Criminal negligence in traffic accident: Exclusion of liability where causal link between speed violation and fatal outcome is absent

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 13.12.2017, reclamantii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Naţional de Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (BAAR), şi cu intervenientul D., obligarea pârâtului, la plata: sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, pentru reclamanta A.; a sumei de 150.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, pentru reclamanta B.; şi a sumei de 100.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, pentru reclamantul C..

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1196/14.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată.

Prin decizia nr. 596/A/23.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.

Prin decizia nr. 146/23.01.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamanţilor împotriva deciziei mai sus menţionate, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1346A/07.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A., B. şi C..

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârea instanţei de apel nu ţine cont de situaţia de fapt şi reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material, creând o situaţie inechitabilă pentru recurenţi.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, în cauză sunt îndeplinite condiţiile privind angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina intervenientului forţat, astfel încât se impune obligarea intimatului la plata prejudiciului suferit de recurenţi, în temeiul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în Romania.

Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, şoferul autovehiculului implicat în evenimentul rutier nu a respectat dispoziţiile imperative referitoare la viteza maximă admisă pe respectivul sector de drum, astfel cum sunt prevăzute de art. 48 coroborat cu art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002.

În aceste condiţii, numitul D. a încălcat prevederile art. 35 coroborat cu art. 48 şi art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile legale menţionate, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, şi a creat o situaţie inechitabilă pentru recurenţi.

Din expertizele efectuate a rezultat faptul că intervenientul forţat nu ar fi putut preveni producerea accidentului rutier.

Prin ambele rapoarte se precizează că nu se poate stabili dacă, în măsura în care şoferul autovehiculului ar fi circulat cu viteza legală admisă pe respectivul sector de drum, defunctul ar fi suferit doar leziuni mai uşoare şi ar fi supravieţuit, însă acest aspect nu exclude culpa intervenientului forţat, în acord cu dispoziţiile cuprinse în art. 1.370 C. civ., astfel cum stabileşte instanţa de apel.

Aşadar, potrivit tuturor expertizelor efectuate în cauză, se stabileşte imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite - producerea accidentului rutier din data de 03.08.2014.

În acord cu probele administrate, nu este stabilit dacă acţiunea intervenientului forţat, respectiv încălcarea normelor privind respectarea vitezei regulamentare şi conducerea preventivă - fapta ilicită săvârşită de către acesta, a cauzat sau nu prejudiciul suferit de către recurenţi.

Astfel, exista posibilitatea ca defunctul să fi supravieţuit leziunilor suferite în urma producerii accidentului rutier dacă intervenientul forţat ar fi respectat viteza de deplasare legală.

În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 1.370 C. civ., prejudiciul suferit de către recurenţi este cauza a două acţiuni simultane, respectiv a defunctului şi a intervenientului forţat, care nu pot fi individualizate, nu se poate stabili care dintre acestea este sau nu cauzatoare a leziunilor foarte grave suferite de defunct, care au condus la decesul acestuia.

Prin urmare, în cauză există o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi o culpă egală, de 50% în sarcina celor doi participanţi la trafic, în producerea accidentului rutier, în acord cu dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) C. civ.

Instanţa de apel, contrar expertizelor efectuate în cauză, concluzionează în sensul că "având în vedere că evitarea accidentului rutier de către conducătorul autoturismului nu era posibilă nici dacă acesta ar fi circulat cu viteza maximă legală şi că victima ar fi decedat şi în această situaţie", aspect care nu rezultă din nicio probă administrată în cauză.

Mai arată recurenţii că relaţia dintre defunct şi aceştia beneficiază de prezumţia existenţei unei legături familiale strânse, care a dat naştere unui prejudiciu direct, produs recurentilor prin durerea încercată în urma accidentului rutier din data de 03.08.2014, care s-a soldat cu decesul numitului E..

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia recurată nu este motivată întrucât se raportează strict la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nu corespunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ.

Scopul interpretării şi al coroborării normelor juridice civile, de către instanta de judecată, este acela de a aplica aceste norme situaţiilor de fapt deduse judecăţii, de a da eficacitate voinţei legiuitorului şi de a asigura corecta aplicare a dispoziţiilor C. civ., condiţie obligatorie ce trebuie îndeplinită pentru a se pronunţa o hotărâre echitabilă.

Însă, în prezenta cauză, nu se cunoaşte nici măcar temeiul legal care a fost avut în vedere de către instanţă la momentul pronunţării hotărârii, întrucât simpla reluare a rapoartelor de expertiză, fără a ţine cont de situaţia de fapt şi prin ignorarea dispoziţiilor cuprinse în C. civ., nu reprezintă îndeplinirea nomelor imperative cuprinse în art. 425 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20.09.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 31.01.2024, termen preschimbat, din oficiu, la 07.02.2024, prin încheierea din 07.11.2023, pronunţată în dosar nr. x/2017.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asiguratorilor Autovehicule din România, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre motivată conform legii, a respectat şi aplicat în mod corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, a stabilit în mod judicios situaţia de fapt, a respectat întocmai indicaţiile instanţei de recurs şi a administrat probe suplimentare pentru clarificarea circumstanţelor şi consecinţelor accidentului rutier, respectiv pentru a putea determina cu certitudine gradul de vinovăţie al celor implicaţi în accident.

Intimatul-pârât a învederat că aspectele privind modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor nu pot forma obiect de analiză în recurs, iar motivul de nelegalitate privind încălcarea/neaplicarea dispoziţiilor art. 1.370 C. civ. nu a fost invocat în apel, astfel încât este formulat omisso medio.

Totodată, întrucât din probele administrate a rezultat culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului rutier, care ar fi avut loc şi în situaţia în care intervenientul forţat s-ar fi deplasat cu viteza de 50 km/h, aceste dispoziţii nu sunt incidente cauzei pendinte.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit cadrului factual stabilit de instanţele fondului, în baza probatoriului administrat şi care nu poate fi reevaluat de către instanţa de recurs, în data de 03.08.2014, pe raza oraşului Milişăuţi, jud. Suceava, a avut loc un accident rutier între autoturismul condus de către intimatul-intervenient D. şi triciclul condus de numitul E., rezultat cu decesul acestuia din urmă, cauza producerii evenimentului fiind neacordarea priorităţii de trecere autoturismului, care circula pe drumul prioritar.

În cadrul prezentului demers judiciar a fost dedusă, spre soluţionare, de către succesorii victimei, o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357 şi urm., art. 1.381, art. 1.385 şi urm. C. civ., precum şi pe prevederile în materia asigurărilor, Legea nr. 136/1995 şi Norma ASF nr. 23/2014, prin care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-intervenient, cu consecinţa reparării, de către asigurător, intimatul-pârât Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a prejudiciului moral invocat.

În susţinerea pretenţiilor formulate, cu privire la aspectul vinovăţiei intimatului-intervenient, s-a arătat că acesta se deplasa, la momentul producerii accidentului, cu 71 km/h, nerespectând viteza maximă admisă pe respectivul sector de drum, de 50 km/h, încălcând, astfel, prevederile art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin decizia instanţei de recurs, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea deciziei instanţei de apel (care a menţinut, ca efect al respingerii apelului reclamanţilor, soluţia primei instanţe, prin care a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea), fiind trimisă cauza, spre rejudecare, curţii de apel în vederea administrării de probe suplimentare pentru lămurirea aspectului dacă impactul la viteza maximă admisă, de 50 km/h, fiind mai mic, ar fi sporit şansele de supravieţuire ale victimei, astfel încât aceasta să sufere doar o vătămare corporală, element relevant în privinţa determinării, cu certitudine, a gradului de vinovăţie al persoanelor implicate în accident.

Procedând la rejudecarea cauzei în acord cu dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a dispus efectuarea, în cauză, atât a unui raport de expertiză medico-legală, cât şi a unui raport de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră.

Instanţa de apel, în rejudecare, a constatat, în baza probatoriului administrat, că nu se poate reţine o culpă a intervenientului forţat în producerea accidentului, din moment ce elementul cauzal decisiv a fost reprezentat de fapta victimei înseşi, respectiv de a se angaja în traversarea străzii fără să se asigure şi în mod brusc.

- Prin critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat, sub un prim aspect, faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, respectiv a prevederilor art. 35 coroborate cu art. 48 şi art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002.

În dezvoltarea criticii, recurenţii susţin că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile privind angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-intervenient, cu consecinţa reparării prejudiciului moral de către asigurător, sens în care arată că, prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră efectuat în cauză, s-a reţinut că acesta a încălcat dispoziţiile imperative referitoare la viteza maximă admisă pe respectivul sector de drum.

Critica are caracter nefondat.

În speţă, se constată că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept substanţial din materia răspunderii civile delictuale, în acord cu cadrul factual stabilit în cauză ca efect al dezlegărilor obligatorii cuprinse în decizia de casare, atunci când a constatat că nu se poate reţine o culpă în sarcina intimatului-intervenient în legătură cu producerea accidentului rutier.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a analizat cauza prin raportare la întreg conţinutul normativ incident, inclusiv în ceea ce priveşte aspectul nerespectării limitei de viteză de către intimatul-intervenient la momentul producerii accidentului şi care constituia însuşi elementul edificator avut în vedere în pronunţarea deciziei de casare în cel dintâi ciclu procesual.

Astfel, se observă că, rejudecând cauza, instanţa de apel a dispus, în vederea lămuririi depline a circumstanţelor producerii evenimentului rutier, conform dezlegărilor instanţei supreme, efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră, probă ce a fost încuviinţată tocmai la solicitarea apărătorului recurenţilor şi cu înseşi obiectivele propuse de către aceştia.

Nici aspectul că intimatului-intervenient ar fi trebuit să i se fi reţinut o culpă în producerea evenimentului rutier, ca urmare a circulării cu o viteză de 71 km/h, superioară limitei legale, de 50 km/h, nu poate fi primit.

În acest sens, fără a antama aspecte ce ţin de modalitate de evaluare a probatoriului de către instanţa de prim control judiciar, inadmisibile în prezenta fază procesuală, se observă, totuşi, că, instanţa de apel şi-a fundamentat argumentaţia juridică pe concluziile raportului de expertiză, în sensul că "evitarea accidentului rutier de către conducătorul autoturismului nu era posibilă nici dacă acesta ar fi circulat cu viteza maximă legală (50 km/h) şi victima ar fi decedat şi in această situaţie."

Or, odată stabilit faptul că, şi în situaţia în care intimatul-intervenient ar fi circulat cu o viteză de 50 km/h, împrejurările, respectiv rezultatul producerii accidentului ar fi fost aceleaşi, aspectul că intimatul-intervenient ar fi depăşit limita legală de viteză putea constitui doar un ilicit contravenţional, în limitele sancţionatorii impuse prin O.U.G. nr. 195/2002, nefiind relevant, din pespectiva vinovăţiei - ca element al răspunderii civile delictuale, conform art. 1.357 C. civ., în ceea ce priveşte obiectul judecăţii din litigiul pendinte.

Prin urmare, se constată că susţinerile recurenţilor tind, în realitate, să contrazică ansamblul probator administrat în faţa curţii de apel, fiind inadmisibil, la acest moment procesual, a se critica modalitatea în care a fost întocmit cel din urmă raport de expertiză - aspect de temeinicie a cărui utilitate face obiectul aprecierii instanţei de apel, în condiţiile art. 476 alin. (1) şi art. 482 raportate la art. 264 C. proc. civ., şi nu judecăţii de nelegalitate din recurs.

Faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurenţi, cu privire la lipsa existenţei unei culpe a intimatului-intervenient în producerea accidentului de circulaţie, nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, acesta vizând mai degrabă maniera de stabilire a cadrului factual.

Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja.

Drept urmare, critica formulată nu poate fi primită din moment ce se referă strict la modalitatea în care instanţa de apel a acordat, în cauză, valenţă juridică raportului de expertiză menţionat, nefiind permis a se solicita o nouă dezlegare în legătură cu acest element probatoriu.

În acest context, va fi înlăturată inclusiv critica recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi concluzionat, "contrar expertizelor efectuate în cauză", că victima ar fi decedat şi în situaţia în care ar fi circulat cu viteza maximă permisă de lege, din moment ce, contrar celor invocate, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe concluziile raportului de expertiză în specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră, astfel cum s-a arătat şi în precedent.

Sub un alt aspect, subsumat aceluiaşi motiv de casare, se invocă, de către recurenţi, şi faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu neobservarea prevederilor art. 1.370 C. civ., prin aceea că prejudiciul invocat ar fi fost rezultatul a două acţiuni simultane, neputându-se stabili care dintre acestea este sau nu cauzatoare a leziunilor care au condus la decesul victimei.

Dintr-o primă perspectivă, susţinerea nu poate face obiectul analizei în prezenta fază procesuală, în contextul în care recurenţii nu au contestat, prin critici care să fi fost deduse judecăţii în calea de atac a apelului, faptul că soluţia primei instanţe ar fi fost pronunţată cu nerespectarea acestor dispoziţii legale.

În aceşti termeni, critica apare ca fiind formulată omisso medio, nefiind susceptibilă de analiză în recurs din moment ce contravine, astfel, dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care critica recurenţilor ar fi putut fi primită spre analiză, aceasta este lipsită de relevanţă, din moment ce prevederile art. 1.370 C. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reglementează o altă situaţie decât cea regăsită în prezenta pricină, respectiv cea în care prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea mai multor autori, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele (ipoteză în care toţi aceşti autori sunt chemaţi să răspundă în mod solidar faţă de victimă), iar nu situaţia din speţă, care vizează un singur pretins autor (intimatul-intervenient) şi o victimă (E.).

Nici susţinerile referitoare la nerespectarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.371 C. civ., prin aceea că prejudiciul invocat ar fi fost rezultatul a două acţiuni simultane, neputându-se stabili care dintre acestea este sau nu cauzatoare a leziunilor care au condus la decesul victimei, motiv pentru care culpa persoanelor implicate în accident ar fi una egală, de 50%, nu pot fi primite.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, intimatului-intervenient nu i-a putut fi reţinută o culpă în producerea accidentului, dat fiind faptul că elementul cauzal decisiv, astfel cum a rezultat din ansamblul probator administrat cu ocazia rejudecării apelului, conform dezlegărilor deciziei de casare, a fost fapta victimei înseşi, de a se angaja în traversarea străzii fără să se asigure şi în mod brusc, cu încălcarea normelor de circulaţie rutieră, culpa pentru producerea accidentului revenind, aşadar, în mod exclusiv victimei.

Prin urmare, nici dispoziţiile art. 1.371 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea reglementează situaţia existenţei unei vinovăţii comune a autorului şi a victimei, ipoteză neregăsită în litigiul pendinte, cât timp nu a putut fi stabilit un fundament pentru reţinerea vinovăţiei intimatului-intervenient în legătură cu producerea accidentului rutier.

Vor fi înlăturate, de asemenea, criticile cu privire la existenţa unui prejudiciu moral, din moment ce aceste aspecte nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel, care s-a rezumat la constatarea lipsei vinovăţiei intimatului-intervenient, aspect care a făcut să nu se mai impună şi verificarea celorlalte elemente necesare angajării răspunderii sale delictuale.

Drept urmare, susţinerile în legătură cu îndeplinirea condiţiei prejudiciului nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, în lipsa unui considerent corespunzător, sub acest aspect, în cuprinsul deciziei instanţei de apel.

- Prin critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă faptul că decizia atacată "nu este motivată în drept, soluţia instanţei de apel raportându-se strict la situaţia de fapt dedusă judecăţii".

Critica are un caracter formal, în condiţiile în care înşişi recurenţii au pretins, în cadrul celui dintâi motiv de recurs invocat (întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit normele de drept substanţial din materia răspunderii civile delictuale.

Or, această critică presupune drept premisă necesară faptul că instanţa de apel a realizat o analiză de legalitate a textelor de lege pretins încălcate ori greşit aplicate, întrucât, altfel, ar fi lipsită de sens din punct de vedere juridic.

Pe acest aspect, se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 27 din Ordinul CSA nr. 14/2011, fundamentându-şi soluţia în drept, contrar susţinerilor recurenţilor.

De asemenea, a fost prezentată într-o manieră coerentă raţionamentul logico-juridic pentru care s-a reţinut lipsa întrunirii condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-intervenient, în acord cu normele de drept incidente.

Nemulţumirea părţii, generată de conţinutul de substanţă al considerentelor nu este subsumabilă acestui motiv de casare, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.

Reţinând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestora, în solidar, la plata către intimatul-pârât Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura nr. x/01.02.2024 şi prin ordinul de plată nr. x/06.02.2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 1346 A din 7 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţi, în solidar, la plata sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât Biroul Naţional "Carte Verde" din Marea Britanie, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2024.