pe de o parte, instituţia răspunderii civile delictuale şi pe de altă parte, pe cea a prescripţiei extinctive), fără a se pune problema nesocotirii principiului neretroactivităţii legii civile.

Totodată, referirea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile art. 1.394 C. civ., potrivit cărora "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă", este lipsită de relevanţă şi nu se constituie într-un argument necesar justificării soluţiei, fiind, de altfel, o analiză subsidiară a deciziei, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, prescripţia nu era împlinită datorită efectului întreruptiv ataşat plângerii penale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 111/2023 din 9 februarie 2023 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, apreciindu-se că soluţia instanţei de apel este legală, pentru argumentele reţinute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui, în mod corespunzător, considerentele hotărârii recurate.

Ca atare, argumentele privind incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, respectiv data până la care a operat efectul întreruptiv urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a soluţiei pronunţate, pentru motivele expuse în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 111/2023 din 9 februarie 2023 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.